Se afișează postările cu eticheta Bunica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bunica. Afișați toate postările
marți, 21 mai 2013
episod din copilarie
cand eram mititica, mergeam in vacante cu buna la piata,in timisoara, in iozefin. de 3 ori pe saptamana mergea ea, eu mergeam dupa pofta. buna vindea branza si smantana , dar si alte bunuri din gradina sau din curte. ma trezeam cu noapte-n cap (pe la 4, asa, de regula), ca sa ajungem pe jos pana la sacos la gara iar de acolo luam trenul. pe drumul pana la sacos - sunt vreo 3-4 km - bunica purta bagajele pe bicicleta si pe spate, atunci cand bicicleta nu mai sustinea, o sacosa in fata si una in spate, legate cu o batista intre ele si asezate pe umar. de la gara pana in piata iozefin nu e chiar mult, dar buna niciodata nu a luat vreun mijloc de transport pentru distanta aceea. prefera sa care, biata de ea, cu spatele si cu bratele cosurile si bagajele pline cu ce avea de vandut. uneori purta bagajele cate 50 m, le lasa jos, se ducea dupa celelalte, le ducea ceva mai departe si tot asa... erau zeci de kilograme tot ce avea ea acolo, de fiecare data, dar niciodata nu se indura sa dea din banuti pentru a-si usura povara. ajungeam dis-de-dimineata acolo, ma lasa cu bagajele pana se ducea sa aduca vitrina si cantarul si apoi mergeam spre locul ei de masa. parca vad si acum randurile de mese de beton, cu de toate pe ele. cand facea primii bani, imi zicea: "tusi-o buna, ia d-aisi douassinsi da lei sî ducie da-t cumpara sie vrei!". 25 lei era destul pe atunci, mai ales ca mi-i dadea doar sa sa-mi fac poftele. mereu ramaneau. asa se face ca, de fiecare data, primul meu drum era inspre chioscul cu langosi. acela era micul meu dejun. apoi, de acolo, o luam incet spre mesele cu pasari - unde nu erau numai pasari de curte, ci, in partea cealalta, papagali, canari, pesti exotici, mesele micilor meseriasi si tarabele cu jucarii. la varsta aceea, 7-8-9 ani, copila fiind, ma opream sa-mi cumpar mereu cate un inel cu "piatra" de plastic - bijuteriile ce-mi acopereau atunci degetelele, "nestemate" atat de nepretuite, pe care dupa 2-3 zile ba le indoiam, ba le rupeam sau, pur si simplu, le pierdeam. nu pot sa uit nici comertul cu vecinii nostri, sarbii, cu guma aceea lor de mestecat cu aroma nemaipomenita, cu pachetele ca si cele de tigari si gumele asisderea, pe care le "fumam" mereu pana se inmuia hartia de la capatul "cu filtru", abia apoi, gata "fumate" ( a se citi "molfaite"!), le rontaiam, lansand gustul sa-mi inunde gura. si ce deliciu era...! ah, si cutiutele de eurocrem! era de neimaginat pe vremea penuriei comuniste sa te infrupti din astfel de delicatesuri. si, totusi, noi aveam. buna avea mereu grija ca sa nu ne lipseasca nimic. a muncit mult bunica mea. eu asa o stiu, de dimineata pana seara lucrand. lucrand si adunand. sa nu le lipseasca nimic copiilor.
buna mea! buna mea a fost cea mai buna buna din lume!
buna mea draga, daca ai putea sa citesti acum randurile acestea, sa stii ca te iubesc si acum. si asa va fi mereu. draga mea buna!
(episod din copilarie)
buna mea! buna mea a fost cea mai buna buna din lume!
buna mea draga, daca ai putea sa citesti acum randurile acestea, sa stii ca te iubesc si acum. si asa va fi mereu. draga mea buna!
(episod din copilarie)
sâmbătă, 14 mai 2011
tesatoarea de vieti
in razboiul in care imi tes eu firele
urzeala mi-e timpul
suveicile sunt intamplari
ce-alearga incoace si-ncolo
uneori chiar singure
tine razboiul asta de tesut
mi-a spus odata bunica
eu nu stiu sa tes i-am raspuns
ba stii doar nu-ti dai seama
am luat razboiul
si l-am asezat in mijlocul camerei
cu fata inspre geam
sa vad trecatorii pe strada
lumina imi cadea pe urzeala
si mereu imi schimba culorile
cand trecea cineva
erau oameni negri
ce purtau raul in suflet
erau oameni gri
apasati de tristete
erau oameni albastri
sinceri sau plini de speranta
cei tineri erau verzi,
verzi dar de un verde atat de frumos,
de simteai inima incoltindu-ti in piept
cel mai mult imi placeau oamenii rosii
aduceau atata fericire cu ei
incat covorul invata singur sa iubeasca
treceau oameni galbeni, plapanzi
si cand aveam fir rosu-n suveica
ii infasuram cu el
ei plecau multumiti, zambind
m-am obisnuit sa pastrez
firele rosii intr-o lada aproape
incercam sa schimb toata aceasta lume
dandu-le cate un capat
iar celor ce nu vroiau sa-l primeasca
il agatam de trena hainei lor
cand ei nu erau atenti
iubiti-va le spuneam
si asteptam
asteptam
dar timpul trecea si
in toata vremea asta
n-a trecut niciun om alb pe-acolo
in zadar teseam zi de zi
asa cum ma invatase bunica
covorul meu se intindea mereu
dar ii lipsea albul
in ziua in care am vrut s-o-ntreb
de ce n-am alb
s-a intamplat ceva
am auzit un falfait
si deasupra mea un inger
bunica ta e-n cimitir
mi-a spus
iar ingerul era aaalb
ca neaua
de-atunci tes si cu ingeri
si-am sa tes
pana o sa-mi fie covorul gata
urzeala mi-e timpul
suveicile sunt intamplari
ce-alearga incoace si-ncolo
uneori chiar singure
tine razboiul asta de tesut
mi-a spus odata bunica
eu nu stiu sa tes i-am raspuns
ba stii doar nu-ti dai seama
am luat razboiul
si l-am asezat in mijlocul camerei
cu fata inspre geam
sa vad trecatorii pe strada
lumina imi cadea pe urzeala
si mereu imi schimba culorile
cand trecea cineva
erau oameni negri
ce purtau raul in suflet
erau oameni gri
apasati de tristete
erau oameni albastri
sinceri sau plini de speranta
cei tineri erau verzi,
verzi dar de un verde atat de frumos,
de simteai inima incoltindu-ti in piept
cel mai mult imi placeau oamenii rosii
aduceau atata fericire cu ei
incat covorul invata singur sa iubeasca
treceau oameni galbeni, plapanzi
si cand aveam fir rosu-n suveica
ii infasuram cu el
ei plecau multumiti, zambind
m-am obisnuit sa pastrez
firele rosii intr-o lada aproape
incercam sa schimb toata aceasta lume
dandu-le cate un capat
iar celor ce nu vroiau sa-l primeasca
il agatam de trena hainei lor
cand ei nu erau atenti
iubiti-va le spuneam
si asteptam
asteptam
dar timpul trecea si
in toata vremea asta
n-a trecut niciun om alb pe-acolo
in zadar teseam zi de zi
asa cum ma invatase bunica
covorul meu se intindea mereu
dar ii lipsea albul
in ziua in care am vrut s-o-ntreb
de ce n-am alb
s-a intamplat ceva
am auzit un falfait
si deasupra mea un inger
bunica ta e-n cimitir
mi-a spus
iar ingerul era aaalb
ca neaua
de-atunci tes si cu ingeri
si-am sa tes
pana o sa-mi fie covorul gata
miercuri, 4 mai 2011
79.362.547.254.207 rasuflari
Vad astazi oameni care se sting incet in casele lor
Imaginandu-si ca sunt propria lor lumanare.
Vad astazi oameni cu greseli neiertate,
Neiertate de ei, de trufia lor si neiertate de Dumnezeu.
Cu voaluri albe pe cap, dar cu inimi stinse.
Vad astazi oameni care
Se tem sa deschida bratele-ntr-un "Da!".
Vad oamenii ca niste viezuri, tematori, inspaimantati,
Ascunsi intre patru pereti si alti patru pereti
Si alti patru... si asa mai departe.
Fiecare incercuit de propria lui teama.
S-au obisnuit sa vorbeasca in silabe,
Pe care le leaga in cuvinte,
Pe care le leaga in propozitii,
Pe care le prefac in ode,
Dar au uitat sa-si vorbeasca cu sufletul.
Sufletul e mut, sufletul e surd, e gri, e ars si doare.
Caci, fiecare cuvant scos din suflet ii arde.
Ii arde acolo unde singuratatea ii sfredeleste.
Poarta discutii plate despre lucruri frumoase,
Altele pretentioase,
Dar in sine se-aude atat:
"Astept moartea.
Mai am 79.362.547.254.207 rasuflari,
79.362.547.254.206,
79.362.547.254.205,
79.362.547.254.204...
Uite, daca nu ma grabesc sa respir, mai prind o aselenizare,
O mondiala,
Un razboi
Si vreo doua vesnicii."
Isi deschid televizorul: "Sfarsitul lumii dupa Maya"
Se intreaba: Mor inainte sau mor dupa?
Cum sa mor dupa sfarsit? Logic ar fi sa murim toti deodata!
Da, mereu intrebarile astea stupide despre
Existenta, existentialism, existentialitate...
Shit! Mai bine-ar fi sa crap odata!
Si-asa mi se pare viata o povara,
Ce drac´ sa fac in ea?
68.352.867.002.298
68.352.867.002.297,
68.352.867.002.296...
Pareau mai multe azi dimineata...
Macar de-as apuca si primele ridichi de luna!
Mi-as cumpara o legatura. Asa mancasem in copilarie,
Imi dadea bunica."
Apoi apare in tocul usii umbra acelei pomenite bunici.
Si-asa ii vad pe toti: fiecare cu strabunii lor de mana,
Pleaca, pierzandu-se numarand:
5,
4,
3,
2,
1...
Imaginandu-si ca sunt propria lor lumanare.
Vad astazi oameni cu greseli neiertate,
Neiertate de ei, de trufia lor si neiertate de Dumnezeu.
Cu voaluri albe pe cap, dar cu inimi stinse.
Vad astazi oameni care
Se tem sa deschida bratele-ntr-un "Da!".
Vad oamenii ca niste viezuri, tematori, inspaimantati,
Ascunsi intre patru pereti si alti patru pereti
Si alti patru... si asa mai departe.
Fiecare incercuit de propria lui teama.
S-au obisnuit sa vorbeasca in silabe,
Pe care le leaga in cuvinte,
Pe care le leaga in propozitii,
Pe care le prefac in ode,
Dar au uitat sa-si vorbeasca cu sufletul.
Sufletul e mut, sufletul e surd, e gri, e ars si doare.
Caci, fiecare cuvant scos din suflet ii arde.
Ii arde acolo unde singuratatea ii sfredeleste.
Poarta discutii plate despre lucruri frumoase,
Altele pretentioase,
Dar in sine se-aude atat:
"Astept moartea.
Mai am 79.362.547.254.207 rasuflari,
79.362.547.254.206,
79.362.547.254.205,
79.362.547.254.204...
Uite, daca nu ma grabesc sa respir, mai prind o aselenizare,
O mondiala,
Un razboi
Si vreo doua vesnicii."
Isi deschid televizorul: "Sfarsitul lumii dupa Maya"
Se intreaba: Mor inainte sau mor dupa?
Cum sa mor dupa sfarsit? Logic ar fi sa murim toti deodata!
Da, mereu intrebarile astea stupide despre
Existenta, existentialism, existentialitate...
Shit! Mai bine-ar fi sa crap odata!
Si-asa mi se pare viata o povara,
Ce drac´ sa fac in ea?
68.352.867.002.298
68.352.867.002.297,
68.352.867.002.296...
Pareau mai multe azi dimineata...
Macar de-as apuca si primele ridichi de luna!
Mi-as cumpara o legatura. Asa mancasem in copilarie,
Imi dadea bunica."
Apoi apare in tocul usii umbra acelei pomenite bunici.
Si-asa ii vad pe toti: fiecare cu strabunii lor de mana,
Pleaca, pierzandu-se numarand:
5,
4,
3,
2,
1...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)