ploi și destine

plouă
în geamul mașinii se aud picurii izbind
cu putere 
într-un ritm doar de apă știut
se întinde liniștea dinaintea noastră
ca o cărare
ca un drum bătătorit
ca o autostradă
încercam să schițăm un zâmbet
e prea firav pentru a arăta bucurii
arată în schimb
calea sufletului
uneori ducând altundeva decât doream
altundeva decât credeam
și ploile acestea sunt ca viața
curg
și nu știi în ce direcție
îți va duce șuvoiul picătura
oricum
e clar
în pământ se întorc toate
însă nu înainte de uda
ceea ce le-a fost menit să ude

amagiri cu viata de apoi

nu-i asa ca si sfintii si arhanghelii
se retrag uneori dupa cortina groasa de nori
si joaca sotron si popice si zaruri
isi dau pasiente in carti de joc
si beau cu aghiazma o sticla de rom?

nu-i asa ca si-n cer este cearta
cand nu stie vreunul ce mantie sa poarte?
ba e roz ba e alba ba bleu ba tucoaz
si cureaua ba-i lata ba-ngusta ba ioc...

nu-i asa ca si El se-ndoieste
cand ma cere la El?
este clar ma doreste?
de ce nu ma lasa aici ma departe
sa-mi caut frumos de drumul cel dat?
ce-i trebuie chiar astazi cu mine urgent?
nu poate s-amane distractia din cer?

drumurile pe care nu mai ajungem a le strabate

azi nu ti-am strans mainile intr-ale mele
si nici nu m-am adunat la pieptu-ti
ca un miez dulce dintr-o coaja de aluna coapta
nu ti-am simtit mirosul de mosc si tutun
si nici parul nu ti l-am rasfirat lenes printre degete

azi nu am avut timp de visare
linistile noastre sunt uneori tulburate
de infinitive dure, se silabe stalcite
de ura altora ce-si gasesc
sa se cuibareasca intre noi hranindu-se
din timpul inimile si vietile noastre
precum niste omizi ascunse-n dosul unei frunze

existentele noastre ni le traim separat
ne mai ramane timp de somn, de mancat,
de o mie de alte treburi, majoritatea prea marunte
pentru a ne mai aduce noi aminte vreodata de ele

dar ce trebuie sa ne amintim, de noi
o facem ca si cand ar fi ilegal ca si cand
toate cerurile si-ar pune legile de-a curmezisul
si ne-ar incerca trairile surghiunindu-ne

te iubesc inca imi spuneai si eu
raspundeam la randu-mi dar ce avem de facut
in viata asta plina de drumurile dintre noi
daca niciunul nu mai ajungem a le strabate

spovedanie de drum lung

urmele mele au ramas adancite in namolul neamului
inca de pe cand era desertul sub ape
am scris cu cenusa durerilor zilele de jar
si am udat vlastarii cu lacrimile de bucurie
in locurile umblate cazusera semintele vietii

o vreme am umblat nestiind ca am un drum
iar ratacirile s-au transformat in bumeranguri
alergasem toate campiile lumii
ca sa ajung in cele din urma in campia mea
chiar fara sa stiu dinainte am recunscut-o pe loc
pentru ca nu mai simtisem niciunde o astfel de liniste

acum asteptarile mi se par firesti
zilele la fel de lungi si noptile la fel de instelate
ii recunosc doar pe cei rataciti
dupa pasii lor lasati pe marginile campiilor mele

si ma gandesc si-acum la cei ce-s in pustiu
ce drum lung trebuie sa strabati
ca sa stii ca ai ajuns acasa

...ci drumul insusi...

te-am intalnit la colt de viata
acolo unde trecutul se-mbina cu necunoscutul
stateai rezemat linistit cu cotul de lumina gandurilor
si priveai tacut in rascruce
ti-ai stins tigara cu un gest plictisit aproape absent

era firesc sa te-ntalnesc
nu stiu de ce
nu m-am mirat
era ca si cand cineva mi-ar fi spus sa merg acolo
sa te gasesc

plec impreuna cu tine
mai departe
un drum desi necunoscut
totusi fara teama

e ceva acolo in tine in drum in toate

care ma fac sa ma simt

ca asta-i rostul meu de cand e lumea

si nu capatul drumului era telul

ci drumul insusi...