Alexandru Petria, Deania sa neagra si eu.

De curand am reusit sa citesc ultima carte a lui Alexandru Petria, Deania neagra. Vreo doua dintre povestiri imi fusesera cunoscute anterior, la fel si "Zilele mele cu Renata", carte care starnise atatea controverse.

Ei, bine, dupa ce am terminat de citit aceasta ultima aparitie editoriala a sa, am avut senzatia ca mai urmeaza ceva, ca inca nu s-a terminat. Aceasta senzatie o lasa Petria, cred eu, in mod intentionat. Povestirile sunt succinte, scrise direct, fara explicatii inutile, fara cuvinte redundante, personajele fiind atat de bine conturate din doar cateva trasaturi de pana (sau tasta!), incat ai impresia ca le cunosti de cand lumea. Cufundandu-te in lumea Deaniei nimic nu ti se pare nefiresc. Insusi straniul este atat de bine contopit cu normalitatea, cu blazarea, cu cotidianul, incat nici nu-ti dai seama cand aluneci intr-alta lume. Ajungi, dupa ce citesti, sa te intrebi: "Chiar e adevarat?". Si asta, pentru ca scriitorul a intuit atat de simplu unde poate aseza acel declansator de ciudatenii, incat, chiar si lucrurile cele mai bizare, le simti ca sunt in Deania la ele acasa.
Personajele parca le cunosti de mic copil. Ramai cu senzatia ca precis doamna de la patiserie era si ea complice, ca florareasa de la colt stie si ea despre ce e vorba, ca fata cu buzele puternic rujate, care tocmai se urca in tramvai, e si ea desprinsa din carte. Nici cersetorul de la coltul strazii nu te va lasa fara ganduri si nici vecina care face cei mai buni cozonaci de pe scara si nici amicul cu care tocmai ti-ai baut berea, nimeni nu poate fi strain de Deania. Si asta, fiindca toate personajele sunt atat de bine ancorate in cotidianul atat de cunoscut, incat, chiar si acolo unde povestirea scapa, iesind din normalitate, te apuca o stare stranie, contradictorie, oarecum. Desi te intriga, in acelasi timp, te linisteste: totul, in acea lumina creata, oricat de ciudat ar fi, pare normal. Si asta, doar pentru ca dozajul straniu-banal este realizat in cele mai bune masuri.
Acesta este sentimentul care te domina pe mai tot parcursul cartii. Vrei dragoste? Ai si dragoste! Vrei actiune? Ai si actiune! Vrei umor? Il gasesti si pe ala! Ah, vrei senzatii tari? Nicio grija, le gasesti! Erotism? E acolo! Sunt toate acolo, in cartea lui Petria.
Pus pe glume, serios, meditativ, transant, direct, scurt, fara echivoc, interesat, interesant, bun observator, cool, sensibil, plin de erotism, cinic, disciplinat, rebel, obraznic, sincer, plin de initiativa, blazat, matur, naiv, idealist, experimentat, realist, fantastic... Cam acesta este Alexandru Petria, ca scriitor, privit prin prisma Deaniei negre. Restul il veti completa voi dupa ce veti citi cartea...

Acum sa va mai spun de ce am simtit eu ca aceasta carte inca nu e gata. Cum spuneam, dupa ce o terminasem, am incruntat scurt din sprancene, oarecum incurcata. Si ma gandeam:"Si-acum?". Pe de o parte, pentru ca acea stare te cuprinde atat de pe nesimtite - nu-ti dai seama cand inaintezi in citire, capteaza - dar pe cealalta parte, pentru ca simti, ca cititor, ca dincolo de aceste randuri atat de aparent superficial schitate, se afla o mare capacitate de a descrie lucruri cu adevarat fascinante. E ca si cand ai ajunge in fata unei balti ce-o vezi ca susura si abia dupa un timp realizezi ce dedesubt se afla un izvor. Ei, bine, eu cred ca "izvorul" asta al lui Petria, "zacamintele" lui, sunt atat de "coapte" pentru exploatare si sunt atat de la suprafata situate, incat ar fi pacat sa nu ia in serios aceasta "oferta" sau "cerere" (alegeti ce simtiti) a publicului cititor si sa nu dezvolte aceasta capacitate a sa de a construi un roman cu adevarat memorabil, care sa ofere, de la un capat la altul, o lume unica. Va spun, in scriere nu e nevoie de cuvinte mirobolante, de expresii abracadabrante, de constructii fantasmagorice si evocarea unor nume pre(ten)tioase si nici de insiruirea spuselor tuturor inteleptilor lumii. Chiar nu e nevoie deloc de impanari! E nevoie doar de har, de talent. Talentul de scriitor. Iar Alexamdru Petria il are!

Dar, gata, mai bine nu mai spun nimic...
Si, acum, o sa va las un pic in tovarasia lumii lui Petria. N-o sa va dau ca exemplu citatul unde un haidamac cu niste cizme numarul 47 fac sa paraie, din doua miscari, oasele ce nu incapeau in cosciug ale iertatei roabe lui Dumnezeu Afinia. Pe ala o sa-l gasiti voi. Va dau alte doua citate, momente ale cartii, care mie mi-au ramas in memorie:

"A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească, prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei, după cocteiluri, şi la scandaluri. Se prefăcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.
Când am ajuns să am habar de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi, ca oricare alta, Andrei. La drept vorbind, n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve..."

Iar daca in versiunea originala nu v-a placut Casablanca, mai aveti sansa sa vizualizati mental propria ecranizare, dupa scenariul lui Alexandru Petria. Dupa ce parcusesem cateva pagini de "grozavii", ma gandeam: "Gata, aici e rost de iubire!" si m-am apucat sa citesc cu simturile ascutite:

"Cât ar dori ca aceste clipe să nu se termine. Crapă bostani pentru porci, cu mişcări precise. Parcă nici nu simte în mână securea cam tocită, cu mâner foarte scurt, rugos."[...]"Simte că aceste clipe sunt dintre cele rare, foarte rare, când nu are ce să-şi reproşeze, fiind fericită. Costantin* o ducea la cinematograf şi de trei ori pe săptămână. Gândindu-se la filme, obrajii Mariei iau culoarea reiaţilor care o strâng la burtă, purpuriu de alizarină, şi-şi spune să-i dea jos, să-i schimbe cu pantalonii de trening. Aprinde o ţigară, imitând inconştient gesturile lui Humphrey Bogart din “Casablanca”. A crescut în casă cu Humphrey Bogart, cu “Casablanca”, cu Ingrid Bergman, cu personajul Rick Blaine spunându-i Ilsei Lund, în cunoscutul club de noapte cosmopolit din nordul Africii, “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Humphrey Bogart e bărbatul ei ideal, iar Eugen nu-i seamănă. E căsătorită cu Eugen de 16 ani. Cât ar vrea ca aceste clipe să încremenească, s-o ocrotească în braţele lor moi, să nu se termine."[...]"După ce i-a şters tăişul cu o cârpă de bumbac, a aşezat securea pe un taburet şi a strivit ţigara în scrumiera curată de porţelan, rotind-o.
Două buze i s-au lipit de ceafă. Nişte mâini puternice i-au cuprins sânii, cu degetele în sus. Şi-a cuprins-o şi un miros pătrunzător de alcool. Nu a auzit când a intrat Eugen. Starea de beatitudine începea s-o părăsească, şi nu vroia. Intruziunea era dureroasă, sfâşietoare, ca un viol. Eugen îi prinse palma dreaptă şi i-o puse pe penis. Îl avea scos din pantaloni. “Sărută-mi-l”, auzi dinspre Eugen, şi i se păru că auzi şi “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Apucă securea şi lovi. De mai multe ori, repede. Sângele lui Eugen coloră pardoseala de stejar. Bărbatul horcăi un timp, apoi tăcu.
Maria Boldor observă că lângă uşă Rick Blaine îşi aprindea o ţigară. Costantin întoarse o pagină şi se foi."



* bunicul

Vorbesc, ca sa-mi aduc aminte ca te am

Iti simt inca urma sarutului pe glezna si grija cu care ma-nveleai. Desi esti plecat de niste zile, inca nu s-a uscat urma buzelor tale, iar pielea mea inca iti poarta amprentele.

Stii, sub urechea stanga, pe gat, s-a incapatanat o picatura de colonie sa nu-si risipeasca mirosul in vantul de primavara si mi-a sopti asa la ureche: "Stii, n-am sa plec, sa poti sa-l simti!"

Cearsaful pe care incercasem sa-l intind in dimineata cand ai plecat a ramas botit. Cand am tras de el, auzeam cum imi ingana:"Nu, lasa-ma asa, nu ma indrept, ca sa nu-l uiti".

Perdeaua am incercat s-o dau la o parte si se trasese singura inapoi: "Daca las ziua sa-ti inunde camera, e ca si cand as lasa lumina sa-i stearga umbra si nu vreau.".

Am deschis frigiderul, imbracata in camasa ta si in papuci. El imi zambise si lasase sa luceasca auriu capacul unei sticle de bere. S-a intunecat imediat, fiindca stia ca eu nu beau bere. Il inselase, insa, camasa ta. Nu, eu nu beau bere, Sper sa-i mai fie valabil termenul pana te intorci, sa nu se trezeasca acolo, singura si neatinsa, ca fecioara ce asteapta sa fie iubita si ea odata.

Postasul ma salutase azi dimineata cu "Sarut-mana, doamna!".Daca mai stai mult, o sa ma faci sa ma simt ca o domnisoara de pension, care a invatat doar bunele moravuri, politetea si... asteptarea. Dar nu sunetem la inceput de secol XX si nici domnisoara nu mai sunt. Iar casa asta nu e pension. Absenta ta o sa dea timpul inapoi, fara masinarie, daca mai ratacesti mult drumul spre casa. 

Acum, singurele semne care-mi amintesc de tine sunt lucruri si sunt mute. Dar mutenia lor striga intr-o limba pe care doar eu o inteleg si simt ca ma asurzeste. Tu nu auzi? Si cel mai tare dintre toate zbiara locul gol din pat, acolo unde-ti lasasesi tu caldura. Acolo sunt hauri. Se aud mereu strigate, ca niste ecouri ce se repeta la infinit si seara abia pot sa adorm, atata de tare striga.

Dar, nu, tu nu le auzi. Tu nu ai cum sa le auzi, fiindca, atunci cand vii, le stapanesti, le imblanzesti, le domesticesti si-ti stau toate supuse. 

Pana si ceasca de cafea iti zambeste cu toata toarta cand o umpli. Se-nfoaie in pene, in portelanul ei, acolo si, desi sunt sigura ca tu nu observi, dar, de fericire,  isi dubleaza volumul. Asa se face ca tu bei mereu o cafea dubla, in timp ce eu abia sorb o picatura, ca dintr-o cescuta de espresso - un degetar abia - holbandu-ma, buimaca inca de somn, la tine. 

..............................

Si-asa decurg diminetile noastre impreuna: tu-mi spui ca sunt frumoasa, te joci cu degetele in parul meu, eu iti zambesc, te-ntreb cum vrei ouale la micul dejun, iti spun ce s-a mai intamplat cata vreme ai fost tu plecat, iti explic de ce am preferat produsele bio in locul celor din supermarket-uri. Te uiti distrat la mine si la nonsensurile mele... stii ca nu poti sa ma schimbi si incepi sa te reobisnuiesti cu lipsurile mele, cu gaselnitele mele, cu fleacurile pe care le bodoganesc. Dar, stii, nu ti-am spus niciodata de ce vorbesc atat de mult: fiindca tu taci. Tu taci si ma privesti. Si, uneori, tacerile tale imi par atat de apasatoare, la fel ca tacerea cand tu nu esti aici. Cand imi vorbeste sticla de bere din frigider, cand imi vorbeste perdeaua, cand aud urland perna, cand nu mai aud decat, singur, soptind, cearsaful. 

Vorbesc, sa uit singuratatea. Vorbesc, ca sa imi aduc aminte ca te am...

Decizia - Capitolul V - Plecarea

Dimineata se trezise cu soarele-n ochi, cu o usoara cefalee si cu gandul de a-si face, cat de repede se putea, o cafea. Nu suportase niciodata sa manace sau sa bea ceva pana nu se spala pe dinti, drept pentru care tasnise direct in baie, isi aruncase camasa de noapte pe un colt al masinii de spalat, rasturnand in graba sa cutia de crema de fata careia uitase cu o seara inainte sa-i inchida capacul. Ofta si se aplecase, cautand cu ochii inca umflati de somn cutia. Alifia se intinsese improscata pe cateva dale de gresie si pe faianta. "Asta mai imi lipseste! Asa imi trebuie daca le las alandala!" - isi zise Adina in sinea ei si se apuca sa stranga cu niste hartie igienica urmele albe si unsuroase. "Uf, in ultima vreme oricat as dormi, tot obosita ma trezesc!". Isi dadu seama ca nu putine erau incercarile ei de viata din ultima vreme. Dupa moartea mamei cazuse totul pe umerii ei. Asta acasa. La serviciu, in afara de cele trei zile, cat isi luase pentru inmormantare, era la fel de solicitata. Mai mult decat atat, ea nu-si luase cooncediu de la sarbatorile de iarna. Oricum trebuia sa-si faca si restul zilelor si mai avea inca o singura saptamana de lucru. Cinci zile, cu alte cuvinte.

Iesind din baie, isi stranse halatul in jurul taliei cu cordonul, isi desfacuse prosopul facut turban si-si scutura parul umed, trecadu-si degetele prin el, lasand sclipirile rosietice-castanii sa straluceasca in lumina soarelui. Prin geamul deschis  se auzea larma strazii pe langa un fosnet lin de frunze si cantecul gugustiucului care-si facuse cuib in dreptul ferestrei ei. Teiul din fata lasa mirosul florilor sale sa mangaie narile, intregind astfel atmosfera calda de vara.

Adina isi turna o cana mare de cafea, refuzand de asta data sa mai adauge atat zahar, cat si lapte. Vroia s-o simta asa amara si calda alunecandu-i pe gat. Trebuia s-o savureze cruda. Cruda si imediata, asa cum este viata.
Se indreptase apoi incet spre telefon, lua receptorul in mana si incepuse sa tasteze. Se lasa apoi din nou, moale, pe scaunul scaldat in soare, de pe balcon.


- Alo, Gilda? Buna dimineata! Zambise. Pe Gilda o sunase in urma cu cateva zile sa-i povesteasca  noua ei postura: singura, fara mama, fara partener de viata, ca o frunza-n vant. Gilda era prietena ei din copilarie si care, dupa terminarea facultatii se mutase la Londra. Gilda era artist pastic si ducea o viata usor boema. Ii placea sa picteze scene din suburbiile Londrei, o atrasese si portretistica si facea de multe ori slalomuri printre stilurile de pictura. Uneori te socau culorile utilizate, alteori armonia lor. Picta dupa chef. Avea aruncate crochiuri peste tot prin casa. Locuinta o impartea cu o alta artista plastica, dar aceasta era mai mereu plecata la iubitul ei, asa ca ii ramanea ei mai toata vremea intregul spatiu locuibil. Se bucura de linistea unui cartier marginas al Londrei si, chiar daca avea mult de mers pana in centrul Londrei, unde ii placea ei sa hoinareasca si, uneori, sa-si ia modelele pentru pictura, acest lucru nu-i displacea deloc. Chiriile si asa fiind mari, considera ca pentru ea era mai bine asa. Si era.
- Da, acum m-am trezit, - continua Adina discutia - am facut un dus si nu am rezistat fara o cana mare de cafea.... Da.... Tu?... Din discutie nu se auzeau decat franturi. Vin la tine. Da. Am cautat ieri toata ziua si am gasit. Da. Low-cost. E cel mai convenabil din tot ce am gasit. Da, sigur e mai bine. Dar e cu escala la Frankfurt si trebuie sa mai astept acolo inca patru ore... Nu-i nimic, iau ceva de citit si trece timpul repede. Chicoti, semn ca cea de la capatul celalalt al telefonului spusese ceva ce o binedispuse. Apoi continaua: Ei, da! Da´ de unde?!... Auzi, dar vezi ca voi ateriza pe Heathrow. Spre Gatwick nu am gasit nimic. E vreo problema?... Hahahahaaa! izbucni ea galagios de data aceasta. Pesemne ca Gilda avea puterea de a o aduce in toane bune mereu. Cunoscandu-se de mici, stia desigur si ce trebuia sa-i spuna ca s-o remonteze. Abia asteptase s-o reintalneasca. Concediu, odihna, refugiu, sprijinul unei bune prietene si, in sfarsit,  o schimbare. Un moment in care sa se adune, sa se reconstituie. Se simtea ca un puzzle, in care cineva-i amestecase toate piesele si ea trebuia acuma sa le reaseze. Gilda putea fi un maestru in asa ceva. O tipa flexibila, isteata, un bun ascultator, care imbratiseaza cu rapiditate  schimbarea si-o asimileaza constantei. Ea a reusit mereu s-o inteleaga pe Adina si venea de foarte multe ori cu initiative care o scoteau din rigiditatea cotidiana. Mereu plina de idei, dar si plina de respect pentru celalalt, o personalitate calda, dar in aceeasi masura dinamica. Si ca vestimentatie era la fel: mereu surprinzatoare: oscila intre un casual nonconformist, un retro stil flower-power, foarte boem si apoi era in stare sa apara cu o impecabila tinuta neagra de seara, eleganta si plina de demnitate. Vara purta fie palarii cu boruri largi si cate o esafa aruncata peste umerii goi lasati de cate o rochie cu bretele extrem de subtiri, fie sepci ca cele de baseball si jeansi rupti si franjurati. Avea sifonierul mereu doldora de haine. Spunea mereu ca, daca nu s-ar fi facut artist plastic, ar fi devenit designer vestimentar. Era insa extrem de imprastiata. La fel ca si crochiurile, hainele sale erau mai peste tot: in baie, agatate de cuierul de pe usa, pe colturile canapelei din sufragerie, pe scaunul din dormitor, uneori aruncate in pat, ingramadite inspre partea libera. Pantofii asisderea. Te impiedicai de ei peste tot prin casa: de la intrare, unde avea un dulap pentru incaltaminte, in baie sub chiuveta sau in fata cabinei de dus, in dormitor, atat pe sub pat, cat si in fata patului si, desigur, prin sufragerie. Chiar si pe balcon mai avea, caci, daca isi spala cateodata cate o pereche de bascheti, ii lasa uitati acolo, pana ii decolora soarele. Dar Adina o iubea pe Gilda asa cum era ea. Nu era suparacioasa. Foarte analitica, riguroasa in judecatile ei vizavi de semeni, ingaduitoare, dar de o franchete uneori stanjenitoare, se intamplase adesea ca lumea sa nu stie cum s-o interpreteze. Nu tinea niciodata mortis sa fie placuta, tinea insa neaparat sa fie sincera. Deci, cu ea nu erau decat doua cai: ori o placeai, fiindca o cunosteai, ori n-o placeai. Si nu putini erau cei care isi spusesera ca nu aveau timp de pierdut ca s-o cunoasca pe ea atat de bine, incat sa trebuiasca s-o si placa. Insa Gilda nu se sinchisea niciodata de asta. Traia mereu dupa bunul ei plac si nu facea concesii mai deloc. Cel putin, nu gratuite. Era originala si uneori era greu de urmarit. Acest lucru era obositor pentru cei ce cautau liniaritate. Trecea cu mare usurinta de la reverie la impulsivitate, de la pasivitate la luare de atitudine si surprindea si, uneori, inhiba prin personalitatea ei. In ciuda aparentelor de superficialitate, ea era, totusi, un om foarte profund. Si ea era prietena draga a Adinei pe care avea s-o intalneasca cat de curand.



Aeroportul era plin. La check-in - coada. Un grup de asiatici, pesemne japonezi - ca Adina niciodata nu reusea sa diferentieze chinezii de japonezi - ocupasera o buna parte din culoar cu bagajele lor. Din multimea asezata la rand in fata ei se auzea un amalgam de limbi vorbite: japoneza, engleza, romana, franceza si germana, dat fiind faptul ca avionul avea escala la Frankfurt. Se uita usor ingrijorata la ceas. "Sper sa nu ratez cursa!" isi spuse. Nebunia obisnuita a traficului din oras a fost astazi dublata de un accident care blocase artera care duce spre aeroport si taximetristul a fost nevoit sa ocoleasca. Dar cum toate masinile nu aveau alta alternativa, traficul incepuse sa se ingramadeasca acum pe strazile adiacente.

-Adina! -se auzise strigata deodata de o voce barbateasca din multimea din fata ei. Hai aici, aici sunt! Si barbatul ii facea semne sa vina langa el, ca si cand ar fi trebuit sa se intalneasca amandoi la aeroport. Intelesese imediat gestul si se comporta dand curs invitatiei barbatului.
Pe Tudor il cunoscuse acum doi ani si o vreme incercase sa-i faca curte, dar timid, ce-i drept. Adina nu-i dadu apa la moara, dar nici fatis nu l-a refuzat. Ii prefera prietenia. Il considera un tip de treaba. Era mirata acum de infatisarea lui. Acum doi ani, cand il intalnise prima data, avea un par negru, usor grizonat pe la tample si cu o frunte pe cale de a se lati, din cauza unui inceput de calvitie. Acum era complet chel iar Adina gasise ca-i sedea bine. Era complet imbracat in negru, foarte curat, sic si cu o distincta nota de clasa. O helanca mulata pe corp, o pereche de jeasi negri marca Boss si o curea, tot de la Boss, cu o catarama mare argintie. Ochelarii de soare, la fel, negri ce purtau insemnul Armani erau asezati pe cap, lucru ce-i dadeau aerul unui actor de cinema. Alaturi, un geamantan Samsonite mic si unul, din aceeasi marca si acelasi model, dar mare. "Hmmm... - se gandea Adina - Tudor nu arata deloc rau! Chiar mai bine decat inainte!". Lasase sa i se citeasca si pe fata admiratia ei cu privire la modul lui de a arata. Tudor ii intuise tendinta si, spre a nu da nastere suspiciunilor celor din spatele sirului de persoane, o apucase usor cu mana de dupa umeri, o privise intens si accentuase verbal cu subinteles: "Te asteptasem la poarta pricipala, dar am intrat, cand am vazut ca e atata lume. Ma gandeam sa nu pierdem cursa!". Adina ii multumise din priviri si, cu un zambet, confirmase: "Da, bine ai facut! Intr-adevat am fi putut pierde cursa din cauza mea.". O vreme nu-si povestisera nimic unul despre celalalt, trebuiau sa joace rolul de cuplu care pleaca in vacanta. Niciunul nu pusese nicio intrebare in afara de simple remarci referitoare la trafic, la vreme, la cursa avionului si la aglomeratia din aeroport.

Ajunsi in avion, constatasera ca locurile nu erau cmplet ocupate, drept pentru care o intrebasera pe stewardesa daca pot ocupa locuri vecine. Aceasta incuviinta. Abia atunci incepusera sa vorbeasca, in soapta, despre ei. Adina incepuse prin a-i multumi.
-Nu-mi mai multumi, Adina. Placerea e de partea mea. Azi chiar a fost aglomerat, atat in oras, cat si in aeroport si cand te vazusem ca vii cu fata aia ingrijorata si te indrepti chiar spre acelasi ghiseu, era cel mai simplu lucru care mi-a venit in minte. In plus, ma bucurasem atata de tare sa te revad, incat, chiar daca te-ai fi indreptat spre alt ghiseu, tot te-as fi strigat. Mi-am urmat impulsurile numai.
-Si tu tot la Londra zbori? intreba Adina.
-Nu. Eu ma opresc la Frankfurt.
-Ah, da. Acolo are escala patru ore.
-Da. Dar spune-mi mai bine ce ai mai facut in acesti doi ani de cand nu ne-am mai vazut. Te-ai casatorit? o intreba el, cercetandu-i atent mainile Adinei.
- Nu. Tu?
- Nici eu. Nu am gasit-o inca pe Mrs. Right. Rasera amandoi. Tu tot acolo locuiesti?
Discutia incepuse sa se deruleze ca intre doi prieteni, aducand fiecare la zi starea sa. Adina ii povestise despre moartea mamei ei, despre serviciu, despre dorinta ei de a se elibera de sub osteneala ce o cuprinse in ultima vreme si despre dorinta de a aduce iarasi o linie si un echilibru in viata ei. Despre sprijinul vreunui barbat cat si despre dorinta ei ascunsa de a avea unul, nu-i povestise. Parea o femeie puternica mereu, ascunzandu-si tainele sufletului si multi o considerau asa, insa si ea nu era decat un suflet care cauta sprijin si caldura. Demnitatea o impiedicase de atatea ori sa-si dea frau liber sentimentelor si sa le arate, incat uneori aceasta trasatura a ei lucra chiar impotriva firii, de multe ori ramanand singura, chiar atunci cand ar fi avut nevoie de ajutor. Numai cei cu adevarat apropiati ii cunosteau delicatetea. Pentru multi era o femeie puternica si solitara. Tot acelasi lucru vazuse in ea si Tudor. Isi putea imagina ca si ea are nevoie de iubire, de cineva aproape, dar nu reusise niciodata sa gaseasca aceal calcai al lui Ahile la Adina. De aceea nu putuse merge cu ea mai departe nici acum doi ani. Parca era inconjurata de un zid. Dar poate are mai multe sanse acum, se gandi el. Poate nu degeaba s-au intalnit. Sa incerce? Si de ce nu? Astfel, ii luau foc in minte idei lui Tudor.

*******************************************
Capitolele anterioare le gasiti aici:
Cap. IV - Accidentul: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iv-accidentul.html
Cap. III - Adina: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iii-adina.html
Cap. II - "Mi-e dor de ea": http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/mi-e-dor-de-ea.html
Cap. I - Razvan:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/decizia.html

Dor

A trecut atâta timp de când sânii mei nu au mai luat forma cauşului palmelor tale. E atâta vreme de când nu mai aud şoaptele tale în urechi.

Uşa mea nu se mai deschide la apăsarea degetelor tale. Clanţa a înlemnit în aşteptare, la fel ca perna lată a patului. Iatacul nu mai miroase decât a praf şi a aer stătut de uitare.

Pe birou mai atârnă şi acum o partitură scrijelită de tine. Pianul e tăcut. Stă închis. Notele, odată negre, acum dau în sepia. Foile partiturii s-au îngălbenit. Chopin nu e supărat pentru asta.

Nici acum nu am aruncat ultimii trandafiri din acea ultimă dimineaţă. Roua de pe ei s-a dus. În schimb, s-au aşezat fire de praf pe petale. Nu mai sunt nici roşii, nici galbeni şi nici roz. Sunt ruginii, cu tot cu frunze.

La fel suntem şi noi. Nu mai ştim care sunt culorile care odinioară ne-au pictat sufletele. Stăm în cămăşi de scoarţă uscată, departe unul de celălalt, de parcă nu ne-am fi cunoscut vreodată. Nici pielea mea nu mai poartă amprentele tale şi nici în baie nu mai miroase a colonie bărbătească.

Rochia mea de dantelă şi catifea a căpătat la umeri forma umeraşului şi nu mai poartă decât vag de tot parfumul ultimei seri împreună. S-a îmbibat în ea, în schimb, mirosul de levănţică din dulap.

Luna nu am putut s-o păstrez pentru mine. Ea-şi face rondul de seară, de fiecare data, pentru alţi îndrăgostiţi.

Vezi tu?! Eu nu am putut păstra nimic pentru mine! Nici măcar zâmbetul tău larg, atunci când m-ai dus prima oară la Operă şi când m-ai aşteptat jos cu taxiul. Nici ziua de vară în care, arşi de soare, am mâncat pentru prima oară stridii. Gustul de apa de mare îl simţ şi acum pe limbă, amestecat cu sărutarea ta. Iar mâna ţi-o mai simt, uneori, în jurul mijlocului meu, doar dacă strâng tare ochii şi mă concentrez la atingerile tale. Cu atât am mai rămas. Cu un album întreg de poze, cu amintiri şi cu... un dor...

Dar n-am să te pot urî vreodată. Nici să te iubesc nu mai pot. Tot ce pot, este să-mi fie dor. Mi-e gol în viaţă şi mi-e DOR...

Hai-hui in toiul noptii

Strabat strazi fara sa ma preocupe nimic. Nu caut nimic, nu vreau nimic.

Gasesc pasi calzi la un colt de stradela sub lumina felinarului timid, ce-mprejmuieste cu galben stalpul pe care sta atarnat. Un iz de dulce si mucegai vine de la un subsol. Edith Piaf. E vocea ei cu "Non, rien, non, rien/ Non, je ne regrete rien...". Ma transpune imaginatia la inceput de secol XX. Dar raman perplexa in fata a ce vad. Un Rolls Royce lucios si negru, cu roti proeminente si fata distinsa ruleaza in ceata asternuta parca din nimic. Ceata care cu cateva minute inainte pot sa jur ca nu exista. La fel, nici tâncul de vreo 10 ani din fata mea, cu obrajii manjiti cu magiun si mainile negre de carbune. Nu ma mir atat de tare. Imi spun doar ca imi lasasem prea mult gandurile sa zboare si nu observasem pe unde umblasem pana atunci. Ma gandisem, in mersul meu, la Gradinile suspendate ale Semiramidei si la Grecia Antica. De aceea nu observasem nici nisipurile Saharei pe care le lasasem in urma.
Dar de cand umblu? Nu am idee. Imi facea bine briza racoroasa ce o simteam pe obraji. Dar de unde briza? Parca mai inainte era ceata...
Catargul vaporului se ondula lin, departandu-se de mal. Dincolo, la vreo 50 m., un palc de doamne bine imbracate, cu umbrele de soare deschise, fluturau batiste in semn de adio inspre vasul ce se departa. Barbatii aveau frac si joben.
Doar o camila parea sa ignore tot acest spectacol. Beduinul ce o insotea se targuia cu un altul pentru niste covoare. Temperaturile erau insuportabile. Poate peste 50°C. Si cand te gandesti ca azi noapte pinguinii isi etalau dansurile de imperechere...

-Nu mai vreau! Gata! Am terminat!
-Stai putin. Unde te duci?
-Lasa-ma-n pace. Nu mai vreau sa aud nimic. Cred ca am innebunit.

Vocea barbatului se pierdea in zgomotul unei sirene ce strangea oamenii la munca. Fabrica isi deschidea portile la orele 6.00 ale diminetii. Salopetele ponosite si cusute pe alocuri aratau ca le trecuse de mult deja vremea de purtat. Femei cu baticuri pe cap isi grabeau pasii spre poarta intrarii. Erau toti saraci si trudeau de dimineata pana seara pentru cei cativa banuti ca sa aiba grija de familiile lor.

-What the fuck ist this? Shut up!
-Hey, come on, man! Let it be! Can´t you be cool? You know...
Un zgomot de arma de foc sparse tacerea  localului dimpreuna cu cateva pahare si sticle de pe tejghea. Barbanul se ridica incet de dupa pult. Ochii-i erau atintiti la Colt.

In sala de concerte rasunara ultimele acorduri si aplauzele erau deja pe sfarsite. Puhoiul de lume striga "Bravoooo! Bis!"

Casa de bilete era goala si afisul "Nu mai sunt bilete pentru azi" era dezlipit la un colt, atarnand obosit.
Spectaculul din visul meu luase sfarsit.
E dimineata. Si e trecute de 9.00. Ma duc sa-mi fac o cafea....

Dar nu ti-am spus. Uitasem. Si tu ai vazut asta. Ai fost tot timpul cu mine.....

Rasplata ta e sa te iubesc...(mica poveste)

Si ma simt atat de bine in sufletul tau cel mare, incat nu mai vreau sa imi dai drumul niciodata. Vreau sa raman, pe veci, ferecata, ca o printesa in palatul de clestar si tu sa fii singurul print care stie sa dezlege vraja. Sa ma tii la tine in castel si sa-ti faci viata cu trupul meu. Sa ma tii in brate si sa te invelesti iarna, cand ti-e frg, cu caldura sufletului meu. Sa ai drept hrana spiritul meu si sa incerci sa vezi lumea prin ochii mei. Lumea, probabil, va fi verde. Verde de la ochii mei si verde de la primavara. Iar eu sa incerc sa simt lumea prin inima ta. Lumea va fi calda si ma va primi mereu cu drag in ea. Asa face inima ta. Lumea e buna. Ca asa e inima ta. Iar cerul lumii e inalt. Caci acolo tintesc privirile tale.
Dar tu stii ca eu sunt puternica? Eu sunt puternica, pentru ca bratul tau ma tine. De el ma sprijin.
Si ce m-as fi facut, daca nu te-ntalneam? Nu-i asa ca nu mai deveneam nici printesa si nici in palate de clestar nu as fi locuit?
Dar eu locuiesc in inima ta si ma cuibaresc in sufletul tau. Si cred ca targul este corect. Daca pana acum am umblat in zdrente si cu picioarele zdrobite si inspinate, tu mi-ai dat straie de matase si brocart si incaltari frumos mestesugite, ca sa nu mai imi sangereze talpile la fiecare pas. Sa nu mai las dare de sange in urma mea.
Te ingrijesti de pasii mei si-mi spui pe unde sa-mi port calea, sa nu mai dau de maracini. Te ingrijesti de vorbele mele, ca sa nu ajunga rele la urechile tale. Imi dai pace si echilibru si pentru asta eu pot sa fac doar un singur lucru: SA TE IUBESC!

Decizia - Capitolul IV - Accidentul

Orasul vuia ca un furnicar. Strazile erau intesate de oameni, masinile oricum nu-si mai dadeau prioritate, se circula dupa legea junglei. Claxoane, strigate, semne facute cu degetul din mijloc, azvarliri de palma in semn de "Hai, lasa-ma!". Colac peste pupaza, de parca zici ca era un facut, semafoarele nu mai functionau. Era ora 5 dupa masa si lumea parca innebunise. Canicula parca le sersese la toti din minti rabdarea si randuiala si, privit de sus, orasul parea o cetate a nebuniei, unde parca toti se miscau haotic, parca nici cei care mai aveau o directie, in acea zi, nu o mai recunosteau.
Nebunie. Toi de vara. Canicula. Pregatiri pentru vacanta, pentru unii, activitati in plina desfasurare pentru altii. "Doamne, de parca ar fi luat toti o supradoza de cofeina azi dimineata. De unde agitatia asta?" se gandea Razvan, in timp ce conducea spre casa.
Pe drum, isi adusese aminte ca trebuie sa intre pe la supermarket si sa-si faca si el cumparaturile. Se uitase azi dimineata in frigider si nu prea i-a suras nimic din ce mai era acolo: un borcan de masline negre consumat pe jumatate, un alt borcan cu masline verzi umplute cu ardei, deasupra carora se adunase deja o coaja de mucegai, de cand statea desfacut: "Il arunc! Cat dracu´, cat sa mai tin porcaria asta aici?" Si-l azvarlise la gunoi. Doua borcane de marmelada, golite si alea mai mult de jumatate. Ah, Da! Trebuia sa cumpere si gem. Gem de piersici si dulceata de caise. Isi propusese sa faca zilele astea clatite cu gem de caise si stia ca nu mai are pe la borcanele cu dulceturi si din astea. Da! Neaparat sa ia! Aha! Si smatana. Avea chef de ciorba si nici smantana nu mai avea. Dar unde era lista care o scrisese astazi la birou? La naiba! Era inca... PE birou. Asta nu-i poate folosi prea mult.
In timp ce refacea mental lista cu cele necesare, incepu sa caute cu ochii o modalitate de a se inscrie pe a doua banda, ca sa poata sa mearga la centrul comercial. Din spate se auzise un claxon. Il trezi brusc din meditatia sa la produsele alimentare.
-Bai, boule! Tu nu vezi pe unde te bagi?
Speriat si contrariat, se incrunta, nu dadu nici o replica verbala, insa ii facu semn nerabdatorului din spate ca vrea doar sa treaca pe banda cealalta. In nebunia orasului nu mai era cu putinta sa te orientezi iar in haosul de la acea ora nu mai avea pretentia ca si altii sa-si mai tina spiritul in frau. Trecu simplu pe banda cealalta, cauta sa se asigure ca nu era nimeni care sa-l stanjeneasca sau caruia sa-i taie calea, semnaliza si coti, intrand in parcarea supermarketului. De doua ori trebui sa dea ocol parcarii, pentru ca sa-si gaseasca un loc de parcare.
"Uf, ce zi!" Doame-ajuta ca e vineri!"
Coborî din masina si se indreptase spre carucioare. Scoase fisa, o introdusese in fanta, desprinse caruciorul si trase inapoi, inspre el. Nici nu bagase de seama cand in spatele lui, o doamna corpolenta asteptase si ea sa ia un carucior.
"Da´ matale nu te uiti pe unde mergi?" il apostrofa aceasta. E drept, nu se uitase inapoi, insa madama era aproape lipita de el. "Ce-o fi cautand si asta atata de aproape de mine?" se intreba el.
Bolborosi in schimb niste scuze si o porni mai departe.
"Doamne, azi au innebunit toti" se gandi el si se afunda cu gandul mai departe la cumparaturile pe care urma sa le faca. "Asa-mi trebuie, daca uit pana si o nenorocita de fituichita de cumparaturi la serviciu."
Recunoscu apoi ca e obosit.
Fata ii parea trasa in jos, usor schimonosita, comisurile gurii lasate a oboseala, cearcanele ii marcau ochii si cele doua cute de pe frunte erau mai adancite decat de obicei. "Of, ma ustura ochii. Ar fi trebuit sa mai merg si pe la oftalmolog. Nu mai am douazeci de ani. Mi se duce dracului si vederea. Si daca toata ziua stau cufundat in nenorocitul ala de calculator, asta se intampla."

Intra in supemarket. Un val de racoare il intampina inca de la intrare. Era in sectorul de fructe si legume iar la unele erau tevile cu aer rece desupra. "Uf, cred ca raman azi sa dorm aici" - glumise in sinea lui si zambise pentru sine. "Mai imi arde de glume!"
Incepuse sa umple caruciorul, trecand de la un raft la altul si se indrepta spre casa. "Of, hartie igienica, asta am uitat!" Se intorsese din drum si lua si hartia. "Hai sa iau si niste role de bucatarie, daca tot sunt aici. Fiind singur, nu-i placea sa utilizeze cârpele de bucatarie. Pentru asta, gasea mai practice rolele. "Ce dracu´ ca doar n-o sa stau sa spal si carpele de bucatarie!" isi zise mereu. Gandindu-se la bucatarie si la treaba ce trebuia facuta in casa, chiar nu putea sa lase gandul sa treaca mai departe fara sa mentioneze, din nou, pentru sine:"Mai, Razvane, mai! Tie-ti trebuie o femeie! Cat mai ai de gand sa burlacesti?" Nedând glas gandurilor lui, doar fata i se modifica: stranse din buze a tristete si parca, cu privirea cauta ceva nedefinit, ceva invizibil. Privea la destinul sau, daca l-ar fi putut in acea clipa vedea. Gândul il dusese din nou la Adina. Ii vedea parul ei rosu acaju, des, frumos, desfacut si lasat pe spate, i se paru ca vede irisii ei verzi umbriti de genele negre, date cu mascara. "Era frumoasa." se gandi Razvan. "Era!" De parca nu mai este. Este, dar nu pentru el. Nu statu atunci sa isi analizeze pornirea. Se afla la casa si ii venise si randul. Nici la vesnicele "bip"-uri ale casei de marcat nu era atent. Se trezi doar in fata domnisoarei de la casa, cand aceasta sta aproape cu mana intinsa, sa-i preia cash-ul, eventual cardul.
- Douasuteoptzecisitrei de lei face, va rog!
- Douasuteoptzecisitrei de lei? repeta al mecanic.
- Da, va rog.
Soase cardul si-l intinse casierei. "Ce dracu´ am cumparat eu de banii astia astazi?" se intreba el. Privi inca o data in cos, dar mai mult pentru a se lamuri pe sine si nu pentru a pune la indoiala corectitudinea sumei cerute de lucratoare. "Daca eram in doi, oare tot atat ar fi trebuit sa platesc? Ia sa vedem: Ce am mai luat? Spuma de ras, lame, -ah, asta nu! râse - asta era pentru el. Mdaaa... sa vedem: morcovi, mere, pulpe de pui -da, ca erau la pret de promotie, erau bune-... Pai, cam atat. Paine, lapte, zahar, cafea, borcanele cu marmelada si ce mai e pe acolo. "Pai e bine" - isi zisese. "Chiar si in doi, nu vad cat de mult ar fi trebuit sa cumpar peste cele cumparate acum. Poate vreun pachet de tampoane!" -rase el in sinea lui si se indrepta spre iesire.
Da, de o femeie chiar ca avea nevoie. Era constient de asta din ce in ce mai mult in ultimul timp. Serile de unul singur in fata televizorului nu-l puteau satisface. Chiar si cand mergea la cate un bar, mergea cu prietenii sau cu cate o pipita agatata cu mare usurinta. Incepu sa se dojeneasca singur. "Sunt un prost! Sunt un neadaptat social! Sunt un insingurat, ingamfat, arogant, multumit cu victorii usoare si caruia ii e frica de viata adevarata. Sunt un ratat! Da, asta sunt: UN RATAT!"

Masina incerca acum sa-si faca loc printre celelalte participante la trafic si serpuia ba pe o banda, ba pe alta, in speranta ca va ajunge mai repede la destinatie. La un moment dat, se parea ca traficul incepuse sa devina fluent. Conducea cu 50 km la ora, ceea ce era normal si se indrepta spre zona sa rezidentiala. Mai avea vreo 400-500 m pana acasa si mai avea doua semafoare. Aproape ca se vedea scapat.
La cotitura unde trebuia s-o ia la stanga, tocmai la coltul strazii, i se paru pentru un moment ca vede ceva ce putea sa recunoasca: un par lung, roscat, lasat pe spate, mai apoi o rochie cambrata care lasa sa se vada, de la genunchi in jos, niste picioare frumoase. Sandale inalte... Cam atat putea vedea. Desi nu ii putuse vedea fata, "Adina!" ii sari in minte numele. Circuitele incepusera sa se joace prin capul lui. Nu mai putea fi in acel moment atent la trafic. Din fata venea o alta masina si amandoi vroiau sa coteasca in aceeasi directie. El continuase sa conduca aproape inconstient. Nu se putea aduna in acel moment. Impactul il trezi brusc. Un zgomot de fiare ciocnite, o busitura, o izbitura pe care o simtise scurt in sira spinarii. Capul i se zgaltai scurt si brusc. O lovitura scurta in tetiera, apoi o barbie in piept. Simtea centura de siguranta cum ii tine bustul. Mainile ii incremenisera pe volan. Avusese nevoie de cateva secunde pentru a-si reveni. Parca ii inghetase sangele in vine si gandurile in cap. Stranse de ochi puternic, parca pentru a se asigura ca nu viseaza. I se facu brusc racoare, desi era total transpirat din cauza caniculei. In urmatoarele secunde se dezmetici. Desfacu centura cu grija. El nu avea nimic. Nici macar o zgarietura. Doar socul. Abia apoi, parca incepuse sa devina sensibil acustic. Atunci incepu sa desluseasca ceva din cascada de injuraturi care ii era adresata prin geamul lasat deschis pana jos, de catre un barbat usor neingrijit, mai degraba scund si care se apropia, balanganind amenintator si revoltat din maini, de masina sa.

- Futu-ti mama ma-tii si mortii ma-tii! Bou´ dracului! Ai orbit? Tu nu vezi pe unde pizda ma-tii conduci? Vrei sa ma omori? Hai? Ia zi! Stai acasa, daca esti prost! Cin´ ti-a dat si tie carnetu´? Handicapatule! Futu-ti... Iar vorbele-i ramasera suspendate...

Incerca sa se adune, deschise portiera si cobori din masina. Fata barbatului ce statea inaintea lui ii parea cunoscuta. Se uita mai cu luare aminte la el si in acea clipa isi aminti. Aceeasi reactie o avusese si celalalt.

-Vai de mine! Dom´ Serbanescu! Dom´ inginer Razvan Serbanescu! incepu celalat sa ingaime. Tonul i se schimba. Deveni molatec din avantul de injurii pe care-l avusese. Cumva confuz si incurcat, ca nu stia cum sa mai reactioneze.
- Dumneavoastra sunteti... isi aminti cine este, ce face, insa nu-si amintea numele. Dusese instinctiv mana la frunte, isi mangaia prosteste, cumva, parul, apoi incercase sa-i intinda celuilat mana, in semn de salut
- Eu sunt Mitica Oproiu. Ca ma stiti... Da... Mitica sunt. De la intretinere.
Si Mitica Oproiu ii intinse, dupa o clipa de ezitare, si el, mana.

Mitica Oproiu era unul din angajatii sectiei de care raspunsese el in Uzina unde lucrase acum trei ani. Era om muncitor, dar cam necizelat. Lucra la intretinere. Suflet bun dealtfel, dar prost de gura. Avea o familie cu patru copii si o nevasta ce era femeie de serviciu la gradinita. Lucra in uzina aia de cand intrase el in campul muncii. Nu stia mai multe. Lui ii ajungea ca primea lunar un salariu. La evolutia profesionala nici nu se gandea. Atat stia, atat facea.

- Pai ce facem acum, dom´inginer? Ca mi-ati spart masina...Ia uitati... Si Oproiu se intoarse in semn demonstrativ spre masina sa, apoi arata si spre celalta masina. Pe jos erau cioburi de la farurile ambelor autovehicole.
In spatele lor, atat pe o parte, cat si pe cealalta, se aglomerase circulatia.
Pusesera amandoi triunghiurile de avertizare si incepusera sa dirijeze circulatia spre ocolire.

Razvan se uita acum la ambele masini: bietul Oproiu avea o Dacie veche. Dar veche-veche! "Oare de ce nu s-o duce cu ea la fier-vechi?" se gandea Razvan. Apoi tot el isi raspunse: "Si ce sa-si cumpere apoi? Ca si asa nu are bani! Of, saracul!"

- Hai sa le tragem de pe carosabil! spuse Razvan. Ca stam aici si incurcam circulatia. Si asa e haos.
Apoi, uitandu-se la el, spuse:
- O rezolvam noi, ´nea Mitica!

Oproiu stia ca se poate baza pe cuvintele lui Razvan. La serviciu era mereu lege ce spunea el. Toata lumea il asculta. Daca era un alt conducator si nu Razvan, accidentul asta putea sa aibe ca urmari doua ore de injuraturi non-stop si o incapatanre prosteasca aratata de Oproiu. Asa era el. Cu gura mare mereu, mai ales cu cine nu cunostea. El era mereu desteptul. Asa ii cam fugarea si pe cei tineri, nou angajati la intretinere in uzina. Ii placea sa sefeasca. Dar, si asta, doar dintr-un complex de inferioritate. Cu Razvan, insa, nu putea. Nevesti-sii ii placea mereu cand mai gasea pe cineva care sa ii inchida gura, ca atunci cand bea, nu mai contenea cu ocarile. Acum era ca pe muchie de cutit. Ar fi avut dreptul sa suduie, dar respectul fata de "Dom´ Inginer" era prea mare. Invatat de pe vremea lui Ceausescu cu plecaciunile, nu s-a dezvatat de ele nici acum. Asa era el croit si asa o sa ramana. "Cat va mai trebui sa treaca, pana poporul asta se va fi dezvatat de plecaciune?" se intreba in sinea lui, aproape fara nicio legatura cu accidentul, Razvan. Intr-o alta tara, chiar daca erai subaltern, cand aveai dreptate, o spuneai cu curaj. Desigur, si fara injurii. Dar parca ai nostri sunt invatati numai in doua feluri: ori e laie, ori balaie. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra" gandi mai departe Razvan. Intrerupsese sirul acesta de ganduri, ca acum tot nu-i adusese nimic toata sarada.

-Hai sa tragem in parcare si ne descurcam noi...

Parcarea de pe marginea drumului avea exact doua locuri libere.
Trasesera apoi ambii masinile in locurile goale.
Ziua se arata naucitoare. "Mai cateva ore!" se gandea Razvan.

-`Nea Oproiule, uite, cat face masina asta a dumitale? Ca si asa e veche de cand lumea!
-Pai, dom´ inginer, io nu vreau sa mi-o cumparati, ca mie imi trebuie masina.
Razvan rase:
- Nea Oproiu, nu vreau sa o cumpar, ce sa fac cu ea? Dar matale nu ai bani s-o repari, asta stiu eu, ca ai patru copii acasa si o nevasta. Dar lasa-ma sa ti-o repar eu, ca doar eu am fost de vina.
- Pai la asta m-am gandit si eu, dom´ inginer! Dar cum facem?
- Pai spune: vrei sa-ti dau matale banii acuma, sau mergem impreuna la service? Ca si pe-a mea trebuie sa-o dreg. Ca uite cum arata! Si arata cu mana dreapta inspre masina.
Apoi Razvan continua:
- Uite, acum e inchis. E deja tarziu, dar baietii de la service-ul unde-mi repar eu mereu masina maine lucreaza. Or, ma stii: nu te las eu asa!
Asta stia Oproiu bine. Niciodata nu-si calcase cuvantul. In ceea ce priveste serviciul, era mereu om de cuvant si un specialist foarte bun. Niciodata nu-si lasa oamenii de izbeliste. Oproiu stia ca putea merge pe mana lui.
-Bine, dom´ inginer, cum ziceti dumneavoastra.
-Ti-o repara baietii mei maine. Mergem impreuna. Dimineata la 9:00.

.......................
Cateva ore mai tarziu, dupa ce iesise de la dus, dupa ce-si desfacu o sticla rece de Cola de la frigider si-si turna in pahar, statea pe terasa, cu parul ud, pieptanat frumos pe spate si incerca sa reconstruiasca ziua, s-o refaca, sa relipeasca fragmentele de puzzle, dandu-le, in discutia telefonica cu Gelu, o semnificatie:

- Da, Gelule, cum auzi. E terci. Am spart-o toata in fata.... Ei, nu chiar toata, doar in dreapta, farul... Nu, motorul nu are nimic. Nu. Nici la radiator. Macar atat. Îhî...Da, da!... Nu, nu stiu. Cel putin din cate am auzit eu... Da, mai, da, ti-am mai spus.... si dupa o pauza: Îhî, aha, daaaa! Maine dimineata. Da, mergem impreuna. Lasa, ca e baiat bun! ... Da... La baietii mei... Ce???... Nu stiu, mai!

Apoi se auzi un oftat:
-Auzi, Gelule, trebuie sa-ti spun ceva: eu cred ca am vazut-o.
Probabil ca in acel moment, de la celalat capat al telefonului, se cerea nevoia unei lamuriri. Razvan continua: Nu, eu zic ca cred ca am vazut-o, fiindca nu sunt sigur ca a fost ea. Nu stiu. Am vazut-o doar cu spatele....
Si apoi, dupa o pauza, cu un ton mai ridicat:
- Si cum ai fi vrut sa ma duc la ea? Tu nu intelegi ca in clipa aceea am facut accidentul? Nu am mai vazut-o deloc! Cred ca a luat-o dupa colt. Nici nu cred ca a sesizat ce s-a intamplat. Si apoi, ce era sa fac? Sa las masinile balta si sa alerg dupa ea? Hai sa fim seriosi!
O alta pauza lunga...
- Stie naiba ce sa mai fac! Imi trebuie un concediu. Cred ca ma lasa nervii...Dar ia zi, mai bine, tu ce ai mai facut?...

..................
Soarele era demult apus, forfota orasului nu mai era decat un usor zumzet, caldura inca dogorea din betoane. Blocurile se comportau ca niste sobe de teracota pe care le incinsese inadins cineva. Abia daca se mai simtea cate o boare usoara de vant la cate cinci minute, indeajuns sa spulbere magma de aer ce domnise deja de atata vreme peste oras.

Maria Magdalena

Asa, doar ca sa stiti...M-am intins de doua zile cu un artist la vorba. Ma citeste. Deodata, el ma intreaba: "Ce suflet ai tu? De inger?".
Fara sa-mi dau seama, ii raspund:

"Apoi, eu nu am suflet de inger.
Sunt o biata Marie Magdalena ratacitoare pe acest pamant,
supusa ispitelor, ibovnica a pacatului, oarba in fata patimii si si schioapa pe drumul maracinos al vietii. Desavarsita am sa fiu cand am sa trec bariera. Iar Sfantul Petru ma va intreba:
-Pacatuit-ai?
-Sfinte, da!
Asa am sa trec eu pragul de Dincolo.
Iara daca el ma va considera demna, ma va lasa sa trec.
Asa ca pana atunci, va trebui sa mai fac cazne si matanii,
sa mai pierd picuri din sangele meu pe bolovanii Drumului Ispitelor,
dar sa gasesc cu sufletul calea spre Adevar.
Iar calea spre Adevar o gasesti cu ochii inchisi.
Destul e sa crezi in Steaua ta.

Sunt o biata muritoare, cum am zis, cu naframa legata la spate, cu parul despletit si toale zdrentuite si desculta ma tarasc prin colb.

Galbenii i-am dat saracilor cu duhul. Si le-am zis: "Sa-ti cumperi Duh!".
Dar, vai, ei n-au prea inteles.
Ei si-au luat pe-acei arginti doar straie si buti de vin.
Ce trebuiau ei sa faca? Sa-i dea mai departe, celor nevoiasi. Asa si-ar fi cumparat Duh.
Dar eu sunt doar o biata Marie Magdalena."

Atat!...

Crede in tine. Pentru azi, pentru maine, pentru oricand. Pentru totdeauna.

Cand nu te lasa sufletul sa te vinzi, cand inima striga in tine a razvratire si vocea ta interioara iti sopteste doar despre nesupunere, iti dai seama ca traiesti ceea ce nu ti-era dat sa fii.
Cand simti ca in tine fierbe mocnit ceva ce inca nu ai scos tu la iveala, pentru ca, sau nu ai avut curaj, sau inca nu te-ai increzut destul in tine, cand simti ca, de fapt inoti impotriva curentului, cand nu-ti mai gasesti locul in lume si cand tot ce ar trebui sa faci nu te indeamna deloc si toate in jur iti par neimbietoare, atunci esti acolo unde nu trebuie sa fii. Esti un neapotrivit, esti un neadaptat, un neasimilat.
Simti ca nu ai somn, simti ca nu ai liniste, simti ca mereu e ceva in tine ca o alarma: tu nu esti unde trebuie sa fii, nu ti-ai gasit locul, nu ti-ai indeplinit menirea, nu asta esti tu.
Te vezi in mintea ta in alte circumstante, incercuit de alti oameni, te vezi intr-alta lume, in aceea in care iti spune tie sufletul ca ar trebui sa fii. Inseamna ca pana atunci ceva in tine a dormit, ca ar fi trebuit sa faci deja alte lucruri, sa iei alte decizii, sa vezi mai multe decat ai acceptat pana acum sa vezi.
Ar trebui sa te trezesti din vis si sa incepi sa faci ceva, acel ceva la care tanjeai si al carui inteles l-ai pierdut in vreme.
Nu renunta niciodata la a-ti ramane tie credincios. A te minti pe tine e cea mai cruda minciuna. E cea pentru care nu te vei putea privi in oglinda. Si te va duce la a-i acuza pe ceilalti mereu, vei tinde sa cauti tapi ispasitori in cei din jurul tau, doar de teama de a te vedea pe tine cu slabiciunile tale.
Invata sa lupti din nou cu demonii din tine! Exista precis un tarm acolo, dincolo de mare si acela e tarmul tau. Incearca doar sa inoti spre el si nu spre alte tarmuri. Nu te mai uita cat de fin e nisipul pe alte plaje, bucura-te de ajungerea ta. Tu nu ai de unde sa stii ca, desi nisipul altora pare mai fin, insula lor poate e infinit mai mica. Ia hatisurile in piept, multumeste-I lui Dumnezeu pentru ca te-a lasat asa la lume si incearca sa faci ceva din tine.
Urmeaza-ti vocea launtrica! Iar atunci cand nu mai vezi cu ochii drumul, inchide-i si cauta-l cu sufletul. Poti sa fii si orb, caci inima iti va spune mereu incotro sa te indrepti. Ascult-o si fa cum iti spune. Caci tot in ea iti vei gasi si puterea si, mai apoi, multumirea.

Drumetul

Drumetul isi tara pasii egali prin colb, incercand, cand si cand, sa-si scuture picioarele ostenite de praful adunat de pe drum. Privirea-i era ratacita undeva in zare, parea ca cauta ceva ce nu mai aparea, ce intarzia sa vina.
Langa el, cu haine ponosite, simple, parca lipsit de asezare in timp si de o varsta cu neputinta de deslusit, un Om. Omul il privea pe Drumet, cumva intrebator, dar, totusi, neinsistent, obisnuit, parca, cu ratacitii. Avea o voce blanda, domoala, fara graba si plina de ingaduinta. Ochii Omului pareau ca stiau toate tainele si privirea lui parca detinea toate raspunsurile la toate intrebarile nerostite ale oricui. Te facea sa te simti bine insotit de o astfel de prezenta.
Drumetul nu isi pusese nicicum intrebarea cand i-a aparut Omul alaturi, pe drum, dar parca era dintotdeauna acolo. Era firesc. Si nu se simtea incomodat de prezenta Lui alaturi. Dimpotriva.
De aceea, isi dadu drumul firesc la gura, ca si cand Omul trebuia sa stie povestea. Dar El, chiar o stia!...

-Am incercat sa merg mai departe pe strada...
-Si?
-Nu am mai putut. Nu era strada mea.
-Nu era strada ta? Adica tu stiai pe ce strada o luasesi?
-Nu stiu. Ma ratacisem la un moment dat. Ajunsesem sa o iau pe o strada care semana cu strada mea, dar, totusi, nu era.

Dupa un moment de tacere si cativa pasi:
- Si ce ai facut?
-Nimic. La inceput nimic. Am continuat sa merg pe ea, in speranta ca undeva voi intalni un indicator si ca astfel sa ma pot intoarce in directia buna, insa am pierdut si timp si energie.
-Aha! -venise vocea Omului si privirea parca i se lumina, uitandu-se, parca, la ceva inexistent, insa vizibil doar pentru El.

Apoi ii spuse:
-Pai mai ai timp sa ajungi la destinatie.
-Da, stiu, dar uite cat timp am pierdut deja.
-Nu conteaza, o iei de la inceput. Energie mai ai? Intreba Omul cu ochi iscoditori, desi era vadit ca El stia totul. Vroia insa sa auda din gura Drumetului.
-Da, insa ma loveste sentimentul esecului. Ma vad ca un pierzator. Ma simt ca un las.
-De ce las?
-Fiindca ar fi trebuit sa ma intorc atunci din drum, cand am vazut ca sunt pe alta strada, dar am mai fost si incapatanat, am perseverat in greseala.
-Da, orgoliul se plateste scump...

Soarele era trecut de amiaza, era pe la orele 2.00-3.00 ale dupa amiezii si incepea sa arunce deja umbre piezise spre pamant. Mai era destul de mult pana in seara. Si era in plina vara. Vara, noaptea nu se lasa atat de repede. Si e si cald...

-Mai ai chef sa-ti cauti drumul? intreba Omul nostru, cu voce blanda.
-Hmmmmm... Chef mai am. Si inca cum! Mi-e dor de strada mea.

Trecura alte minute si pasii celor doi, egali, masurand in continuare colburile, se indreptau inspre ceva. Insa, inspre ce? Caci in acel moment, drumul nu intrevedea nicio curba, nicio raspantie, doar cale.

-Te asteapta multi acasa?
-Toti cei ce cred in mine.
-Si tu crezi in ei?
-Ei mi-au dat speranta de a-i cauta.
-Atunci continua-ti drumul! Casa ta te asteapta, oricat de intortocheata ti-ar fi calea.
-Crezi?
-Nu cred, ci am aceasta convingere! -sclipeau ochii Insotitorului.

In mersul lui, Drumetul aproape ca nu mai constientiza trecerea timpului. Timpul era o masura de care atunci nu avea nevoie. Avea nevoie de o tinta. Avea doar nevoie de Strada Lui.

-Stii, am o stranie senzatie ca, desi pe tine te intalnesc pe drum, parca si tu esti una din persoanele care ma asteapta acasa.
-Si cine crezi ca sunt eu?
-Cel care trebuia sa-mi apara in cale, ca sa-mi aminteasca mie de drumul cel bun. Esti un semn. Nici nu ma mai intreb daca esti real sau nu si nici daca in clipa urmatoare mi te spulberi ca un nor. Tu trebuia sa vii sa-mi spui ca am un tel. Ar trebui sa intind pasul.
-Da, dar mai ai nevoie de alti drumeti, care sa te insoteasca.
-Mi i-ai trimis Tu, Doamne?
-Altfel de ce crezi ca ti-am iesit in cale?

-Spune-mi, Lumina, mai lucesti pentru mine?
-Dar pentru cine crezi ca am iesit?

-Ma voi grabi acasa. Daca Tu mi-ai dat si Drumul si Indicatorul, atunci, eu trebuie sa ma indrept spre Casa... Cu voia Ta!

Multumesc...

Multumesc ca existi!
Multumesc ca nu ma condamni niciodata si ca incerci sa ma intelegi.
Multumesc ca te gandesti cu drag la mine.
Multumesc ca si atunci cand nu-mi esti aproape, ma faci sa te simt ca-mi esti alaturi.
Tot tie iti multumesc ca stii sa-mi iei pietrele de pe umeri, cele de care nici nu ma plang. Altii nici nu ar sti ca ele exista. Dar tu le vezi.
Iti multumesc in fiecare zi cand ma trezesc, ca-mi spui "Buna dimineata" si, la fel, in fiecare seara cand imi urezi "Noapte buna!". Stiu ca mereu te gandesti la mine.
Mi-e drag sufletul tau. Asa cald cum e, asa grijului cum e fata de mine.
Mi-esti drag ca nu m-ai intrebat niciodata cum as arata cu 15 kg mai grasa sau cu 100 fire albe mai mult in par. Tu nu m-ai intrebat niciodata cum asa arata cu riduri sau peste 15 ani. Mi-esti atat de drag, fiindca tu privesti in sufletul meu si nu acolo unde mereu s-au oprit privirile altor barbati.
Mi-s dragi suvitele tale de par carliontat, cele in care se impletesc timid cateva fire albe, cele de care tu pomenesti mereu, facandu-ma sa zambesc.
Mi-esti drag, ca atunci cand ma gandesc la grijile de peste zi, stii sa ma faci sa rad si imi arati ca viata e facuta si din lucruri frumoase, iar celelalte nu merita sa te faca sa te incrunti.
Mi-esti drag cand te vad mai puternic decat mine. Mi-esti drag cand te vad ca lupti in fiece zi cu viata si incerci mereu s-o invingi. Si nu te dai batut. Chiar daca esti obosit.
Imi esti atat de drag, incat, atunci cand inchid ochii, iti simt degetele inclestate intre ale mele si te simt incurajandu-ma.
Mi-esti drag pentru ca tu, desi nu ti-am spus-o niciodata, stii ce vreau. Stii de ce simt nevoia.
Iar acum, simt nevoia de tine. Vreau sa te stiu aproape.
Multumesc ca existi!

Cirese de iunie

Ciresele pe care le cumparasera din piata si le spalasera la cismeaua de la colt, pe repezite, ca ea nu mai apuca odata sa guste din ele, erau aproape gata. Era mai bine de un kilogram de cirese...Rosii, coapte, mari, carnoase si dulci. Marc zambea:
- Adnana, eu inca nu te-am mai vazut niciodata mancand cu atata pofta cirese. De altfel, trebuie sa recunosc, ca nu te-am mai vazut niciodata infruptandu-te cu atata pofta din ceva....! Si, mai ales, pe strada!
Ochii lui o priveau mari si curiosi, dar in acelasi timp cu drag. Zambea. Ea se purta ca un copil. Ea - femeia care pe strada era o doamna. Ea, cea care mergea sigura pe sine, acum se purta usor altfel, ciudat. Nerabdarea ei de a incepe din punga de fructe, pofta ei...era ceva ce pe Marc il mirase.
Dar el nu-si batea capul in mod deosebit despre noua ei atitudine. Ii cara poseta mai departe linistit, ca si cand asa ar fi fost legea...Ea se preocupa acum de stapanirea poftei ei pentru cirese.

Mersesera o buna bucata de drum doar atenti la trafic, neputand sa faca alfel, fiindca forfota din acea zi de iunie de pe strazi era mai incarcata decat cea a Buenos-Aires-ului. Cel putin asa i se paruse lui. Poate tocmai pentru faptul ca tocmai acum trei zile ajunsese inapoi din delegatie...Uf! Vesnicele lui delegatii, vesnicele lui plecari! Parca era un alergator de cursa lunga! Parca trebuia toata vremea sa fie pe picior de duca. Parca nu mai avea vreme sa se linisteasca. Intre doua plecari ii parea timpul atat de scurt, incat nici nu ajungea bine acasa, pana se gandea la planurile de investitii care trebuiau finalizate pana la urmatoarea data, cand trebuia din nou sa plece...
I se parea ca doar din asta era facuta viata lui. Din alergatura. Din bucati si fragmente. Parca isi traise toata viata numai in episoade.
Reflectand putin la asta, isi daduse seama ca parca obosise. Parca ar fi avut nevoie de o pauza. Sau, cel putin, de schimbarea directiei. Dar alunga si gandul acesta, ca pe toate celelalte. El era un mergator-inainte! Asa ca asociase pentru moment aceste ganduri mai mult cu oboseala. Nu avea prea mult chef acum sa se lanseze in alte ganduri care l-ar fi facut sa se simta ca un tip ce renunta. Nu era el acesta...Ba se mai gandea ca si caldura verii si ziua prea incarcata, petrecuta in intregime cu iubita lui, Adnana, dorul de ea, dragostea din noaptea trecuta si zarva orasului doar ar fi fost de vina pentru tot ce simtea el acum si modul in care simtea el asta...

Masinile circulau deja haotic, iar soferii nerabdatori claxonau si incepeau deja s-o apuce care-ncotro, dupa propriile legi, lucru care pe Marc incepuse sa-l extenueze si il incerca chiar si o usoara deprimare din aceasta cauza. Pietonii care circulau in sens opus se loveau uneori de ei, ba cu umarul, ba cu bratul in mers. O doamna il izbise chiar cu poseta, dar el o luase totusi fara suparare, fiindca, uitandu-se inapoi dupa ea si meditand scurt la kilogramele pe care le cantarise madama si la tocurile pe care se incapatanase sa se catere pe o astfel de vreme, vedea si el ca erau un supliciu pentru o femeie care inca vroia cu orice pret sa mai atraga atentia, chiar daca nu numai cu momentul inoportun al tinutei ei, ci si volumul ei si cu varsta, pe care tinea neaparat sa si-o ascunda. Erau niste lucruri care luate impreuna erau doar prin sine un chin. Asa ca mersese linistit mai departe si, in gandul lui, o ierta...De fapt, o compatimise...Din aceasta cauza, lasase chiar sa-i scape necontrolat un zabet usor, amarui...

Adnana isi arunca in mers ochii prin vitrine si mai comenta cand vedea cate ceva. Si ea era obosita. Se citea asta pe fata ei. Insa mergeau mai departe, fiind nevoiti uneori aproape sa strige unul la celalalt cate ceva, pentru ca zarva orasului acoperea aproape orice sunet.

Traversasera deja artera pincipala si intrasera de acum in parc.
- Doamne-ajuta! Un pic de liniste! spuse el si inspirase adanc de doua ori.
Copacii isi daruiau generosi umbra coroanelor si fosnetul lin al frunzelor suna acum ca un balsam pentru urechile lor proaspat ajunse din larma. De asta aveau nevoie. De un pic de liniste.
Mersesera, totusi pe alee, mai departe, spre partea cealalta a parcului.
La un moment dat, Marc, zarind o banca pe jumatate ascunsa dupa tufisuri si la vreo cativa metri de lac, cu fata spre apa, o trase usor pe Adnana spre ascunzis...Simtea nevoia s-o sarute, s-o mangaie, s-o stranga in brate. Era un sentiment exact ca cele din vremea liceului, cand iesea cu fetele dupa orele de cursuri, oferindu-se sa le conduca acasa. Si aproape de fiecare data, iesea cu sarutari...El stia bine lucrul acesta... Chiar foarte bine. Acum isi amintise, ca pentru un astfel de sarut primise odata o palma. Radea. Da, Adnana n-o sa-l palmuiasca...Acum era matur. Iar Adnana era iubita lui... Erau oameni in toata firea... Ce trece timpul asta...!

Au ramas o vreme doar discutand despre pantofii vazuti in vitrina de la Mall, despre filmele ce vor fi rulate la Cinemax si chiar despre rubiconda doamna ce-si izbise poseta din greseala de el. Au ras.
La un moment dat, parea ca toate aceste lucruri nu au nici un sens. Si chiar nu aveau. Avea sens doar ca acum erau din nou impreuna, ca puteau sa se stranga in brate, ca el ii putea simti mirosul ei din nou umplandu-i fiinta si rasul ei rascolindu-i simtirile.
Marc o apucase usor pe dupa umeri cu bratul si ii mangaiase obrazul, dandu-i la o parte o suvita de par pe care vantul o asezase pe fata Adnanei. Facuse o scurta aluzie la felul in care mancase ea ciresele, cu pofta, de parca
n-ar mai fi trebuit sa ramana nici una nemancata in cateva secunde!!! Uitandu-se la ea, realiza cat de mult ii lipsisesra aceste trasaturi. S-o vada din nou aproape de el, in fata lui, langa el. Acolo! O privea de parca acum o vedea cu adevarat, cu toate ca-i stia orice trasatura a fetei atat de bine: si ridicatura sprancenelor ei si comisurile gurii si ochii ei, ca adancurile fara fund...
Se simtise brusc subjugat de dorinta de a o avea, sau, cel putin, de a o saruta si incepuse, mai mult instinctual, sa-i caute buzele cu gura si sanii cu mana...Ca un liceean! Parca nu mai putea fi stapanit!

- Marc - spuse ea, mai mult in soapta, gatuita de impulsuri. Marc, opreste-te! Stii...continua ea incurcata.... Ar trebui sa stii...
Marc se oprise. Realizase brusc, ca nu mai e liceean si ca in fata lui se afla acum o femeie in toata firea, pe care o iubea si nu o pustoaica pe care o asteapta acasa parintii. Brusc, imaginea lui asupra vietii sale de pana atunci, cat si asupra lui insusi se schimbase. Parca era altceva. Era ca o revelatie...Nu realiza inca ce. Simtea doar...
- Marc...Stii... Ar trebui sa stii...Trebuie sa-ti spun... Aaaa, trebuie sa-ti marturisesc ceva...
- Da, Adnana. Spune-mi. Ce e? Spune-mi! Spune-mi orice ar fi... iar dupa o pauza: Adnana? spuse el, uitandu-se adanc in ochii Adnanei, stiind ca urma ceva foarte important. Nu stia insa ce...Nu stia, daca timpul scurs de cand nu s-au mai vazut ei a adus ceva ce i-ar fi putut strica fericirea si iubirea pentru femeia pe care o visa el noapte de noapte, inca de cand o vazuse prima oara in fata statiei de metrou. Parca o vedea si acum, imbracata intr-o rochie rosie ce se lasa desfacuta de adierile usoare de vant in vara torida, dezvelind cu dezinvoltura si totodata cu nevinovatie pulpa bronzata de soare a Adnanei. Era singura pata de culoare in intreg orsul- se gandi atunci Marc, de parca toate culorile nu se mai decalau decat intre gri - asa cum ii paruse lui in caldura de inceput de august - si acea rochie rosie....

- Marc...nici nu stiu cum sa incep...

El o privi lung si tacut, linistit, asteptand si continuandu-si gandul lui despre prima lor intalnire.
Isi amintise siragul ei de dinti albi ca niste perle, pe care ii dezvaluia cand radea acolo, impreuna cu prietena ei - Raluca. Nu stia niciodata de ce rasesera si nici nu o intrebase niciodata. Nu i se parea deloc relevant. Pentru el avea relevanta doar faptul ca ea ii aparuse lui atunci, ca o naluca, din nimic, din neant, imaginea ei strabatand ca o sageata printre toti ceilalti muritori. Acea imagine nu o s-o uite niciodata. L-a urmarit de-a lungul vremii, in tot timpul cat a fost plecat. Delegatii. Sedinte. Conferinte. Adunari de presa....
Insa ea era omniprezenta. O visa de atatea ori. Se trezea de fiecare data cu acel ciudat sentiment ca ea era acolo, ca e de ajuns sa dea la o parte perdeaua si s-o vada asteptandu-l si facandu-i semn cu mana, surazanda. Deschidea usa de la baie uneori, cu senzatia certa ca ea era acolo, ca se trezise inaintea lui si ca acum se machia, isi aplica rujul sau crema de maini... sau ca-si aranja parul...Erau imagini care l-au urmarit ca o naluca vie atata vreme.
I se parea ca o vede in piata, pe la orele tarzii ale diminetii, targuindu-se cu precupetele pentru cele mai frumoase mere. O zarea trecand senina strada prin fata vreunei masini, a carui sofer ii urmarea cu privirea miscarile line ale soldurilor ei frumoase si rotunde, pasind parca, totodata mandra, constienta de frumusetea ei, insa deloc infumurata.
Da, ea stia ce femeie este. Isi cunostea si inima foarte bine si stia ca nu se poate vinde pentru nimic, decat pentru dragoste. Aceasta dragoste care a asteptat atata vreme...Iar el nu stia daca ea, in toata frumusetea naturaletii ei, se gandea la fel la el. Daca avea el macar dreptul de a-i cere acest lucru. Desi o dorea atat! Lui i se parea intotdeauna nefiresc sa-i ceara ei ceva, sa pretinda mai ales, in ciuda statutului meseriei sale, sa-l astepte, sau macar sa-si faca planuri impreuna. Ar fi luat-o cu el peste tot. Dar nu era posibil. Asta o stia dinainte si inlaturase gandul acesta precum alungi piaza rea. Era multumit ca o poarta in gand. Era fericit de cate ori citea vesti de la ea, chiar daca unele erau scurte si aparent nesemnificative. Acesta nu era decat felul ei de a-si ascunde dorul ei fata de el, care incoltise atata in tot acest timp lung de absente. Timp cu care ea deja se obisnuise, ca si cu o a doua natura... Ea nu striga niciodata in gura mare sentimentele. Ea doar privea. Cu ochii ei mari si adanci. Iar el se cufunda in ei de fiecare data precum se scufunda un submarin in adancuri, simtindu-se ferit de forfota de afara, lasat sa patrunda in interiorul fiintei ei, pt cateva clipe, care ramaneau de fiecare data parca nemiscate de timp, agatate undeva acolo, ca niste rufe albe in bataia vantului pe o plaja unde numai palmierii domnesc. Rupt de lume - asa se simtea el de fiecare data...

- Marc! La ce te gandesti, Marc? Maaaarc?
Marc isi scuturase usor de cateva ori capul, incercand sa revina la realitate.
- Da. Aaaa... Scuze, m-a cam luat gandul.... Ti-am spus astazi cat esti de frumoasa? ingana el incercand un zambet...
- Marc, eu incerc sa-ti spun ceva serios.
- Adnana, dar spune. Tu stii ca eu te ascult de fiecare data... Iar acum se gandea la de cate ori ii asculta tacerile, in fata focului de la cabana, asta iarna, cand ea se cuibarea in bratele lui ca-ntr-o scoica, stand cu fata la focul din camin si auzind cum trosneau butucii...

Fata lui parea absenta.
Adnana era oarecum iritata, incurcata. Sa-i spuna? Cum sa nu-i spuna? Dar tocmai asta era: Cum sa-i spuna?! In ce mod??? Nu vroia sa-l oblige la nimic, dar nici sa-l piarda. Il iubea mai mult decat ar fi fost rational. Il iubea pur si simplu si nu vroia sa se puna in situatia de a cersi sentimentele lui. De a-l detremina sa faca el ceva impotriva sentimentelor lui. Ea il iubise asa cum era el si pana atunci, desi el nu ii ceruse niciodata nimic si nici nu-si promisesera unul altuia nimic. Traiau clipele asa cum veneau. Cu bune si cu rele. Cu plecarile lui, cu intoarcerile lui, cu iubirile frematatoare si vulcanice uneori, sau tandre si blande, alteori. Nu si-au jurat niciodata nimic. Nu si-au impus nimic niciunul celuilalt. Se iubisera asa cum veneau vremurile. Adnana era incurcata...Nici nu stia ce sa-i spuna. Si, mai ales, cum sa-i spuna.
Scancea.

El o privea mai departe asteptand, dincolo de gandurile sale, vorbele Adnanei.
El se gandea mai departe la concursul de ski, unde de fapt nu participasera, insa care ii declansase Adnanei o bucurie de copil. Isi amintea de bataile cu bulgari si de tavaleala prin zapada, care ii extenua ca pe doi copii pusi pe sotii. Isi amintise zambind de nasul ei inrosit de gerul de afara si de degetele ei ingrosate de frig, cum apuca, ca amortita, cana de ceai fierbinte cu rom. Asa ii placea ei - ceai cu rom. Invatase asta de la bunica si asta insemna pt ea caldura....Asta era pentru ea iarna. Si mai era si ceaiul de fructe de padure si prajitura cu mere si scortisoara...Mai ales cand o pregatea ea, acasa, in bucatarie si se umplea casa de miros de scortisoara...

Il napadeau brusc atatea amintiri. Il inundau. Parea ca se comprimase toata existenta lor traita impreuna intr-un singur moment in timp, care, si ala, uitase sa se mai scurga...

Ea era acum iar in fata lui. O putea atinge, ii putea saruta buzele pe care le dorise atat, putea sa-i mangaie parul, putea sa-i sopteasca acum in ureche cat de mult o iubeste si cat a dorit-o in tot acest timp, putea sa-i stranga mijocul in brate, s-o aduca spre el, s-o faca din nou, a lui....
Dar statea acolo inmarmurit, de parca o vraja il atinsese si-l inlemnise. Ii fusese atat de dor de ea, incat acum, constientizarea prezentei ei il paralizase... Se ciocneau ideile absentei ei cu cele ale prezentei ei. Era coplesit fiindca realizase atunci, parca mai acut decat oricand pana acum, cat de mult o iubeste. Vocea lui launtrica ii urla in urechi: "Cere-o de sotie!!!!!" Iar el statea acolo, de parca cineva turnase beton pe el si se-ntarise. Parca era una din statuile de ceara din muzeul Madame Tussauds. Dar realizase, in acel momemt, ca viata lui fara Adnana nu ar mai face doi bani. Realizase atunci, ca ea era singura femeie din viata lui, care ar fi putut sa-l intregeasca, sa-l defineasca si singura cu care s-ar vedea el impreuna pentru tot restul vietii. Ea ar fi singura femeie care ar putea fi mama copiilor lui, inca nenascuti...
Isi amintise de cate ori o lasase singura, plecand cu zilele sau cu saptamanile si de cate ori o lasa dormind, sarutand-o usor, pentru a nu o trezi si pecand pentru cine stie cata vreme. Mereu serviciul, mereu cariera...
Dar stia, ca daca n-o face acum, nici o clipa nu va mai fi la fel de perfecta ca aceasta. Vroia s-o ceara de sotie, insa nu stia cum va reactiona ea la aceasta veste. Dar acum o va face!

Marc trase adanc aer in piept, pentru a se descatusa de povara impulsului si de a face loc sentimentelor lui.
Adnana incerca sa formuleze cat mai clar situatia, pentru respectarea sinceritatii din relatie. Cauta cuvinte pentru a delimita sentimentele, dar nu gasise. Nu stia nimic altceva ce ar fi putut sa-i spuna si cum ar fi trebuit sa fi fost conceput.

Au inceput a vorbi amandoi deodata. Se avantasera amandoi, fiecare fara sa mai tina cont de ce urmeaza, stiind doar ca trebuie spus si ca de asta tinea viata lor.
- Adnana, te rog, fi sotia mea! Te iubesc mai mult decat orice pe lume!
- Marc, sunt insarcinata! Ultima oara, acum sase saptamani, cand ai venit acasa pt o zi, mai bine-zis pentru o noapte... Si se oprise brusc, realizand ce spusese Marc.
Marc era buimac. Nu mai stia de ce era uimit mai tare: ca reusise, in sfarsit, sa-i spuna Adnanei ceea ce vroia inca de pe cand o vazuse in rochia rosie (numai ca atunci nu-si daduse seama), sau de afirmatia Adnanei. Marc era inlemnit de fericire.
Adnana ridicase ochii spre el, muta.
S-au privit cu ochii mari de mirare si de fericire totodata. A urmat un moment in care nu se mai auzea decat fosnetul frunzelor si vuietul indepartat al orasului.
Iar Lumea era perfecta! Rotunda, coapta, calda, carnoasa si dulce, ca o cireasa de iunie...

Nu stiu cum...

Nu stiu cum, dar de fiecare data cand ma incerca cate un sentiment negativ vizavi de o anume persoana, un grup, sau o situatie, am preferat sa raman singura. Am ales sa fac asta pt a-mi recastiga linistea, pentru a ma intoarce in propria-mi albie si pentru a-mi readuce in spirit echilibrul si armonia.
Marturisesc ca de cand ma aflu pe teritoriul acestei tari, de care am fost "infiata", ma trec tot mai des astfel de sentimente. Ma izolez din ce in ce mai mult si mai des si asta nu datorita inadaptabilitatii mele, ci doar din dragul de a-mi pastra personalitatea.
Popor rigid din nascare si cu vederi relativ obtuze, nu vor putea intelege, prin natura firii lor, dorinta mea (a noastra) de libertate de exprimare, considerand ca aceasta libertate li se cuvine lor in mod exclusiv, insa tot ei sunt cei care nu pot face dovada adaptabilitatii la caracteristicile umane ale celorlalti.
Am fost tentata la inceput sa cred ca doar datorita mie si a faptului ca provin din nedezvoltatul bloc de est, din fiica vitrega si vitregita a Europei, intampin aceste probleme. Asta credeam insa la inceput, in primul an, in primii doi. Dar, pe masura ce trece timpul iti dai seama ca nu e asa.
Relatiile umane sunt mult mai rigide, mault mai limitate, incapatanarea si orgoliul aproape incomensurabil. Acest lucru ii face nedigerabili pana chiar si in proprii lor ochi: bunaoara rata divorturilor este socant de mare, natalitatea alarmant de scazuta, in ciuda faptului ca spre deosebire de romani sau/si alte tari, tot le pot oferi copiilor mai multe facilitati materiale, prieteniile sunt reduse la simple amicitii, programabile peste doua saptamani, vineri, de la 18.00 la 20.00, de pilda.
Cam asa decurge o viata in inchistata societate teutonica.
Eu mi-am luat de mult gandul gasirii fericirii in intovarasirea cu stranepotii ducelui de Orania, sau cu descendentii staff-ului SS-ist. Nu sunt nici nationalista, nici rasista si nici necomunicativa nu sunt. Dar nu vad de ce ar trebui sa accept mereu conditii impuse de altii, atata timp cat ei nu arata disponibilitate spre maleabilitate si intelegere reciproca.
Intr-o societate in care emapatia aproape ca a ramas doar un cuvant in dictionar (care probabil va disparea din editiile viitoare sau va fi trecut cu notatia "arh."),
prefer sa-mi gasesc linistea in alte vibratii. Caut cai de comunicare acolo unde la gasesc, fie ca ele poarta denumirea de "virtual" sau "la distanta".
Prefer ganduri originale si nu contrafacute. Inteleg si chiar si accept defectele de fond si toanele de moment ale semenilor mei, dar in momentul in care doar celalalt are dreptul la toane si defecte iar tu ai doar dreptul de a i le accepta, sorry, parasesc scena...

Mama prietenei mele spunea despre ei: "le lipseste bucata numita Suflet". Si se poate sa fi avut dreptate. Eu n-am intalnit inca popor care sa se vaicareasca atat, in ciuda situatiei matriale mult mai ridicate fata de a altora. Frustraea lor se datoreaza in primul rand lipsei de suflet si de caldura si nu a lipsei posibilitatilor financiare. Si acum tind sa cred ca ei au ajuns puternici finaciar, tocmai pentru ca au considerat ca pot compensa cu bani ceea ce nu au primit sau dat cu sufletul...

Tampita cum sunt, prefer sa am liniste in suflet... Deh, romanul tot roman...

Sa-mi ierti amintirile, te rog!

Si imi doresc iertarea ta care nu stiu la ce are sa vina: pentru ca mi-e mie prea mult dor de tine sau de la prea marea mea dorinta. Mi-o doresc asa, firesc, ca si cand ai auzi seara sunand vreun bucium prin munti sau cum ai auzi prin vai susur de ape reci si repezi. Tot atat de firesc precum auzi vara bazaitul albinelor sau cum simti iarba cruda sub talpi, cand alergi descult. Sau ca atunci, cand iesi de la sauna, iarna si mergi in talpile goale pe afara doar infasurat in halat si simti cum se frange sub talpa ta iarba inghetata...
Cum as putea sa mai imi doresc intelegerea ta, altfel decat fireasca? Firesc, asa cum erai tu cand imi sopteai in ureche ca ma iubesti sau cand radeam impreuna de toate prostiile si de toate stupizeniile pe care le gaseam si atunci absurde. Acelea erau atunci lucrurile care faceau deliciul diminetilor in care radeam unul la altul, cand inca nici spalati pe fata nu eram si cand pijamalele ni se strangeau pe sub trupuri, invalmasite in lenjeriile colorate ale patului generos din dormitor. Patul cu pacate, pat-martor al atator vise, tacut si credincios prin mutenia sa, parca ascultand de poruncile celor trei maimute de pe Oracolul din Delfi: sa nu vezi, sa nu auzi, sa nu spui (ca sa poti trai o mie de ani).
Caci ce iertare sa-mi doresc mai mult decat iertarea amintirii nebuniilor ce se insirau atunci ca margelele, unele dupa altele, multicolore si sclipitoare, cand viata ni se parea un dar al zeilor si din a carei cupa de nectar ne sorbeam existenta?
Radeam in hohote, iti amintesti? Si ne jucam de-a regele si regina. Regatul nostru era visarea. Caci in ea ne ascundeam de fiecare data cand ziua nu ne placea. Fugeam de realitatile care nu ne faceau sa strambam din nas si ne ascundeam precum copiii in lumea tesuta de mintile noastre: o lume construita de noi, zi dupa zi, ca o tesatura de brocart, fina, dar, totusi, gata sa se rupa la purtarea pe vreme rea...
Si s-a rupt. Fiindca noi nu am invatat sa tesem din canepa sau din pâsla groasa, cum erau hainele militare, caci noi nu ne doream razboi. Iar vremea ne-a invins, caci nu am stiut ca si vestminte de razboinici or sa ne trebuiasca mai tarziu. Si nu am stiut sa ne aparam iubirea. Fiindca noi nu am invatat asta inca. Eram siguri ca vom trai doar vremuri de pace. Dar stii, chiar daca ar fi s-o luam de la inceput, tot nu vreau sa fac cu tine haine de pâsla. Am sa vreau sa tes tot brocart si tot la fel de moale si de firav. Fiindca noi nu stim sa ne batem. Fiindca eu mai cred ca razboiul nu este facut pentru noi. Eu inca mai cred ca ne-am intalnit prea devreme. Si zic prea devreme, pentru ca simt ca inca mai e timp pentru iubire. Inca mai e timp in care sa se consume. Fiindca noi inca nu ne-am epuizat...
Dar, stii, cel mai dor imi e sa ma iei de mana, asa cum spuneai tu mereu si sa mergem de nebuni pe strazi, odata: sa ne luam copiii si cainii si sa plecam sa hoinarim pe strazi, pana ajungem prin piata, sau prin parcul de distractii. Sa ne luam vata pe bat si alune glasate, sa lingem din inghetatele scurse din cornete si sa ne hlizim prin mai toate vitrinele. Asa, cum numai inocentii stiu s-o faca. Si-o fac atat de bine!
Apoi sa ne intoarcem acasa si sa ne apucam sa gatim ceva. Orice. Ce vrei tu. Sau ce vor copiii. Dar sa strangi tu masa dupa aceea si sa faci tu curat in bucatarie. Stii ca mie asta nu-mi place... In schimb, am sa-ti promit ca te rasfat dupa aceea cu un vin bun si cu muzica in surdina. Sa stam in fata semineului, dupa ce copiii au adormit si sa adormim si noi acolo, in fata focului mocnind, printre pernele mari si inveliti doar in paturi, cazuti prada altor vise. Eu, cu mana dupa gatul tau, iar tu, cu degetele in parul meu...
Si sa visam asa mai departe... pana se crapa de dimineata...

Si acuma, iarta-mi, te rog, amintirile!... Caci tot din vise sunt facute...

Liniste pe plaja vietii

E liniste in lumea mea, acolo unde tu nu esti decat ca o inchipuire.
Ai plecat de mult si trecerea iti pare ca niste urme lasate pe nisipul unei plaje, pe care inca astept ca valurile sa-ti stearga urma definitiv. Sa ti-o stearga sau sa te intorci. Sau prima data sa ti-o stearga si apoi sa te intorci. Sau, doar sa ti-o stearga. Si sa nu te mai intorci niciodata. Sa raman doar eu cu adevarul si cu trecutul.

Se face frig pe plaja. Soarele a disparut de cateva ore deja spre apus. E o luna rotunda ce domneste acum si se oglindeste in lucirea apei, ca o replica a vietii dupa moarte. Un vis neintrupat, prins doar in agrafa timpului, semn al existentei sale undeva, intr-un moment de timp, intr-un colt de lume, intr-un anume ciob de viata.

Ma ia cu frisoane boarea rece ce ma atinge. Parca ar fi fantome ce-mi dau tarcoale si ma gadila cu insistenta, incercand sa ma trezeasca: "Asta e adevarul! Priveste inspre noi!". Ma uit in jur si nu vad nimic. Or fi fantasmele trecutului? Or fi dorintele viitorului inca neajunse la mine? Caci nu e clipa cea de fata... Dar daca e? Asa sa fie, oare? Atata de translucida, atat de invizibila? Doar simtita? E doar o geana de vant ce mi se strecoara insidios pe sub haine - hainele - si asa abia aruncate pe mine si deloc pregatite pentru racoare.

De undeva, de departe se aude o muzica. Dar e nedeslusita. Nu pot sa-mi dau seama ce e. Or fi sirenele vreunor vapoare indepartate? E o muzica ce vine de departe de pe mal? Sau vine oare dinspre oras? Oricum, orasul e acum doar o ingramadire de luminite. Atat a mai ramas in noapte din el, o constelatie fara nume.

Ti-a fost teama sa te indragostesti de mine? De ce? De tacerea mea? De cuvintele mele? De pasii mei, atunci cand se indreptau spre tine? Sau de privirea mea fixata in ochii tai? Te-am ranit cu prezenta mea acolo? Ti-am provocat rau?
Sau, spune-mi: ce ai simtit? Nu ai simtit, ca te poti, in acele momente, contopi cu mine? Nu ai simtit ca ai putea sa respiri prin plamanii mei? Sa vezi lumea prin irisii mei? Si sa mirosi prin narile mele?
Spune-mi: nu ti-a fost pielea mea indeajuns de tactil dotata? Sau degetele nu ti-au fost indeajuns de moi? Sau bratele indeajuns de mobile? Sau trupul suficient de viu?
Si ai plecat, cutremurat de ce simteai, de ce vedeai, de ce ti se intampla. Iar acum nu mai stii daca sa te urasti pe tine sau sa ma urasti pe mine. Sau ceasul in care ne-am intalnit.
Probabil ca nu-ti era teama de ce as fi putut eu sa-ti fac, fiindu-ti in preajma, ci ti-ar fi fost mai teama de ce ai fi putut sa faci, fiindu-mi in preajma. Asa e? De asta ai fugit?.......

Si plaja vietii mele e acum goala...
Ba nu! E plina de ganduri, de cioburi de iubire, de scoici sfaramate de valuri, de stanci umplute de alge verzi si ud-mirositoare. Mi-e plina de amintiri si de dorinte neimplinite, incepute, precum un pulover pe care vrei sa-l tricotezi si care, datorita unor greseli la numaratoarea ochiurilor, il lasi doar pe jumatate terminat. Pe jumatate neterminat, la fel ca iubirea noastra...

Si e liniste acum pe plaja vietii si o muzica nedeslusita se aude de undeva. Sunt doar sirene, m-am lamurit. Sunt doar sirenele ce-ademenesc nestiutorii si-i duc, ca pe noi, spre pierzanie...In rest, nu mai e nimic...

E liniste si luna-i ca o nuca mare , alba, de cocos....

Poveste dintr-o zi cu ploaie

(Prima data da click pe videoclip, apoi citeste)


Telefoanele au incetat sa sune, la fel si soneria, care inainte era parca abuzata.
Era o liniste aproape nefireasca in tot apartamentul. De doua zile soarele intrase in greva si doar norii domneau pe cerul cenusiu. Undeva, pe balcon, pe una din frunzele unei plante, se târa incet un melc, lasand dâra-i lipicioasa in urma.

Cadea ploaia, egala cu sine insasi, cu un zgomot constant, trimitandu-te, parca, in transa. Si ziua parea sa nu mai aibe dimineata si nici pranz si nici seara. Lumina era egala si difuza iar muzica se auzea parca in surdina, estompata si ea de aerul lenes si greoi, static deja de atata ploaie.

Mana ta facea cercuri mici prin parul meu, rasucind lenes suvita cu suvita.
Nu spuneam nicicare nimic. Parca puterea noastra nu mai era concentrata decat in spirit si nu in trupuri. Caci nu trupurile erau cele care vorbeau si nici vocile si nici ochii, ci doar simturile.

Simteam incet parfumul tau, cu care eram atat de obisnuita. Iti auzeam respiratia si freamatul aerului in plamani. Iti auzeam, cu urechea dreapta, bataile inimii. Stateam cu capul rezemat pe pieptul tau si-ti simteam caldura trupului. Boarea ta calda se rasfrangea spre mine, facandu-ma sa simt barbatul din tine cu ochii inchisi. Mirosul tau atat de drag, atat de cunoscut. Si pielea mea, care se infiora la atingerile tale, lasandu-ma sa cad moale, prada simturilor, indemnandu-ma sa-ti cedez.

Era o cedare a linistii, in liniste. Era o cedare a sufletului in suflet. Era o cedare a gandului in gand. A credintei in credinta. Era ca de atatea ori si, parca, ca niciodata. Ca si cand te-as fi redescoperit nou in fata mea, nou si totodata atat de cunoscut.
Vocea ta adanca, cu timbru baritonal, ce-mi aluneca in ureche si ascunzandu-se in amintirea sunetului. Chipul tau drag, cu ochii ce ma priveau lung si adanc, parca atunci ar fi vazut pentru prima oara chipul meu si trasaturile mele. Iti vedeam, de parca ar fi trebuit sa ti ele numar, firele de par de la tampla, barbia si fata proaspat barbierita.

Ti-am alunecat incet pe pleoape, inchizandu-ti ochii cu degetele rasfirate, ducandu-mi palma incet dinspre funte si tample, mangaindu-te apoi pe ceafa si pe gat.
Imbratisarea ta venea incet, ca un gest continuat firesc, in jurul mijlocului meu. Iti simteam stransoarea din ce in ce mai puternic si ma lasam prizoniera trupului tau si gurii tale fara sa ma impotrivesc.
Gust de sare ce ne inunda fiintele si mirosuri de trupuri ce ne intra in nari.

Greutatea corpului tau o simtisem de atatea ori, insa in acea zi iti puteam cantari, parca, fiecare gram. Simteam fiecare incordare a ta, fiecare zvacnitura, fiecare tresarire si fiecare spasm.

Te simteam cu totul. Erai al meu, daruit pana in ultima picatura a ta de masculinitate, fara rezerve, fara resentimente, fara ascunzisuri si fara regrete. Erai deasupra mea, cu ochii deschisi, clari, privindu-mi roua ce-mi aparuse incet, pe fata. Iti simteam suvitele ude de pe frunte cum imi atingeau ba buzele, ba obrajii, ba gatul si alunecand incet si usor spre abdomen.
Te simteam ca un suvoi de lava moale alunecand pe mine si luandu-ma in stapanire - o stapanire de care nu aveam de ce sa ma tem, fiindca era atat de fireasca prin existenta ei, ca insasi ploaia ce se prelingea pe ferestre.
Trupuri goale, daruite naturii, inclestari de degete si sigilii de saruturi...

Erai acolo, firesc, cum era ploaia....

Sfarsit de primavara la tara

Soarele se revarsa cu razele-i, incet si domol, ca o pâcla translucida, intr-un fluviu dens, ca de miere, indulcind ultimele ore ale dupa-amiezei de sfarsit de primavara. Gâze minuscule rataceau ametite prin aer, parca incercand sa-si caute un scop al zborului zapacit, dandu-si aproape unele in altele, in ameteala lor prin aer. Parca innebunisera si cintezele. Apucasera sa cante. Cred eu ca cinteze erau, desi nu ma prea pricep la triluri de pasari, dar asa imi amintesc ca-mi spunea in copilarie bunicul, daca avea el dreptate...
Ma uitam la pomii aceia infloriti: erau meri cu flori parca neobisnuit de mari. Ii stiam inca din copilarie. Din ei ma infruptam toamna, cand isi lasau rodul sa cada, aproape purpuriu de copt, la pamant, lucru care facea bucuria si altor copii de varsta mea, de pe atunci, de prin sat. Acum acesti meri lasau un miros atat de curat! Parca nu mai mirosisem in viata mea crengi incarcate de flori de mar. Parca pana atunci mi-ar fi fost infundate narile! Era ca-n reclama aia: "Si aerul... parca e spalat...". Caci ce altceva as mai putea sa spun despre izul de curatenie, care parca iti sfintea sufletul?
Si berzele intoarse la cuiburi, erau mai toate la locurile lor, probabil - ma gandesc eu - clocindu-si ouale si pregatindu-se maternal de viitorul odraslelor lor.
Gainile cotcodaceau cand si cand, dand si ele semne ca viata se perpetueaza. Se ascundeau ca sa-si depuna ouale in cele mai bizare locuri: sub custile iepurilor, intr-un vechi butoias aproape rupt, in sura de unelte si utilaje agricole, sau chiar in cotet, in cel mai ascuns loc. E o adevarata aventura uneori sa te chircesti prin cotloane pentru a le ajunge. Si uite-asa, te trezesti ca strangi zilnic douasprezece pana la cincisprezece oua proaspete de prin gospodarie, unele chiar calde fiind, abia ouate.
Cele doua closti, se aud pe rand, de pe unde sunt puse, infoindu-si penele si rasucindu-si sub ele viitorii pui, inca inchisi in cojile de calciu.
Vreo doi-trei caini se incaierasera in harjoana la drumul mare, alergand unul dupa altul in cercuri si muscandu-se in joaca, tavalindu-se, ba prin iarba cruda, ba pe la marginea drumului pietruit.
Gradina era o bucata de eden: visinii isi lasau pana spre pamant crengile si ma gandeam: daca acum isi lasa creanga, doar plina de flori, cat de garboviti vor fi cand dau roade? Ca am uitat sa va spun, ca visinii aceia dau niste visine mari si negre, de parca ar fi cirese. Si sunt mai tot anul incarcati.
Tufele de capsuni nu se lasa nici ele mai prejos: isi ridica trufase si tafnoase florile spre cer, mai-mai sa le faca in ciuda prunilor: "Ce, credeti ca numai voi infloriti?! Noi, aicea, scoase din pamant, oare nu rodim? Asteptati si o sa vedeti!" Si-asa se intrece natura pe sine...
Cuiburile de cartofi stau aliniate ca soldatii in armata, in regimete. Randuri de patrunjel, morcovi si pastarnac inverzesc in valuri pamantul. Mararul a impanzit gradina si rasare de unde nu te mai astepti. Ei, dar mazarea! Mazarea isi desfasoare frunzele-i rotunjite si de un verde intens, crud, promitand recolta de boabe rotunde, ascunse in pastaile incarnite. Si alte parcele de pamant inca necultivat par sa strige "Hei, dar pe noi nu ne semanati? Cine si ce planteaza pe noi? Nu vrem sa ramanem nefolosite!". Nu, nu vor ramane nefolosite, fiindca rasadurile de rosii, de ardei, de gogosari si de ardei iute mai au doar un pic pana nu mai au loc in solar. Si alea si-au scos frunzele si se pregatesc sa spuna: "Auzi, da´ pe noi ne tii aici pana la toamna? Nu ne mai plantezi odata, ca ne-am plictisit de-atata asteptat!".
Si-uite-asa, si liniste si zarva, si munca si odihna, toate se bulucesc sa traiasca!
E o sarbatoare in aer.
Spre seara doar ce mai bat alene drumurile cirezile de vite ale satului. Iar dimineata, laptele dulce si proaspat muls, imi aduce aminte iar de anii copilariei. Vacante la bunici. Libertatea mea!