Dancing cheek to cheek

"Heaven, I´m in Heaven

And my heart beats so  that I can hardly speak

And I seem to find the happiness I seek

When we´re out toghether dancind cheek to cheek"

Atunci... 

Nici nu stiam cum va arata. Stiam doar ca va veni...

L-am vazut prima oara acum trei luni jumate. Mai precis pe 12 iunie, seara, la ora 22.23. Tin minte exact... Era canicula. De atunci viata ne-a legat definitiv unul de altul...

Acum...Asta seara...

Am pus CD player-ul in priza. Am cautat un disc care imi place. Doua voci inegalabile: Ella Fitzgerald si Louis Armstrong. Mereu ma binedispun. Eu iubesc jazz-ul. ..

El era cu mine in sufragerie. Era intins pe canapea. Am vazut cum isi misca ochii, masurandu-ma de sus pana jos, dar, mai ales, cum ma fixeaza intrebator, cu ochii lui mari, setosi sa cuprinda intregul univers in ei, intr-o buna zi. 

Stiam ce dorea, desi nu a scos nicio vorba. El n-a spus inca nicodata asta. M-am dus la el, l-am cuprins in brate si l-am luat la dans. Muzica il vrajea. Il facea sa fie tacut. Il apropiasem atat de mult de mine, incat ii simteam corpul cu toata greutatea. Ii simtem mirosul de proaspat si ma plimbam cu degetele prin firele sale fine de par. Obrazul lui, lipit de al meu, cald, ii aluneca usor cu barbia spre umar. Ii simteam respiratia pe gat apoi buzele sale care ma gadilau usor si tacut si degetele sale care ma apucau uneori spasmodic de brat, cautand sa-mi delimiteze extremitatile, sau cand, cu degetele incalcite in parul meu, ma tragea usor de el, facandu-ma sa tresar. Ma infiora gestul lui inconstient. Din cand in cand, un usor oftat il trezea din reverie. 

Muzica pusese stapanire pe el, la fel ca pe mine. Ajunsesem sa fac piruete prin casa fara sa mai imi dau seama. "Heaven, I´m in Heaven..." repetam mereu si parca eram intr-adevar in Heaven. Da, pentru el ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu!

Nici eu nu credeam ca sunt in stare de asemenea emotii, de un sentimet atat de profund si de cald. Il iubeam din tot sufletul meu. Si, pe zi ce trece, acest sentiment creste. Il cunosc tot mai bine. La fel, si el ma descopera in fiecare zi. E o lume noua. E o magie ce s-a creat intre noi.

"Oh, I love to climb a mountain
and reach the highest peak

But it doesn´t thrill me half as much 
as dancing cheek to cheek"

Si cand te gandesti ca sunt prima femeie din viata lui! Da... Prima! Iar el ma iubeste inconstient. Hm! Nici macar nu isi da seama de asta. E dragostea instinct?

Muzica mergea mai departe si noi ne invarteam in piruete. De atata dans, la un moment dat, il apucase sughitul. Am zambit... M-am uitat: pe masa, sticla era goala. Erau sorbite si ultimele picaturi din ea...Ii simteam izul dulce si  acru de lapte. Da, de lapte!...Ati citit bine!

E vorba de fiul meu. La ce va gandeati? Si are doar trei luni si jumatate.  Nu e normal sa-l iau la dans prin casa din atata dragoste? Nu e firesc sa-l iubesc atat?

El e Marc Patrick si-l iubesc mai presus de orice...

"Hmmm... Heaven, I´m in Heaven..."              

Dor

A trecut atâta timp de când sânii mei nu au mai luat forma cauşului palmelor tale. E atâta vreme de când nu mai aud şoaptele tale în urechi.

Uşa mea nu se mai deschide la apăsarea degetelor tale. Clanţa a înlemnit în aşteptare, la fel ca perna lată a patului. Iatacul nu mai miroase decât a praf şi a aer stătut de uitare.

Pe birou mai atârnă şi acum o partitură scrijelită de tine. Pianul e tăcut. Stă închis. Notele, odată negre, acum dau în sepia. Foile partiturii s-au îngălbenit. Chopin nu e supărat pentru asta.

Nici acum nu am aruncat ultimii trandafiri din acea ultimă dimineaţă. Roua de pe ei s-a dus. În schimb, s-au aşezat fire de praf pe petale. Nu mai sunt nici roşii, nici galbeni şi nici roz. Sunt ruginii, cu tot cu frunze.

La fel suntem şi noi. Nu mai ştim care sunt culorile care odinioară ne-au pictat sufletele. Stăm în cămăşi de scoarţă uscată, departe unul de celălalt, de parcă nu ne-am fi cunoscut vreodată. Nici pielea mea nu mai poartă amprentele tale şi nici în baie nu mai miroase a colonie bărbătească.

Rochia mea de dantelă şi catifea a căpătat la umeri forma umeraşului şi nu mai poartă decât vag de tot parfumul ultimei seri împreună. S-a îmbibat în ea, în schimb, mirosul de levănţică din dulap.

Luna nu am putut s-o păstrez pentru mine. Ea-şi face rondul de seară, de fiecare data, pentru alţi îndrăgostiţi.

Vezi tu?! Eu nu am putut păstra nimic pentru mine! Nici măcar zâmbetul tău larg, atunci când m-ai dus prima oară la Operă şi când m-ai aşteptat jos cu taxiul. Nici ziua de vară în care, arşi de soare, am mâncat pentru prima oară stridii. Gustul de apa de mare îl simţ şi acum pe limbă, amestecat cu sărutarea ta. Iar mâna ţi-o mai simt, uneori, în jurul mijlocului meu, doar dacă strâng tare ochii şi mă concentrez la atingerile tale. Cu atât am mai rămas. Cu un album întreg de poze, cu amintiri şi cu... un dor...

Dar n-am să te pot urî vreodată. Nici să te iubesc nu mai pot. Tot ce pot, este să-mi fie dor. Mi-e gol în viaţă şi mi-e DOR...

Hai-hui in toiul noptii

Strabat strazi fara sa ma preocupe nimic. Nu caut nimic, nu vreau nimic.

Gasesc pasi calzi la un colt de stradela sub lumina felinarului timid, ce-mprejmuieste cu galben stalpul pe care sta atarnat. Un iz de dulce si mucegai vine de la un subsol. Edith Piaf. E vocea ei cu "Non, rien, non, rien/ Non, je ne regrete rien...". Ma transpune imaginatia la inceput de secol XX. Dar raman perplexa in fata a ce vad. Un Rolls Royce lucios si negru, cu roti proeminente si fata distinsa ruleaza in ceata asternuta parca din nimic. Ceata care cu cateva minute inainte pot sa jur ca nu exista. La fel, nici tâncul de vreo 10 ani din fata mea, cu obrajii manjiti cu magiun si mainile negre de carbune. Nu ma mir atat de tare. Imi spun doar ca imi lasasem prea mult gandurile sa zboare si nu observasem pe unde umblasem pana atunci. Ma gandisem, in mersul meu, la Gradinile suspendate ale Semiramidei si la Grecia Antica. De aceea nu observasem nici nisipurile Saharei pe care le lasasem in urma.
Dar de cand umblu? Nu am idee. Imi facea bine briza racoroasa ce o simteam pe obraji. Dar de unde briza? Parca mai inainte era ceata...
Catargul vaporului se ondula lin, departandu-se de mal. Dincolo, la vreo 50 m., un palc de doamne bine imbracate, cu umbrele de soare deschise, fluturau batiste in semn de adio inspre vasul ce se departa. Barbatii aveau frac si joben.
Doar o camila parea sa ignore tot acest spectacol. Beduinul ce o insotea se targuia cu un altul pentru niste covoare. Temperaturile erau insuportabile. Poate peste 50°C. Si cand te gandesti ca azi noapte pinguinii isi etalau dansurile de imperechere...

-Nu mai vreau! Gata! Am terminat!
-Stai putin. Unde te duci?
-Lasa-ma-n pace. Nu mai vreau sa aud nimic. Cred ca am innebunit.

Vocea barbatului se pierdea in zgomotul unei sirene ce strangea oamenii la munca. Fabrica isi deschidea portile la orele 6.00 ale diminetii. Salopetele ponosite si cusute pe alocuri aratau ca le trecuse de mult deja vremea de purtat. Femei cu baticuri pe cap isi grabeau pasii spre poarta intrarii. Erau toti saraci si trudeau de dimineata pana seara pentru cei cativa banuti ca sa aiba grija de familiile lor.

-What the fuck ist this? Shut up!
-Hey, come on, man! Let it be! Can´t you be cool? You know...
Un zgomot de arma de foc sparse tacerea  localului dimpreuna cu cateva pahare si sticle de pe tejghea. Barbanul se ridica incet de dupa pult. Ochii-i erau atintiti la Colt.

In sala de concerte rasunara ultimele acorduri si aplauzele erau deja pe sfarsite. Puhoiul de lume striga "Bravoooo! Bis!"

Casa de bilete era goala si afisul "Nu mai sunt bilete pentru azi" era dezlipit la un colt, atarnand obosit.
Spectaculul din visul meu luase sfarsit.
E dimineata. Si e trecute de 9.00. Ma duc sa-mi fac o cafea....

Dar nu ti-am spus. Uitasem. Si tu ai vazut asta. Ai fost tot timpul cu mine.....

Calatoria pana la Dumnezeu si inapoi

Stiu ca nimeni nu ma priveste pe gaura cheii. E doar Dumnezeu ce ma priveste de sus, dupa ce si-a terminat treburile sale mai importante.

In fiecare zi, cand ma duc la el, e la fel: se intoarce usor inspre mine si zice: "Te simti bine astazi cu tine?". Iar eu raspund dupa puteri. Azi ce-am sa-i spun? Azi am sa-i spun ca mi-am luat o zi libera din calendarul Sau si am ales sa las sufletul sa bantuie. Am sa-i spun ca azi m-am cautat pe mine prin noianul sau de fiinte aruncate pe lumea asta. Si m-am gasit. Un pic ici, un pic colea. Un pic in fiecare. In ce nu m-am ragasit? Nu m-am ragasit in Ura, nu m-am regasit in Blestem, nu m-am regasit in Minciuna, nu m-am regasit in Razbunare si nu m-am regasit in Uitare. Azi m-am gasit pitita dupa coroana mare unui pom mare, plin de roade: Iubirea. Iubirea da roade. Intotdeauna. Si acolo ma aflam eu. Printre crengile sale, printre poamele sale copate si imbietoare, frumos mirositoare.
M-am mai regasit apoi pe Ulita Sperantei, pe la inceputul randului de casute din dreapta, langa Izvorul mic al Fericirii. Mic, dar cu apa vie, la colt cu Bulevardul Implinirii. Era o ceata de vreo cinci tineri, fete si baieti si stateau la taclale. Da, ei erau cu totii fericiti. De asta-mi aduc aminte: purtau Fericirea pe chip. Unul zicea ca el acolo locuieste, la casa cu numarul 1.
Am mers azi mai departe, trecand pe langa Dugheana cu Iluzii. Goala. Ce bine! Nu am de ce sa-mi cumpar iluzii. Cui ii mai trebuie? Iluzii incearca atatia sa-mi vanda pe la colturile intunecoase ale strazilor, odata cu Hartile false ale Lumii. Caci, ma gandeam, ce sa fac cu ele? Daca tot sunt false...Umbla atatia cu imitatii, umbla atatia cu falsuri. Dar oamenii buni au aureole. Nu te-ai obisnuit inca sa le vezi? De ce-i privesti cu ochii? Nu asa ai sa-i vezi. Priveste-i cu sufletul. E asa de usor. Nu poti? Nu stii cum? Uite-asa... Incearca!

Cineva mi-a facut cu ochiul de dupa o usa intredeschisa. Era Ispita. "Dar tu ce mai cauti  ziua in amiaza mare in strapsuri?", o intreb. Ea zice:"Ei, asta-i buna! Eu sunt Ispita. I S P I T A. Ai auzit de mine?". "Ba bine ca nu!" ii spun eu. "Hehe! ce mai imi dadeai tarcoale prin tinerete!". Dar acuma ce sa fac cu ea? Nimic.

Si m-am oprit la poarta Iertarii. Si am sunat. Da, ea e intotdeauna acasa. Si e o gazda primitoare. M-am dus sa beau o cafea cu ea, ca sa imi tina treze Amintirile bune. Imi place zambetul ei. Mi-a placut intotdeauna. E mereu ingaduitor. E bun, cum era bunica. Doar ea stia sa mai zambeasca asa. Of, acum mi-e dor de bunica. Iar ea e dusa de mult in Imparatia Marelui Fauritor. Precis se bucura de iarba verde si de Lumina din Gradina Lui.

Dupa masa mi-am petrecut-o rasfoind carti. Cartea Vietii, pe care am inceput s-o citesc acum aproape 42 ani. M-am oprit um moment cand am constatat ca in fiecare capitol este vorba de Iubire. Era Iubirea mea. Sta scris acolo tot ce am facut cu ea anii astia: cata am primit, cata am dat, ca pe un raboj. Alaturi, era o masura. Era masura lui Dumnezeu. Dar era atata de inalta incat nu am putut sa-i zaresc capatul, nici daca as fi stat culcata si as fi privit in sus. Iar a mea - atat de mica! M-am intristat atunci si l-am intrebat cum face El ca Iubirea Lui e atat de mare. Mi-a raspuns: "Nu te intrista, eu traiesc de cand lumea asta si voi mai trai pana la sfarsitul ei. Tu esti doar trecatoare si e firesc sa poti duce doar atat. Nu te-mpovartez cu mai multa. Bucura-te ca o ai! E atat cat trebuie.".
Si am plecat apoi mai departe. Daca as fi trait sute de ani, inseamna ca iubirea mea ar fi fost si mai mare. Nu ma bucura gandul vesniciei, ci a maretiei iubirii.

La iesirea din Cetate, un inger mi-a spus: "Uite aici o Cheie. Cu ea poti sa deschizi Poarta si atunci cand Ingerul Pazitor al Portii Raiului doarme". M-am mirat de bunavointa lui si ma gandeam ca precis ma cunoaste el mai bine pe mine decat ma cunosc eu insami, daca a avut el incredere sa-mi lase accesul la usa lor mereu deschis.
Oricum, ma duc cu drag la EI. Dar azi, atat a fost.

Rasplata ta e sa te iubesc...(mica poveste)

Si ma simt atat de bine in sufletul tau cel mare, incat nu mai vreau sa imi dai drumul niciodata. Vreau sa raman, pe veci, ferecata, ca o printesa in palatul de clestar si tu sa fii singurul print care stie sa dezlege vraja. Sa ma tii la tine in castel si sa-ti faci viata cu trupul meu. Sa ma tii in brate si sa te invelesti iarna, cand ti-e frg, cu caldura sufletului meu. Sa ai drept hrana spiritul meu si sa incerci sa vezi lumea prin ochii mei. Lumea, probabil, va fi verde. Verde de la ochii mei si verde de la primavara. Iar eu sa incerc sa simt lumea prin inima ta. Lumea va fi calda si ma va primi mereu cu drag in ea. Asa face inima ta. Lumea e buna. Ca asa e inima ta. Iar cerul lumii e inalt. Caci acolo tintesc privirile tale.
Dar tu stii ca eu sunt puternica? Eu sunt puternica, pentru ca bratul tau ma tine. De el ma sprijin.
Si ce m-as fi facut, daca nu te-ntalneam? Nu-i asa ca nu mai deveneam nici printesa si nici in palate de clestar nu as fi locuit?
Dar eu locuiesc in inima ta si ma cuibaresc in sufletul tau. Si cred ca targul este corect. Daca pana acum am umblat in zdrente si cu picioarele zdrobite si inspinate, tu mi-ai dat straie de matase si brocart si incaltari frumos mestesugite, ca sa nu mai imi sangereze talpile la fiecare pas. Sa nu mai las dare de sange in urma mea.
Te ingrijesti de pasii mei si-mi spui pe unde sa-mi port calea, sa nu mai dau de maracini. Te ingrijesti de vorbele mele, ca sa nu ajunga rele la urechile tale. Imi dai pace si echilibru si pentru asta eu pot sa fac doar un singur lucru: SA TE IUBESC!