De ce-i copleseste pe muritori iubirea?

Am tacut si-ti calc pe ganduri ca pe ace. Fiesce gand al tai ma taie si-mi sfarteca pielea la sange. Din rani curge asteptare inchegata, sleita de puteri. Gandurile de pana acum mi-au paralizat miscarile la fel ca o otrava lasata de paianjenii Atrax Robustus, chiar daca pamanturile Australiei nu le-am calcat pana acum niciodata. Si nu are importanta nici ca tu nu esti nascut sub zodia scorpionului, te-ai transformat tu intr-atata in taratoarea prea-temuta, incat nici groaza Cleopatrei nu mi se mai pare mare.
Stii, tu nu trebuie sa-mi ascunzi scorpioni sub asternut pentru a ma ucide. Lasa doar sa salasluiasca acolo uitarea ta si tesuturile mele vor incepe sa devina imobile, inima imi va bate din ce in ce mai incet, plamanii nu vor mai simti nevoia de aer iar sufletul isi va gasi, dupa vremea sa de poposire, poarta de eliberare. Caci, cui ii mai trebuie un trup fara iubire? Uitarea ta ma transforma in hoit, gandurile-mi putrezesc precum frunzele moarte, infundate in baltoace iar dorintele se transforma in catran. M-ai intunecat, tu, ce reusesti sa transformi intreaga-mi viata in eclipsa, ascunzandu-te dupa planeta Tacerii, planeta fara inele, caci, daca ai fi avut, mi-ai fi dat si mie unul... Asa, sunt pedepsita sa astept veacuri aglomerarile de dorinte nebuloase incercuindu-ti fiinta, nestiind taina catalizarii, nestiind niciun substitut care sa ma ajute sa urgentez reactiile.

De ce-i copleseste pe muritori iubirea? Poti tu sa-mi raspunzi?