Blogareala provoaca dependenta

Blogareala provoaca dependenta. Ca intregul internet, de altfel.
Am ajuns sa deschid calculatorul zilnic si sa ma uit ce se mai intampla in virtual. Cine ce a mai scris, cine ce si unde a mai comentat, cine cu cine e de acord si cine cu cine se cearta. Parca am ajuns sa fiu platita pentru asta. Daca cineva mi-ar fi spus: "Du-te si verifica mailurile zilnic si fa acolo statistica, o sectiune transversala in problematica zilei, probabil mi s-ar fi parut obositor,  o corvoada. Si sambata si duminica, 24/7... Dar nt, asta nu e obositor, ca o faci de la tine pornire.
Si uite-asa si feisbucul arde daca nu-i controlat la vreme si, la fel, si casuta postala personala. Intr-o vreme fara mess nu vedeam sensul sa-mi deschid calcul. Dar acu´ nu ma mai intere´ prea tare mess-ul. Ma bag pe alte pagini si dicutiile sunt mult mai active, sunt inter-active. Am amici si acolo. Mai da unul cu presupusul, mai isi lasa una off-ul, mai isi spune altul pasul, mai arunca altcineva cu parerea...razi, plangi si nici nu vezi cat de repede trece timpul. Ba intre timp mai gatesc sau merg la cumparaturi, la doctor, la oficialitati, hartii, acte, hartoage etc., alte telefoane, DAR ma intorc mereu la internet. Calculatorul merge zi-lumina, cum mergeau semanatorile pe vremea lui Ceausescu, fie ca le conducea cineva, fie ca nu, ca nici eu nu butonez mereu la el, dar de aia tot nu-l inchid. Ca sa nu pierd vreo veste din eter si sa nu fiu de fata! Parca as prinde aselenizarea in direct!
Inainte, cand lucram, deschidem calcul numai seara, cand ajungeam acasa. La serviciu nu aveam timp de asta, desi nu era interzis, dimpotriva. Doar ca foloseam ca-l foloseam in cu totul alte scopuri. Acolo chiar aveam alta treaba. Deci, chiar aveam TREABA! Dar de cand sunt acasa cu micutul meu, netul a devenit o a doua mea lume. Si, sincer, nici macar nu-mi pare rau! Uite-asa am cunoscut alta lume, oameni formidabili, pe care, daca as fi buchisit toata ziua, ca inainte, nu aveam nici timpul si nici ocazia sa-i cunosc. Pe langa asta, imi pot lasa in voie gandurile sa zboare. Nu mai trebuie sa ma concentrez la niciun proiect, la nici o viitoare programare a vreunei activitati iar nici de organizarea ei nu-mi bat capul! Stau acasa. Ei, nu, ca nu-i cum credeti voi, ca n-am nimic de facut! Da´ de unde! Dar le organizez, pur si simplu, altfel. Imi dau o mai mare libertate. Ma mai "recreez" si eu, bulbucându-mi ochii-n monitor pana seara tarziu, cand pupilele-mi striga: "Ba, da´ tu n-ai de gand sa te mai duci sa te culci? Ca pe noi ne ustura deja! Pe tine nu???" Si iata, ca dupa conversatiile mele cu propriile-mi pupile si cu buricele degetelor, ma decid cu greu sa inchid calculatorul, neuitand, insa, sa-i promit, ca si maine voi fi in fata lui, cu aceeasi patima, intocandu-i pe dos maruntaiele, pe care mi le pune mereu, foarte generos la dispozitie, de parca as fi la Grey´s (Net´s) Anatomy...
Si nu pot sa nu scriu, chiar si un gand pe zi, asa cum a observat si Catalin...si Gabi... si altii...
Raman datoare, copii! ;-)
Inchei si eu ca si Bendeac: Va pup, va iubesc si va respect! Ma rog, nu stiu daca ordinea era asta, dar stiti voi ce-am vrut sa zic...
Am vrut sa postez o imagine, dar n-o mai pun. Aia cu un schelet care sta in fata unui calculator, cu mana pe mouse si deasupra are o bula in care scrie: "No, I´m not addicted!"...Va multumesc ca ma intelegeti!
Ganduri bune!

Intentia si cuvantul. Arta conversatiei.

Intentiile, ca sa fie facute fapte, trebuiesc insotite de cuvinte, mai ales cand ai nevoie si de altcineva pentru a realiza acel lucru. Dar cate nu sunt gresit intelese, din cauza faptului ca vorbele nu pot reda cu exactitate nici ceea ce simtim, nici ceea ce, cu adevarat, dorim. Iata ca asa se isca polemici, neintelegeri, intelegeri gresite, chiar si atunci cand chiar NU dorim acest lucru. Sa taci si sa faci? In anumite situatii iar nu nu merge. Si iata cum se adevereste si a doua oara ca tacerea tot nu e de aur. Asa ca dibacia alegerii vorbelor ar trebui sa devina materie obligatorie in scoli si nu doar predarea limbii respective. Nu credeti ca ar invata lumea sa solutioneze mai usor si mai repede problemele prin reptarea exercitiilor de comunicare?
Apoi, introspectia. Cati sunt capabili de o recunoastere a sinelui fata de ceilalti? Multi, chiar uimitor de multi, vorbesc pentru ca "asa au auzit", ca "s-a zis", ca "li s-a spus", fara a mai cerceta personal problema in cauza. Vorbim pe langa subiect, vorbim sa ne aflam in treaba, umplem timpul cu vorbe goale, lipsite de rezonanta si de convingere. Afisam in acest mod nu un eu adevarat, ci un eu aleator, pus la dispozitie de societate. Un eu in care subiectul nici nu se recunoaste, nu se identifica, dar, cu care, pentru moment, se confunda, generand un alt lant de neintelegeri. Esti un tu care nu mai esti TU.
Ce ne face sa vorbim? Suntem siguri de fiecare data ca ce spunem este exact ceea ce gandim? Suntem siguri de fiecare data ca ceea ce afisam suntem noi cu adevarat? Sau nu s-a surprins, oare, nimeni, niciodata in situatia usor dezagreabila in care a trebuit sa refaca ce a spus, sau, mai rau, sa repare ce a facut?
Confuzii exista in fiecare zi. E de ajuns si o diferenta de nuanta sau ton. Uneori, din graba, lipsa de timp, informare lacunara sau observare partiala, cadem in pacatul de a transmite altceva decat ceea ce doream sau ceea ce simteam ca fiind real, nevoiti fiind, ca apoi, sa revenim asupra acelui lucru. Acum apare diferenta: unii pot sa recunoasca aceasta, unii nu. Sau nu stiu cum.
Si atunci, nu e arta conversatiei, totusi, imperativa?