Vorbesc, ca sa-mi aduc aminte ca te am

Iti simt inca urma sarutului pe glezna si grija cu care ma-nveleai. Desi esti plecat de niste zile, inca nu s-a uscat urma buzelor tale, iar pielea mea inca iti poarta amprentele.

Stii, sub urechea stanga, pe gat, s-a incapatanat o picatura de colonie sa nu-si risipeasca mirosul in vantul de primavara si mi-a sopti asa la ureche: "Stii, n-am sa plec, sa poti sa-l simti!"

Cearsaful pe care incercasem sa-l intind in dimineata cand ai plecat a ramas botit. Cand am tras de el, auzeam cum imi ingana:"Nu, lasa-ma asa, nu ma indrept, ca sa nu-l uiti".

Perdeaua am incercat s-o dau la o parte si se trasese singura inapoi: "Daca las ziua sa-ti inunde camera, e ca si cand as lasa lumina sa-i stearga umbra si nu vreau.".

Am deschis frigiderul, imbracata in camasa ta si in papuci. El imi zambise si lasase sa luceasca auriu capacul unei sticle de bere. S-a intunecat imediat, fiindca stia ca eu nu beau bere. Il inselase, insa, camasa ta. Nu, eu nu beau bere, Sper sa-i mai fie valabil termenul pana te intorci, sa nu se trezeasca acolo, singura si neatinsa, ca fecioara ce asteapta sa fie iubita si ea odata.

Postasul ma salutase azi dimineata cu "Sarut-mana, doamna!".Daca mai stai mult, o sa ma faci sa ma simt ca o domnisoara de pension, care a invatat doar bunele moravuri, politetea si... asteptarea. Dar nu sunetem la inceput de secol XX si nici domnisoara nu mai sunt. Iar casa asta nu e pension. Absenta ta o sa dea timpul inapoi, fara masinarie, daca mai ratacesti mult drumul spre casa. 

Acum, singurele semne care-mi amintesc de tine sunt lucruri si sunt mute. Dar mutenia lor striga intr-o limba pe care doar eu o inteleg si simt ca ma asurzeste. Tu nu auzi? Si cel mai tare dintre toate zbiara locul gol din pat, acolo unde-ti lasasesi tu caldura. Acolo sunt hauri. Se aud mereu strigate, ca niste ecouri ce se repeta la infinit si seara abia pot sa adorm, atata de tare striga.

Dar, nu, tu nu le auzi. Tu nu ai cum sa le auzi, fiindca, atunci cand vii, le stapanesti, le imblanzesti, le domesticesti si-ti stau toate supuse. 

Pana si ceasca de cafea iti zambeste cu toata toarta cand o umpli. Se-nfoaie in pene, in portelanul ei, acolo si, desi sunt sigura ca tu nu observi, dar, de fericire,  isi dubleaza volumul. Asa se face ca tu bei mereu o cafea dubla, in timp ce eu abia sorb o picatura, ca dintr-o cescuta de espresso - un degetar abia - holbandu-ma, buimaca inca de somn, la tine. 

..............................

Si-asa decurg diminetile noastre impreuna: tu-mi spui ca sunt frumoasa, te joci cu degetele in parul meu, eu iti zambesc, te-ntreb cum vrei ouale la micul dejun, iti spun ce s-a mai intamplat cata vreme ai fost tu plecat, iti explic de ce am preferat produsele bio in locul celor din supermarket-uri. Te uiti distrat la mine si la nonsensurile mele... stii ca nu poti sa ma schimbi si incepi sa te reobisnuiesti cu lipsurile mele, cu gaselnitele mele, cu fleacurile pe care le bodoganesc. Dar, stii, nu ti-am spus niciodata de ce vorbesc atat de mult: fiindca tu taci. Tu taci si ma privesti. Si, uneori, tacerile tale imi par atat de apasatoare, la fel ca tacerea cand tu nu esti aici. Cand imi vorbeste sticla de bere din frigider, cand imi vorbeste perdeaua, cand aud urland perna, cand nu mai aud decat, singur, soptind, cearsaful. 

Vorbesc, sa uit singuratatea. Vorbesc, ca sa imi aduc aminte ca te am...

Cand mi-e dor de liniste...

Cand mi-e dor de liniste si vreau sa ma retrag intr-o lume pe care o visez de multe ori, unde mie mereu mi se pare ca am mai trait, in America inceputului de veac XX, inchid ochii si ma teleportez intr-acolo. Atunci imi vin mereu in urechi acordurile melodiei "Summertime" si versurile: "...´coz your daddy´s rich and your mom is good-looking, so hush, little baby, don´t you cry..."

Dor

A trecut atâta timp de când sânii mei nu au mai luat forma cauşului palmelor tale. E atâta vreme de când nu mai aud şoaptele tale în urechi.

Uşa mea nu se mai deschide la apăsarea degetelor tale. Clanţa a înlemnit în aşteptare, la fel ca perna lată a patului. Iatacul nu mai miroase decât a praf şi a aer stătut de uitare.

Pe birou mai atârnă şi acum o partitură scrijelită de tine. Pianul e tăcut. Stă închis. Notele, odată negre, acum dau în sepia. Foile partiturii s-au îngălbenit. Chopin nu e supărat pentru asta.

Nici acum nu am aruncat ultimii trandafiri din acea ultimă dimineaţă. Roua de pe ei s-a dus. În schimb, s-au aşezat fire de praf pe petale. Nu mai sunt nici roşii, nici galbeni şi nici roz. Sunt ruginii, cu tot cu frunze.

La fel suntem şi noi. Nu mai ştim care sunt culorile care odinioară ne-au pictat sufletele. Stăm în cămăşi de scoarţă uscată, departe unul de celălalt, de parcă nu ne-am fi cunoscut vreodată. Nici pielea mea nu mai poartă amprentele tale şi nici în baie nu mai miroase a colonie bărbătească.

Rochia mea de dantelă şi catifea a căpătat la umeri forma umeraşului şi nu mai poartă decât vag de tot parfumul ultimei seri împreună. S-a îmbibat în ea, în schimb, mirosul de levănţică din dulap.

Luna nu am putut s-o păstrez pentru mine. Ea-şi face rondul de seară, de fiecare data, pentru alţi îndrăgostiţi.

Vezi tu?! Eu nu am putut păstra nimic pentru mine! Nici măcar zâmbetul tău larg, atunci când m-ai dus prima oară la Operă şi când m-ai aşteptat jos cu taxiul. Nici ziua de vară în care, arşi de soare, am mâncat pentru prima oară stridii. Gustul de apa de mare îl simţ şi acum pe limbă, amestecat cu sărutarea ta. Iar mâna ţi-o mai simt, uneori, în jurul mijlocului meu, doar dacă strâng tare ochii şi mă concentrez la atingerile tale. Cu atât am mai rămas. Cu un album întreg de poze, cu amintiri şi cu... un dor...

Dar n-am să te pot urî vreodată. Nici să te iubesc nu mai pot. Tot ce pot, este să-mi fie dor. Mi-e gol în viaţă şi mi-e DOR...