soarele-si franse razele aruncandu-le dincolo de lume
suparat pe vietile noastre fara rost
in intunericul ramas ochii au devenit cratere
inghitind amintirile macerate de atata vreme
hainele ponosite miroseau din ce in ce mai mult
a dorinte destramate pe la colturi
iar zilele se tarau una dupa alta cu straie destivite
itele memoriei se incalcisera de-a binelea
iar Ariadna isi ratacise toate drumurile
blestemele s-au infruptat din negura sleita
si cu burdihanele pline au scuipat venin si moarte
toate busolele lumii aratau directia inspre tine
insa asta era degeaba. nu le puteam vedea
cand corbii-mi scosesera ochii imi amintisem ca in
buzunarul inimii purtam doar un one-way-ticket spre cosmar
mai tarziu ghearele lor imi smulgeau bucati din memorie
risipind imaginile cu tine peste intreg prapadul
facand sa ninga in mirare cu fulgi de cenusa
desprinsi din arsura sufletelor noastre
auzeam marsurile de doliu ale fanfarelor
si rotile dricurilor ce purtau ramasitele neinsufletite ale dorintelor
care se indreptau inspre trecuturi incercand sa le invie
mai stiu ca apele incepusera sa curga de-a-ndaratelea
fiindca simteam mangaierile pestilor
trecand peste glezne mintind timpul neintors
luminile patimii isi palpaiau in oranj ultimele zvacniri
iar sufletele carbonizate emanau miros de soarta
intreaga lume s-a schimbat atunci in ziua marii porunci
eu am ramas pe stalpul vremii verde neinmugurita
iar tu ai ramas sa cutreieri lumea orb pe un pegas fara aripi
uneori ii mai aud nechezatul in somn
aducandu-mi aminte ca rostul nostru inca nu s-a-ncheiat
si-astept...
Se afișează postările cu eticheta Vis. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Vis. Afișați toate postările
miercuri, 31 august 2011
joi, 9 septembrie 2010
Hai-hui in toiul noptii
Strabat strazi fara sa ma preocupe nimic. Nu caut nimic, nu vreau nimic.
Gasesc pasi calzi la un colt de stradela sub lumina felinarului timid, ce-mprejmuieste cu galben stalpul pe care sta atarnat. Un iz de dulce si mucegai vine de la un subsol. Edith Piaf. E vocea ei cu "Non, rien, non, rien/ Non, je ne regrete rien...". Ma transpune imaginatia la inceput de secol XX. Dar raman perplexa in fata a ce vad. Un Rolls Royce lucios si negru, cu roti proeminente si fata distinsa ruleaza in ceata asternuta parca din nimic. Ceata care cu cateva minute inainte pot sa jur ca nu exista. La fel, nici tâncul de vreo 10 ani din fata mea, cu obrajii manjiti cu magiun si mainile negre de carbune. Nu ma mir atat de tare. Imi spun doar ca imi lasasem prea mult gandurile sa zboare si nu observasem pe unde umblasem pana atunci. Ma gandisem, in mersul meu, la Gradinile suspendate ale Semiramidei si la Grecia Antica. De aceea nu observasem nici nisipurile Saharei pe care le lasasem in urma.
Dar de cand umblu? Nu am idee. Imi facea bine briza racoroasa ce o simteam pe obraji. Dar de unde briza? Parca mai inainte era ceata...
Catargul vaporului se ondula lin, departandu-se de mal. Dincolo, la vreo 50 m., un palc de doamne bine imbracate, cu umbrele de soare deschise, fluturau batiste in semn de adio inspre vasul ce se departa. Barbatii aveau frac si joben.
Doar o camila parea sa ignore tot acest spectacol. Beduinul ce o insotea se targuia cu un altul pentru niste covoare. Temperaturile erau insuportabile. Poate peste 50°C. Si cand te gandesti ca azi noapte pinguinii isi etalau dansurile de imperechere...
-Nu mai vreau! Gata! Am terminat!
-Stai putin. Unde te duci?
-Lasa-ma-n pace. Nu mai vreau sa aud nimic. Cred ca am innebunit.
Vocea barbatului se pierdea in zgomotul unei sirene ce strangea oamenii la munca. Fabrica isi deschidea portile la orele 6.00 ale diminetii. Salopetele ponosite si cusute pe alocuri aratau ca le trecuse de mult deja vremea de purtat. Femei cu baticuri pe cap isi grabeau pasii spre poarta intrarii. Erau toti saraci si trudeau de dimineata pana seara pentru cei cativa banuti ca sa aiba grija de familiile lor.
-What the fuck ist this? Shut up!
-Hey, come on, man! Let it be! Can´t you be cool? You know...
Un zgomot de arma de foc sparse tacerea localului dimpreuna cu cateva pahare si sticle de pe tejghea. Barbanul se ridica incet de dupa pult. Ochii-i erau atintiti la Colt.
In sala de concerte rasunara ultimele acorduri si aplauzele erau deja pe sfarsite. Puhoiul de lume striga "Bravoooo! Bis!"
Casa de bilete era goala si afisul "Nu mai sunt bilete pentru azi" era dezlipit la un colt, atarnand obosit.
Spectaculul din visul meu luase sfarsit.
E dimineata. Si e trecute de 9.00. Ma duc sa-mi fac o cafea....
Dar nu ti-am spus. Uitasem. Si tu ai vazut asta. Ai fost tot timpul cu mine.....
Gasesc pasi calzi la un colt de stradela sub lumina felinarului timid, ce-mprejmuieste cu galben stalpul pe care sta atarnat. Un iz de dulce si mucegai vine de la un subsol. Edith Piaf. E vocea ei cu "Non, rien, non, rien/ Non, je ne regrete rien...". Ma transpune imaginatia la inceput de secol XX. Dar raman perplexa in fata a ce vad. Un Rolls Royce lucios si negru, cu roti proeminente si fata distinsa ruleaza in ceata asternuta parca din nimic. Ceata care cu cateva minute inainte pot sa jur ca nu exista. La fel, nici tâncul de vreo 10 ani din fata mea, cu obrajii manjiti cu magiun si mainile negre de carbune. Nu ma mir atat de tare. Imi spun doar ca imi lasasem prea mult gandurile sa zboare si nu observasem pe unde umblasem pana atunci. Ma gandisem, in mersul meu, la Gradinile suspendate ale Semiramidei si la Grecia Antica. De aceea nu observasem nici nisipurile Saharei pe care le lasasem in urma.
Dar de cand umblu? Nu am idee. Imi facea bine briza racoroasa ce o simteam pe obraji. Dar de unde briza? Parca mai inainte era ceata...
Catargul vaporului se ondula lin, departandu-se de mal. Dincolo, la vreo 50 m., un palc de doamne bine imbracate, cu umbrele de soare deschise, fluturau batiste in semn de adio inspre vasul ce se departa. Barbatii aveau frac si joben.
Doar o camila parea sa ignore tot acest spectacol. Beduinul ce o insotea se targuia cu un altul pentru niste covoare. Temperaturile erau insuportabile. Poate peste 50°C. Si cand te gandesti ca azi noapte pinguinii isi etalau dansurile de imperechere...
-Nu mai vreau! Gata! Am terminat!
-Stai putin. Unde te duci?
-Lasa-ma-n pace. Nu mai vreau sa aud nimic. Cred ca am innebunit.
Vocea barbatului se pierdea in zgomotul unei sirene ce strangea oamenii la munca. Fabrica isi deschidea portile la orele 6.00 ale diminetii. Salopetele ponosite si cusute pe alocuri aratau ca le trecuse de mult deja vremea de purtat. Femei cu baticuri pe cap isi grabeau pasii spre poarta intrarii. Erau toti saraci si trudeau de dimineata pana seara pentru cei cativa banuti ca sa aiba grija de familiile lor.
-What the fuck ist this? Shut up!
-Hey, come on, man! Let it be! Can´t you be cool? You know...
Un zgomot de arma de foc sparse tacerea localului dimpreuna cu cateva pahare si sticle de pe tejghea. Barbanul se ridica incet de dupa pult. Ochii-i erau atintiti la Colt.
In sala de concerte rasunara ultimele acorduri si aplauzele erau deja pe sfarsite. Puhoiul de lume striga "Bravoooo! Bis!"
Casa de bilete era goala si afisul "Nu mai sunt bilete pentru azi" era dezlipit la un colt, atarnand obosit.
Spectaculul din visul meu luase sfarsit.
E dimineata. Si e trecute de 9.00. Ma duc sa-mi fac o cafea....
Dar nu ti-am spus. Uitasem. Si tu ai vazut asta. Ai fost tot timpul cu mine.....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
