Cred ca eram prin clasa a VII-a sau a VIII-a cand am citit prima oara Dama cu camelii. Imi amintesc ca o citisem intr-o noapte. O incepusem dupa masa si nu am mai putut s-o las din mana. Plecasem la culcare si ai mei insistau sa sting lumina. Am stins-o si am continuat sa citesc sub plapuma, la lumina unei lanterne. Mai tarziu, cand ei adormisera, am aprins din nou veioza.
Spre dimineata, cand o terminasem, imi erau ochii inrositi de somn, dar si de plans.
M-a miscat foarte tare povestea de dragoste dintre Armand Duval si Marguerite Gautier.
Povestea era reala. Alexandre Dumas fiul se indragostise de tanara Rose Alphonsine Plessis, o tanara provinciala, care, odata ajunsa la Paris, saraca, insa foarte atragatoare fiind, pentru a se putea intretine, imbratisase viata de metresa si-si schimbase numele in Marie Duplessis. Intre cei doi se naste o emotionanta poveste de dragoste. Finalul a fost trist, tanara murind la doar 22 ani din cauza tuberculozei.
Probabil povestea o stiti cu totii si la fel dovezile acestora de iubire si sacrificiile pe care le-au facut.
Vieti zbuciumate, traite intens, gustand din orice clipa a vietii, fie dulci, fie amare, aceste doua personaje au dat viata mai tarziu operei lui Giuseppe Verdi La Traviata, scrisa dupa un libret al lui Francesco Maria Piave, in italiana pe care o vorbisera reprezentantii clasei nobile la mijlocul secolului XIX.
Astfel, Marie Duplessis devine Violetta Valèry si Armand Duval ia numele de Alfredo Germont pentru a zugravi povestea intensa de iubire prin voci, care sa exprime patosul, inaltarea, renuntarea si puterea.
Aici ar mai fi multe de scris, insa am ales doar doua secvente din opera La Traviata, unde rolurile sunt interpretate de doi artisti tineri si anume Anna Netrebko si Rollando Vilazon, secvente filmate in 2005 la festivalul anual de opera din Salzburg. Ineditul acestora este dat de regie, unde Willi Decker reda esenta acestei povesti de iubire si exprima sensul vietii, prin prezenta si jocul plin de viata si patos ale celor doi tineri interpreti, precum si prin modernismul aparitiei si nu prin decoruri, ele fiind simple si doar sugerative. Consider ca tocmai din acest motiv impactul asupra auditoriului este mult mai mare, atentia cazand aproape in mod exclusiv pe exprimarea artistica a trairilor si a vocilor celor doi.
Cele doua momente, apogeul vietii si caderea, constientizarea apropierii momentului inevitabil al mortii, cuprinse atat de bine de Verdi in "Brindis" ("Libiamo ne´lieti calici"), respectiv in "Addio del Passato" si, la fel, cum spuneam, prin jocul si vocile celor doi tineri interpreti.
Nu se poate sa nu te infioare tremuratoarea voce a Annei Netrebko in vorbele ei de ramas-bun unde, in singuratate, declin finaciar si parasita de toti, insa inca plina de iubire in suflet dar si de suferinta constientizeaza: "Nicio floare, nicio cruce nu imi vor marca mormantul" dupa ce in zilele ei de glorie ca si curtezana canta: "Cu voi toti vreau sa impart asta, tot ceea ce in viata nu e placere, e nebunie (...) Viata e o floare ce infloreste si moare si nu ne vom mai putea bucura de ea (...)Viata inseamna sarbatoare..."
Cat adevar intre aceste doua secvente ale vietii, un adevar cu atat mai patrunzator cu cat ne dam seama ca il simtim, intr-un fel sau altul, in decursul vietii cu totii!...
miercuri, 26 mai 2010
marți, 25 mai 2010
Eu am fost macelarul...
Eu am fost macelarul zilelor care s-au scurs. Le-am taiat cum am vrut. Le-am facut zob. Le-am facut carne tocata. Era nevoia de purificare si, ca la orice purificare, se taie totul ce e de prisos. Si asa, e cel mai bine sa faci sa dispara tot ce nu ai nevoie. Te cureti de resturi si apoi cureti masa de transare. Asa se lucreaza in orice abator. 
Ati fost vreodata in abatoare? Ati vazut cu cate cruzime se izbeste in capul viteilor? Nu? Ei, bine, spectacolul nu este de invidiat, va asigur. Insa toti isi doresc carne frageda!
Cam asa se intampla si in viata: daca vrei ceva bun, trebuie sa sacrifici ceva, chiar daca doare. E legea vitala. Altel nu se poate. Si apoi, nu vrei doar sa te multumesti cu resturi sau ciozvarte. Tu vrei sa te infrupti regeste! Ei bine, atunci ia-ti curajul si taie ca un macelar adevarat!
Sunt sadica? Ah, scuzati, va rog! Parca cineva vroia cotlet si cineva mai dorea pulpa frageda. A, nu? Gresisem? Vroiati un steak bine patruns? Atunci poftiti la spectacolul taierii!...
Sacrificati si voi din propria viata cate ceva: o zi din calendar, cand, in loc sa va uitati la fotbal, sa va luati mai bine iubita de mana si s-o duceti in parc. Sau o ora dimineata, in care sa va treziti mai devreme si sa pregatiti voi pentru ea micul dejun. Sau, o idee care stiu ca n-o sa va placa: luati-va inima in dinti si cumparati-ii voi sandalele pe care le tot admira in vitrina de doua saptamani, tanjind la ele si visandu-se ca le le incalta si ce picioare frumoase ii fac! Fiti voi cei care o surprindeti!
Taiati voi din timpul vostru o secunda pentru a o privi in ochi, intr-o zi, cand oboseala cu care vine de la birou i se instaleaza pe fata si spuneti-i: "Ce frumoasa esti tu pentru mine!". Si o sa vedeti ca fata i se va lumina. O sa va treziti cu un sarut, probabil, sau cel putin cu un zambet. In suflet, va va fi recunoscatoare. Va spun eu! Orice femeie are nevoie de asta!
Macelariti-va o dupa amiaza si faceti-o asa cum vrea ea. Ea e doar femeia care va iubeste! Si, oare, cate zile si nopti nu si-a macelarit ea, pentru ca sa va aduca voua fericire? De cate ori nu a adormit, oare, poate chiar plangand ca nu se simtea vrednica de iubirea voastra, doar pentru ca voi ati fost vesnic nemultumiti? Ea credea ca n-o iubiti si se straduia din tot sufletul sa va arate ca e demna de iubire in fiecare clipa. De cate ori ati fost mofluji cand veneati de la serviciu si preferati sa va intalniti cu prietnii la bere, in loc sa petreceti cu ea duupa amiaza? Si de cate ori nu v-a asteptat ea cu mancarea gatita pana se racea, ramanand flamanda pana veneati voi, dupa o ora sau doua de intarziere?
Oare ea cate sacrificii nu a facut? Ea nu merita mai multa atentie din partea voastra? Oare nu ei i-ati spus atunci: "Te iubesc"? Era alta? Daca era alta, era alta doar pentru ca atunci ii acordaserati - amintiti-va! - mai multa atentie decat acum. Erati mai putin concentrati pe voi insiva si mai mult concentrati pe relatie sa o faceti functionala. Si pe fericirea ei. Va amintiti? Atunci ati stiut sa va macelariti din timpul vostru pentru fericirea ei. Pe atunci, fericirea ei insemna si fericirea voastra. Si acum e la fel, numai ca nu va mai dati seama...
Si ce face femeia, cand vede ca barbatul a devenit deja insensibil la nevoile ei? Curata locul. Scoate si ea cutitul si barda si taie. Nu ai nevoie de mine? Ei, bine, nici eu nu am nevoie de tine! Sa vedem cand se trezeste barbatul din obisnuita sa levitatie si incepe sa sesizeze ca fara ea - FEMEIA - el e un... NIMIC...
Dar, in timpul asta femeia invata sa lupte, invata sa taie, invata si ea sa fie macelar...
Mai doreste cineva cotlet, va rog?...
Ati fost vreodata in abatoare? Ati vazut cu cate cruzime se izbeste in capul viteilor? Nu? Ei, bine, spectacolul nu este de invidiat, va asigur. Insa toti isi doresc carne frageda!
Cam asa se intampla si in viata: daca vrei ceva bun, trebuie sa sacrifici ceva, chiar daca doare. E legea vitala. Altel nu se poate. Si apoi, nu vrei doar sa te multumesti cu resturi sau ciozvarte. Tu vrei sa te infrupti regeste! Ei bine, atunci ia-ti curajul si taie ca un macelar adevarat!
Sunt sadica? Ah, scuzati, va rog! Parca cineva vroia cotlet si cineva mai dorea pulpa frageda. A, nu? Gresisem? Vroiati un steak bine patruns? Atunci poftiti la spectacolul taierii!...
Sacrificati si voi din propria viata cate ceva: o zi din calendar, cand, in loc sa va uitati la fotbal, sa va luati mai bine iubita de mana si s-o duceti in parc. Sau o ora dimineata, in care sa va treziti mai devreme si sa pregatiti voi pentru ea micul dejun. Sau, o idee care stiu ca n-o sa va placa: luati-va inima in dinti si cumparati-ii voi sandalele pe care le tot admira in vitrina de doua saptamani, tanjind la ele si visandu-se ca le le incalta si ce picioare frumoase ii fac! Fiti voi cei care o surprindeti!
Taiati voi din timpul vostru o secunda pentru a o privi in ochi, intr-o zi, cand oboseala cu care vine de la birou i se instaleaza pe fata si spuneti-i: "Ce frumoasa esti tu pentru mine!". Si o sa vedeti ca fata i se va lumina. O sa va treziti cu un sarut, probabil, sau cel putin cu un zambet. In suflet, va va fi recunoscatoare. Va spun eu! Orice femeie are nevoie de asta!
Macelariti-va o dupa amiaza si faceti-o asa cum vrea ea. Ea e doar femeia care va iubeste! Si, oare, cate zile si nopti nu si-a macelarit ea, pentru ca sa va aduca voua fericire? De cate ori nu a adormit, oare, poate chiar plangand ca nu se simtea vrednica de iubirea voastra, doar pentru ca voi ati fost vesnic nemultumiti? Ea credea ca n-o iubiti si se straduia din tot sufletul sa va arate ca e demna de iubire in fiecare clipa. De cate ori ati fost mofluji cand veneati de la serviciu si preferati sa va intalniti cu prietnii la bere, in loc sa petreceti cu ea duupa amiaza? Si de cate ori nu v-a asteptat ea cu mancarea gatita pana se racea, ramanand flamanda pana veneati voi, dupa o ora sau doua de intarziere?
Oare ea cate sacrificii nu a facut? Ea nu merita mai multa atentie din partea voastra? Oare nu ei i-ati spus atunci: "Te iubesc"? Era alta? Daca era alta, era alta doar pentru ca atunci ii acordaserati - amintiti-va! - mai multa atentie decat acum. Erati mai putin concentrati pe voi insiva si mai mult concentrati pe relatie sa o faceti functionala. Si pe fericirea ei. Va amintiti? Atunci ati stiut sa va macelariti din timpul vostru pentru fericirea ei. Pe atunci, fericirea ei insemna si fericirea voastra. Si acum e la fel, numai ca nu va mai dati seama...
Si ce face femeia, cand vede ca barbatul a devenit deja insensibil la nevoile ei? Curata locul. Scoate si ea cutitul si barda si taie. Nu ai nevoie de mine? Ei, bine, nici eu nu am nevoie de tine! Sa vedem cand se trezeste barbatul din obisnuita sa levitatie si incepe sa sesizeze ca fara ea - FEMEIA - el e un... NIMIC...
Dar, in timpul asta femeia invata sa lupte, invata sa taie, invata si ea sa fie macelar...
Mai doreste cineva cotlet, va rog?...
duminică, 23 mai 2010
Exista marea iubire?
Cred ca port in mine un romantism incurabil. Cred inca in marea iubire, in iubirea suprema, iubirea care iarta totul, care trece totul si cea care tamaduieste. Dar asta la modul generic, pentru ca ea, iubirea, se afla peste tot...
Ne aflam uneori in viata in situatii in care ajungem sa uram ce am facut, ne e ciuda pe noi insine pentru deciziile luate, pentru slabiciunile pe care le avem, pentru ingaduinta si iertarea pe care o dam semenilor, pentru bunatate uneori, ajungand sa consideram aceste lucruri nu calitati umane, ci vicii, slabiciuni, lucruri de care ar trebui mai degraba sa ne rusinam.
Si nu este asa... Dar uneori...
Uneori ne doare atat de tare ce ni se intampla, uneori simtim ca suntem taiati in carne cruda si ca ni se mai pune si sare pe rana. Uneori ne vine sa rabufnim, uneori ii simtim pe cei pe care ii iubim mai degraba ca intrupari ale diavolului decat ca falfaituri de aripi de inger. Dar, de unde stim ca tocmai aceste suferinte nu sunt decat incercari ale Divinitatii pentru a vedea adevarata noastra credinta, adevarata noastra putere si, ca urmare, dovada ca intr-adevar meritam ceea ce Ii cerem?
Atunci se poarta un razboi in noi, nu mai stim ce sa facem, nu mai stim daca deciziile pe care le-am luat sunt cele corecte, devenim confuji si devenim derutati.
Trec astfel perioade intregi de timp, uneori luni, alteori poate chiar si ani si purtam cu noi aceste vesnice intrebari: "Ce a fost?", "A fost cu adevarat iubire?", "Am gresit? Si daca da, unde?" s.a.m.d....
Eu nu cred ca exista un om pe pamantul asta care sa nu fi fost macar o data in situatia asta. Tampita situatie, ati zice. Da, unii fug de ea, fug de astfel de intrebari, dar asta nu inseamna ca le-au si gasit raspunsul. Fuga de probleme nu inseamna si rezolvarea lor. E doar politica strutului. Si, de aici, din nou tendinta de a persevera in greseala. Da, exista oameni astfel formatati: sa greseasca mereu. Sunt ca niste ceasuri sau mecanisme, carora, la roata dintata, le lipseste un zimt. Si la fiecare rotire mai pierd inca ceva. Dupa un anume numar de rotiri, au impresia ca au ajuns in acelasi loc. Si pierd din nou, pentru ca roata pierde mereu cate o treapta la fiecare intorsatura.
Ce e de facut? Cati dintre noi se gandesc sa repare mecanismul? Cati dintre noi constientizeaza ce pierd, atunci cand pierd? Cati dintre noi isi dau seama de decalajul existent si de faptul ca el risca sa se mareasca pe masura ce trece timpul?
Cred ca nu am de gand sa fac aici o analiza a sentimentelor, respectiv a reactiilor umane la stimulul numit iubire. Si nici la sentimentul de culpa. Imi puneam doar firesc intrebarea: Cati dintre voi stiti sa pastrati iubirea, atunci cad ea va este data?
Iar intrebarea asta ar trebui sa ne-o punem in fiecare dimineata: "Daca astazi am norocul sa intalnesc/salvez marea mea iubire, ce as face?"
Hmmm... va las sa reflectati. Pentru ca pe mine ma chinuie intrebarea asta de ani si ani de zile...
V-am spus doar: sunt o romantica incurabila...
Ne aflam uneori in viata in situatii in care ajungem sa uram ce am facut, ne e ciuda pe noi insine pentru deciziile luate, pentru slabiciunile pe care le avem, pentru ingaduinta si iertarea pe care o dam semenilor, pentru bunatate uneori, ajungand sa consideram aceste lucruri nu calitati umane, ci vicii, slabiciuni, lucruri de care ar trebui mai degraba sa ne rusinam.
Si nu este asa... Dar uneori...
Uneori ne doare atat de tare ce ni se intampla, uneori simtim ca suntem taiati in carne cruda si ca ni se mai pune si sare pe rana. Uneori ne vine sa rabufnim, uneori ii simtim pe cei pe care ii iubim mai degraba ca intrupari ale diavolului decat ca falfaituri de aripi de inger. Dar, de unde stim ca tocmai aceste suferinte nu sunt decat incercari ale Divinitatii pentru a vedea adevarata noastra credinta, adevarata noastra putere si, ca urmare, dovada ca intr-adevar meritam ceea ce Ii cerem?
Atunci se poarta un razboi in noi, nu mai stim ce sa facem, nu mai stim daca deciziile pe care le-am luat sunt cele corecte, devenim confuji si devenim derutati.
Trec astfel perioade intregi de timp, uneori luni, alteori poate chiar si ani si purtam cu noi aceste vesnice intrebari: "Ce a fost?", "A fost cu adevarat iubire?", "Am gresit? Si daca da, unde?" s.a.m.d....
Eu nu cred ca exista un om pe pamantul asta care sa nu fi fost macar o data in situatia asta. Tampita situatie, ati zice. Da, unii fug de ea, fug de astfel de intrebari, dar asta nu inseamna ca le-au si gasit raspunsul. Fuga de probleme nu inseamna si rezolvarea lor. E doar politica strutului. Si, de aici, din nou tendinta de a persevera in greseala. Da, exista oameni astfel formatati: sa greseasca mereu. Sunt ca niste ceasuri sau mecanisme, carora, la roata dintata, le lipseste un zimt. Si la fiecare rotire mai pierd inca ceva. Dupa un anume numar de rotiri, au impresia ca au ajuns in acelasi loc. Si pierd din nou, pentru ca roata pierde mereu cate o treapta la fiecare intorsatura.
Ce e de facut? Cati dintre noi se gandesc sa repare mecanismul? Cati dintre noi constientizeaza ce pierd, atunci cand pierd? Cati dintre noi isi dau seama de decalajul existent si de faptul ca el risca sa se mareasca pe masura ce trece timpul?
Cred ca nu am de gand sa fac aici o analiza a sentimentelor, respectiv a reactiilor umane la stimulul numit iubire. Si nici la sentimentul de culpa. Imi puneam doar firesc intrebarea: Cati dintre voi stiti sa pastrati iubirea, atunci cad ea va este data?
Iar intrebarea asta ar trebui sa ne-o punem in fiecare dimineata: "Daca astazi am norocul sa intalnesc/salvez marea mea iubire, ce as face?"
Hmmm... va las sa reflectati. Pentru ca pe mine ma chinuie intrebarea asta de ani si ani de zile...
V-am spus doar: sunt o romantica incurabila...
Nu stiu cum...
Nu stiu cum, dar de fiecare data cand ma incerca cate un sentiment negativ vizavi de o anume persoana, un grup, sau o situatie, am preferat sa raman singura. Am ales sa fac asta pt a-mi recastiga linistea, pentru a ma intoarce in propria-mi albie si pentru a-mi readuce in spirit echilibrul si armonia.
Marturisesc ca de cand ma aflu pe teritoriul acestei tari, de care am fost "infiata", ma trec tot mai des astfel de sentimente. Ma izolez din ce in ce mai mult si mai des si asta nu datorita inadaptabilitatii mele, ci doar din dragul de a-mi pastra personalitatea.
Popor rigid din nascare si cu vederi relativ obtuze, nu vor putea intelege, prin natura firii lor, dorinta mea (a noastra) de libertate de exprimare, considerand ca aceasta libertate li se cuvine lor in mod exclusiv, insa tot ei sunt cei care nu pot face dovada adaptabilitatii la caracteristicile umane ale celorlalti.
Am fost tentata la inceput sa cred ca doar datorita mie si a faptului ca provin din nedezvoltatul bloc de est, din fiica vitrega si vitregita a Europei, intampin aceste probleme. Asta credeam insa la inceput, in primul an, in primii doi. Dar, pe masura ce trece timpul iti dai seama ca nu e asa.
Relatiile umane sunt mult mai rigide, mault mai limitate, incapatanarea si orgoliul aproape incomensurabil. Acest lucru ii face nedigerabili pana chiar si in proprii lor ochi: bunaoara rata divorturilor este socant de mare, natalitatea alarmant de scazuta, in ciuda faptului ca spre deosebire de romani sau/si alte tari, tot le pot oferi copiilor mai multe facilitati materiale, prieteniile sunt reduse la simple amicitii, programabile peste doua saptamani, vineri, de la 18.00 la 20.00, de pilda.
Cam asa decurge o viata in inchistata societate teutonica.
Eu mi-am luat de mult gandul gasirii fericirii in intovarasirea cu stranepotii ducelui de Orania, sau cu descendentii staff-ului SS-ist. Nu sunt nici nationalista, nici rasista si nici necomunicativa nu sunt. Dar nu vad de ce ar trebui sa accept mereu conditii impuse de altii, atata timp cat ei nu arata disponibilitate spre maleabilitate si intelegere reciproca.
Intr-o societate in care emapatia aproape ca a ramas doar un cuvant in dictionar (care probabil va disparea din editiile viitoare sau va fi trecut cu notatia "arh."),
prefer sa-mi gasesc linistea in alte vibratii. Caut cai de comunicare acolo unde la gasesc, fie ca ele poarta denumirea de "virtual" sau "la distanta".
Prefer ganduri originale si nu contrafacute. Inteleg si chiar si accept defectele de fond si toanele de moment ale semenilor mei, dar in momentul in care doar celalalt are dreptul la toane si defecte iar tu ai doar dreptul de a i le accepta, sorry, parasesc scena...
Mama prietenei mele spunea despre ei: "le lipseste bucata numita Suflet". Si se poate sa fi avut dreptate. Eu n-am intalnit inca popor care sa se vaicareasca atat, in ciuda situatiei matriale mult mai ridicate fata de a altora. Frustraea lor se datoreaza in primul rand lipsei de suflet si de caldura si nu a lipsei posibilitatilor financiare. Si acum tind sa cred ca ei au ajuns puternici finaciar, tocmai pentru ca au considerat ca pot compensa cu bani ceea ce nu au primit sau dat cu sufletul...
Tampita cum sunt, prefer sa am liniste in suflet... Deh, romanul tot roman...
Marturisesc ca de cand ma aflu pe teritoriul acestei tari, de care am fost "infiata", ma trec tot mai des astfel de sentimente. Ma izolez din ce in ce mai mult si mai des si asta nu datorita inadaptabilitatii mele, ci doar din dragul de a-mi pastra personalitatea.
Popor rigid din nascare si cu vederi relativ obtuze, nu vor putea intelege, prin natura firii lor, dorinta mea (a noastra) de libertate de exprimare, considerand ca aceasta libertate li se cuvine lor in mod exclusiv, insa tot ei sunt cei care nu pot face dovada adaptabilitatii la caracteristicile umane ale celorlalti.
Am fost tentata la inceput sa cred ca doar datorita mie si a faptului ca provin din nedezvoltatul bloc de est, din fiica vitrega si vitregita a Europei, intampin aceste probleme. Asta credeam insa la inceput, in primul an, in primii doi. Dar, pe masura ce trece timpul iti dai seama ca nu e asa.
Relatiile umane sunt mult mai rigide, mault mai limitate, incapatanarea si orgoliul aproape incomensurabil. Acest lucru ii face nedigerabili pana chiar si in proprii lor ochi: bunaoara rata divorturilor este socant de mare, natalitatea alarmant de scazuta, in ciuda faptului ca spre deosebire de romani sau/si alte tari, tot le pot oferi copiilor mai multe facilitati materiale, prieteniile sunt reduse la simple amicitii, programabile peste doua saptamani, vineri, de la 18.00 la 20.00, de pilda.
Cam asa decurge o viata in inchistata societate teutonica.
Eu mi-am luat de mult gandul gasirii fericirii in intovarasirea cu stranepotii ducelui de Orania, sau cu descendentii staff-ului SS-ist. Nu sunt nici nationalista, nici rasista si nici necomunicativa nu sunt. Dar nu vad de ce ar trebui sa accept mereu conditii impuse de altii, atata timp cat ei nu arata disponibilitate spre maleabilitate si intelegere reciproca.
Intr-o societate in care emapatia aproape ca a ramas doar un cuvant in dictionar (care probabil va disparea din editiile viitoare sau va fi trecut cu notatia "arh."),
prefer sa-mi gasesc linistea in alte vibratii. Caut cai de comunicare acolo unde la gasesc, fie ca ele poarta denumirea de "virtual" sau "la distanta".
Prefer ganduri originale si nu contrafacute. Inteleg si chiar si accept defectele de fond si toanele de moment ale semenilor mei, dar in momentul in care doar celalalt are dreptul la toane si defecte iar tu ai doar dreptul de a i le accepta, sorry, parasesc scena...
Mama prietenei mele spunea despre ei: "le lipseste bucata numita Suflet". Si se poate sa fi avut dreptate. Eu n-am intalnit inca popor care sa se vaicareasca atat, in ciuda situatiei matriale mult mai ridicate fata de a altora. Frustraea lor se datoreaza in primul rand lipsei de suflet si de caldura si nu a lipsei posibilitatilor financiare. Si acum tind sa cred ca ei au ajuns puternici finaciar, tocmai pentru ca au considerat ca pot compensa cu bani ceea ce nu au primit sau dat cu sufletul...
Tampita cum sunt, prefer sa am liniste in suflet... Deh, romanul tot roman...
marți, 18 mai 2010
Sa-mi ierti amintirile, te rog!
Si imi doresc iertarea ta care nu stiu la ce are sa vina: pentru ca mi-e mie prea mult dor de tine sau de la prea marea mea dorinta. Mi-o doresc asa, firesc, ca si cand ai auzi seara sunand vreun bucium prin munti sau cum ai auzi prin vai susur de ape reci si repezi. Tot atat de firesc precum auzi vara bazaitul albinelor sau cum simti iarba cruda sub talpi, cand alergi descult. Sau ca atunci, cand iesi de la sauna, iarna si mergi in talpile goale pe afara doar infasurat in halat si simti cum se frange sub talpa ta iarba inghetata...
Cum as putea sa mai imi doresc intelegerea ta, altfel decat fireasca? Firesc, asa cum erai tu cand imi sopteai in ureche ca ma iubesti sau cand radeam impreuna de toate prostiile si de toate stupizeniile pe care le gaseam si atunci absurde. Acelea erau atunci lucrurile care faceau deliciul diminetilor in care radeam unul la altul, cand inca nici spalati pe fata nu eram si cand pijamalele ni se strangeau pe sub trupuri, invalmasite in lenjeriile colorate ale patului generos din dormitor.
Patul cu pacate, pat-martor al atator vise, tacut si credincios prin mutenia sa, parca ascultand de poruncile celor trei maimute de pe Oracolul din Delfi: sa nu vezi, sa nu auzi, sa nu spui (ca sa poti trai o mie de ani).
Caci ce iertare sa-mi doresc mai mult decat iertarea amintirii nebuniilor ce se insirau atunci ca margelele, unele dupa altele, multicolore si sclipitoare, cand viata ni se parea un dar al zeilor si din a carei cupa de nectar ne sorbeam existenta?
Radeam in hohote, iti amintesti? Si ne jucam de-a regele si regina. Regatul nostru era visarea. Caci in ea ne ascundeam de fiecare data cand ziua nu ne placea. Fugeam de realitatile care nu ne faceau sa strambam din nas si ne ascundeam precum copiii in lumea tesuta de mintile noastre: o lume construita de noi, zi dupa zi, ca o tesatura de brocart, fina, dar, totusi, gata sa se rupa la purtarea pe vreme rea...
Si s-a rupt. Fiindca noi nu am invatat sa tesem din canepa sau din pâsla groasa, cum erau hainele militare, caci noi nu ne doream razboi. Iar vremea ne-a invins, caci nu am stiut ca si vestminte de razboinici or sa ne trebuiasca mai tarziu. Si nu am stiut sa ne aparam iubirea. Fiindca noi nu am invatat asta inca. Eram siguri ca vom trai doar vremuri de pace. Dar stii, chiar daca ar fi s-o luam de la inceput, tot nu vreau sa fac cu tine haine de pâsla. Am sa vreau sa tes tot brocart si tot la fel de moale si de firav. Fiindca noi nu stim sa ne batem. Fiindca eu mai cred ca razboiul nu este facut pentru noi. Eu inca mai cred ca ne-am intalnit prea devreme. Si zic prea devreme, pentru ca simt ca inca mai e timp pentru iubire. Inca mai e timp in care sa se consume. Fiindca noi inca nu ne-am epuizat...
Dar, stii, cel mai dor imi e sa ma iei de mana, asa cum spuneai tu mereu si sa mergem de nebuni pe strazi, odata: sa ne luam copiii si cainii si sa plecam sa hoinarim pe strazi, pana ajungem prin piata, sau prin parcul de distractii. Sa ne luam vata pe bat si alune glasate, sa lingem din inghetatele scurse din cornete si sa ne hlizim prin mai toate vitrinele. Asa, cum numai inocentii stiu s-o faca. Si-o fac atat de bine!
Apoi sa ne intoarcem acasa si sa ne apucam sa gatim ceva. Orice. Ce vrei tu. Sau ce vor copiii. Dar sa strangi tu masa dupa aceea si sa faci tu curat in bucatarie. Stii ca mie asta nu-mi place... In schimb, am sa-ti promit ca te rasfat dupa aceea cu un vin bun si cu muzica in surdina. Sa stam in fata semineului, dupa ce copiii au adormit si sa adormim si noi acolo, in fata focului mocnind, printre pernele mari si inveliti doar in paturi, cazuti prada altor vise. Eu, cu mana dupa gatul tau, iar tu, cu degetele in parul meu...
Si sa visam asa mai departe... pana se crapa de dimineata...
Si acuma, iarta-mi, te rog, amintirile!... Caci tot din vise sunt facute...
Cum as putea sa mai imi doresc intelegerea ta, altfel decat fireasca? Firesc, asa cum erai tu cand imi sopteai in ureche ca ma iubesti sau cand radeam impreuna de toate prostiile si de toate stupizeniile pe care le gaseam si atunci absurde. Acelea erau atunci lucrurile care faceau deliciul diminetilor in care radeam unul la altul, cand inca nici spalati pe fata nu eram si cand pijamalele ni se strangeau pe sub trupuri, invalmasite in lenjeriile colorate ale patului generos din dormitor.
Patul cu pacate, pat-martor al atator vise, tacut si credincios prin mutenia sa, parca ascultand de poruncile celor trei maimute de pe Oracolul din Delfi: sa nu vezi, sa nu auzi, sa nu spui (ca sa poti trai o mie de ani).Caci ce iertare sa-mi doresc mai mult decat iertarea amintirii nebuniilor ce se insirau atunci ca margelele, unele dupa altele, multicolore si sclipitoare, cand viata ni se parea un dar al zeilor si din a carei cupa de nectar ne sorbeam existenta?
Radeam in hohote, iti amintesti? Si ne jucam de-a regele si regina. Regatul nostru era visarea. Caci in ea ne ascundeam de fiecare data cand ziua nu ne placea. Fugeam de realitatile care nu ne faceau sa strambam din nas si ne ascundeam precum copiii in lumea tesuta de mintile noastre: o lume construita de noi, zi dupa zi, ca o tesatura de brocart, fina, dar, totusi, gata sa se rupa la purtarea pe vreme rea...
Si s-a rupt. Fiindca noi nu am invatat sa tesem din canepa sau din pâsla groasa, cum erau hainele militare, caci noi nu ne doream razboi. Iar vremea ne-a invins, caci nu am stiut ca si vestminte de razboinici or sa ne trebuiasca mai tarziu. Si nu am stiut sa ne aparam iubirea. Fiindca noi nu am invatat asta inca. Eram siguri ca vom trai doar vremuri de pace. Dar stii, chiar daca ar fi s-o luam de la inceput, tot nu vreau sa fac cu tine haine de pâsla. Am sa vreau sa tes tot brocart si tot la fel de moale si de firav. Fiindca noi nu stim sa ne batem. Fiindca eu mai cred ca razboiul nu este facut pentru noi. Eu inca mai cred ca ne-am intalnit prea devreme. Si zic prea devreme, pentru ca simt ca inca mai e timp pentru iubire. Inca mai e timp in care sa se consume. Fiindca noi inca nu ne-am epuizat...
Dar, stii, cel mai dor imi e sa ma iei de mana, asa cum spuneai tu mereu si sa mergem de nebuni pe strazi, odata: sa ne luam copiii si cainii si sa plecam sa hoinarim pe strazi, pana ajungem prin piata, sau prin parcul de distractii. Sa ne luam vata pe bat si alune glasate, sa lingem din inghetatele scurse din cornete si sa ne hlizim prin mai toate vitrinele. Asa, cum numai inocentii stiu s-o faca. Si-o fac atat de bine!
Apoi sa ne intoarcem acasa si sa ne apucam sa gatim ceva. Orice. Ce vrei tu. Sau ce vor copiii. Dar sa strangi tu masa dupa aceea si sa faci tu curat in bucatarie. Stii ca mie asta nu-mi place... In schimb, am sa-ti promit ca te rasfat dupa aceea cu un vin bun si cu muzica in surdina. Sa stam in fata semineului, dupa ce copiii au adormit si sa adormim si noi acolo, in fata focului mocnind, printre pernele mari si inveliti doar in paturi, cazuti prada altor vise. Eu, cu mana dupa gatul tau, iar tu, cu degetele in parul meu...
Si sa visam asa mai departe... pana se crapa de dimineata...
Si acuma, iarta-mi, te rog, amintirile!... Caci tot din vise sunt facute...
Acolo
Acolo unde-ti bate ochiul
Si geana-ncet lumina lasa,
Pe unde esti tu cu norocul
Si care vant paru-ti rasfata,
Pe unde visul pasii-ti poarta,
Spre care lume te indrepti,
Simtirea mi-e la tine toata
Si te astept. Tu ma astepti?
Cauta-vei tu privirea-mi blanda,
Dori-vei tu surasul meu,
Seara,-n lumina cea plapanda
Dorind in brate-ti sa fiu eu?
Ma vei cauta acolo unde
Nici orologiul nu va bate,
Acolo unde vesnicia
Din secole spre noi razbate?...
Am sa-ti ating cu mana tampla
Si pielea am sa ti-o miros
Si tot ce-atuncea ni se-ntampla
Ar fi precum un vis frumos....
Tu mana-ti vei lasa domol
Pe trupu-mi ars de asteptare
Iar sufletul - pan-atunci gol
Umplese-va iar de mirare...
Mirarea cum ca esti si sunt,
Ca nu-i nimic din intamplare,
Ca suntem doi pe-acest pamant
Sa ne iubim, uitand ca doare...
luni, 17 mai 2010
Femeia care linisteste
Azi am avut o zi incarcata. Multe de rezolvat, intosaturi de planuri, solutionari de probleme, decizii ad-hoc, multa vanzoleala si evenimente neprevazute.
As fi putut sa spun ca ziua era total compromisa. Cel putin asa era pana la ora 10 seara. Discutasem la telefon cu o prietena si incepusem sa ma lamentez. Uneori simti ca te lasa puterile.
Apoi, am mai avut un telefon de dat. Am zis: ultimul pe ziua de azi si am incheiat.
Am sunat. Desi initial eram in starea in care eram, agitata si incarcata, ceea ce s-a intamplat in acel moment a schimbat total starea mea de spirit. Nu am vorbit mai mult de un sfert de ora. Exact atat: 15 minute. Dar vocea de la celalalt capat a avut darul sa ma linisteasca. O voce linistita, calda, sfatoasa, intelegatoare si care rostea cuvintele cu multa intelepciune. Nu va pot spune ce am simtit dupa ce am terminat discutia telefonica. Aveam impresia ca imi absorbise cu un aspirator urias toate problemele dintr-o data. Desi, practic, nu-mi rezolvase mai nimic. Am facut doar simpla conversatie, insa puterea de ingaduinta a acelei femei m-a facut sa ma simt usurata de tot ce ma apasa.
Pornisem discutia de la o chestiune personala, o simpla intrebare la care ii ceream un raspuns, treaba care ar fi durat nici mai mult si nici mai putin decat formularea unei afirmatii. Da sau nu. Foarte scurt. Insa a preferat sa intre in amanunte, desi nu i-o cerusem. Poate asa simtea si ea nevoia. Asa cred. Poate ca si pentru ea aceasta discutie era necesara.
Am vorbit pana la urma si de Dumnezeu. Lucrul pe care il stiam si de la bun inceput era faptul ca era credincioasa. Chiar foarte credincioasa. Sunt rari oamenii din ziua de azi care privesc credinta asa cum trebuie. Mai toti se preocupa de bani, de averi, de pozitii sociale, de evenimente mondene, de scandaluri mai mult sau mai putin oficiale, de decaderea politica, de criza, de orice altceva, mai putin de Dumnezeu, de credinta.
Eu cred ca am uitat sa credem in Dumnezeu. L-am uitat pana si pe El. Si-L acuzam pe El ca ne-a uitat pe noi. Ei bine, eu nu cred ca El ne paraseste, ci noi il parasim pe El. Il parasim, ba cerandu-i mai mult, ceea ce nu meritam, ba cerandu-i ce nici nu ar trebui sa-i cerem, uitand ca doar banii nu ne aduc liniste sufleteasca. Si ne vindem viata pe nimicuri. Si nu mai stim care ne sunt valorile. Si nu mai stim sa privim in noi insine, ba chiar ocolim acest lucru, innabusindu-l in subconstientul nostru, de teama de a nu ne ingrozi ce descoperim in noi.
Ne-am obisnuit sa acuzam, aruncam cu pietre fara sa ne gandim la cate greseli facem noi zilnic, la cat de eronat ii calificam si la modul in care ii desconsideram deja apriori pe semenii nostri, avand mereu impresia - pe care o consolidam pana la convingere - ca suntem mai breji, ca meritam mai mult. Dar, oare chiar meritam atat de mult? Chiar meritam noi totul? Chiar degeaba ne vin pedepsele de-a dura peste cap, pana nu mai putem nici macar respira uneori, pana cand ne gâtuie cu ascutimea lor?
In fine, femeia aceasta are un mare necaz: unul din fiii ei e foarte bolnav. Iar maine, ca in fiecare zi de altfel, va merge la biserica. Ceea ce m-a miscat a fost credinta ei si faptul ca nu-si plangea de mila. Si, cu toate ca durerile ei sunt mai mari decat ale mele, am rugat-o, totusi, spre finalul discutiei noastre, sa aprinda o lumanare si pentru mine. Stiu ca o va face. Chiar daca in viata mea nu am intalnit-o personal si chiar daca locuieste la sute de km distanta de mine.
Pentru mine, ea a fost astazi: Femeia care linisteste.
As fi putut sa spun ca ziua era total compromisa. Cel putin asa era pana la ora 10 seara. Discutasem la telefon cu o prietena si incepusem sa ma lamentez. Uneori simti ca te lasa puterile.
Apoi, am mai avut un telefon de dat. Am zis: ultimul pe ziua de azi si am incheiat.
Am sunat. Desi initial eram in starea in care eram, agitata si incarcata, ceea ce s-a intamplat in acel moment a schimbat total starea mea de spirit. Nu am vorbit mai mult de un sfert de ora. Exact atat: 15 minute. Dar vocea de la celalalt capat a avut darul sa ma linisteasca. O voce linistita, calda, sfatoasa, intelegatoare si care rostea cuvintele cu multa intelepciune. Nu va pot spune ce am simtit dupa ce am terminat discutia telefonica. Aveam impresia ca imi absorbise cu un aspirator urias toate problemele dintr-o data. Desi, practic, nu-mi rezolvase mai nimic. Am facut doar simpla conversatie, insa puterea de ingaduinta a acelei femei m-a facut sa ma simt usurata de tot ce ma apasa.
Pornisem discutia de la o chestiune personala, o simpla intrebare la care ii ceream un raspuns, treaba care ar fi durat nici mai mult si nici mai putin decat formularea unei afirmatii. Da sau nu. Foarte scurt. Insa a preferat sa intre in amanunte, desi nu i-o cerusem. Poate asa simtea si ea nevoia. Asa cred. Poate ca si pentru ea aceasta discutie era necesara.
Am vorbit pana la urma si de Dumnezeu. Lucrul pe care il stiam si de la bun inceput era faptul ca era credincioasa. Chiar foarte credincioasa. Sunt rari oamenii din ziua de azi care privesc credinta asa cum trebuie. Mai toti se preocupa de bani, de averi, de pozitii sociale, de evenimente mondene, de scandaluri mai mult sau mai putin oficiale, de decaderea politica, de criza, de orice altceva, mai putin de Dumnezeu, de credinta.
Eu cred ca am uitat sa credem in Dumnezeu. L-am uitat pana si pe El. Si-L acuzam pe El ca ne-a uitat pe noi. Ei bine, eu nu cred ca El ne paraseste, ci noi il parasim pe El. Il parasim, ba cerandu-i mai mult, ceea ce nu meritam, ba cerandu-i ce nici nu ar trebui sa-i cerem, uitand ca doar banii nu ne aduc liniste sufleteasca. Si ne vindem viata pe nimicuri. Si nu mai stim care ne sunt valorile. Si nu mai stim sa privim in noi insine, ba chiar ocolim acest lucru, innabusindu-l in subconstientul nostru, de teama de a nu ne ingrozi ce descoperim in noi.
Ne-am obisnuit sa acuzam, aruncam cu pietre fara sa ne gandim la cate greseli facem noi zilnic, la cat de eronat ii calificam si la modul in care ii desconsideram deja apriori pe semenii nostri, avand mereu impresia - pe care o consolidam pana la convingere - ca suntem mai breji, ca meritam mai mult. Dar, oare chiar meritam atat de mult? Chiar meritam noi totul? Chiar degeaba ne vin pedepsele de-a dura peste cap, pana nu mai putem nici macar respira uneori, pana cand ne gâtuie cu ascutimea lor?
In fine, femeia aceasta are un mare necaz: unul din fiii ei e foarte bolnav. Iar maine, ca in fiecare zi de altfel, va merge la biserica. Ceea ce m-a miscat a fost credinta ei si faptul ca nu-si plangea de mila. Si, cu toate ca durerile ei sunt mai mari decat ale mele, am rugat-o, totusi, spre finalul discutiei noastre, sa aprinda o lumanare si pentru mine. Stiu ca o va face. Chiar daca in viata mea nu am intalnit-o personal si chiar daca locuieste la sute de km distanta de mine.
Pentru mine, ea a fost astazi: Femeia care linisteste.
De la prima parere pana la prima cearta
Prima parere conteaza foarte mult. Dar de la aceasta prima parere putem sa decelam mai tarziu. Fie in plus, fie in minus. Ceea ce face ca sa ne mentinem acea pozitie de la prima parere ar trebui sa ne preocupe ulterior.
Fiecare om are lipsuri. Nimeni nu e perfect. Dar important este ca suma calitatilor si defectelor, sa nu dea un numar negativ.
Oamenii cad de pe piedestale atunci cand cineva ii priveste mai indeaproape. Dar asta nu inseamna ca nu mai sunt buni de nimic.
Asa se intampla si in cadrul iubirilor.
Faza initiala: ea il vede pe el, il cantareste, ii apreciaza umorul, inteligenta, ingeniozitatea, spontaneitatea si decide spontan ca s-a indragostit.
El o vede pe ea: el ii vede frumusetea, ii vede ochii, privirea, ii place schimbul de cuvinte, flirtul, sensibilitatea, feminitatea si decide si el ca s-a indragostit.
Dar amandoi mai au asi in maneca. Niciunul nu s-a epuizat.
Intervine faza de platou. Nicicare nu prea mai e dispus sa faca pasi in fata. Giumbuslucurile au cam luat sfarsit...
Momentul urmator: gafa. Unul dintre ei gafeaza. Sau amandoi. Sau lasa sa li se vada si defectele. Ca doar oameni sunt!
Faza urmatoare: dezamagirea. Amandoi cad de pe piedestalul pe care au fost ridicati in ochii celuilalt.
Tacere. Amandoi se simt inselati. Tradati. "Nu e ce am crezut!", "Nu e ce mi-am dorit!", "Mda...totusi, nu e ce am visat!"
Raman, asadar, o vreme, bosumflati. Poate chiar se cearta, invocand motive mai mult sau mai putin reale, edificatoare, relevante.
Mai trece timpul.
"De ce nu suna?", "De ce nu ma cauta? Parea indragostit/-a. Chiar nu i-am placut?"
Fiecare se intreaba ce se intampla.
"Sa fac eu primul pas?" Hmmm... Mandria iti da ghes: "Nu, lasa sa vina el/ea prima data. Si asa ne-am certat. Poate ca nu mai valorez in ochii lui/ei nici cat o ceapa degerata. Iar daca cedez eu primul/prima, nu o sa reusesc decat sa ma fac de ras. O sa aibe ascendent asupra mea. Nu, mai bine nu am s-o fac!"
Mai trece un timp.
Fiecare se intreaba.
Poate unul dintre ei mai cauta cai de acces. Mai mascate, mai subtile, mai invaluite in altceva. Tatoneaza terenul. "Dar daca totusi merge? Ce, chiar nu a fost nimic? Instinctul imi spune ca a fost ceva. A fost mai mult decat o simpla toana, mai mult decat un simplu capriciu..."
Cu vremea incepem sa uitam ce nu ne-a placut si ce ne-a dezamagit. Incepem sa-l percepem pe celalalt ca om, cu toate drepturile sale de a nu fi perfect. Atunci ne gandim la cat de aspru l-am judecat, cerandu-i sa fie ceea ce nici noi nu am putea fi, cerandu-i perfectiunea.
Atunci mai cedam, mai lasam de la noi si incep sa ne preocupe gandurile reconciliatoare. "Am fost prea dur/-a cu ea/el.". Incepem chiar sa avem mustrari de constiinta. Fiindca, in definitiv, ne-a placut. Ne-a placut ce am simtit, ne-a placut cum ne-a facut sa ne simtim, chiar daca pentru asta a trecut si peste sine, fiindca vroia sa te aibe. Intelegi si asta. Incepi sa intelegi mai mult.
Iti trece si mania, si mandria si supararea. Incepi sa-l vezi cu alti ochi.
Intr-o buna zi te trezesti cu un zambet pe buze si iti iei inima in dinti...
"Alo!... Buna!... Eu sunt... Te-am sunat sa vad ce mai faci..."
Si asa poate reincepe totul.
Eu zic sa nu lasati iubirea sa moara...
Fiecare om are lipsuri. Nimeni nu e perfect. Dar important este ca suma calitatilor si defectelor, sa nu dea un numar negativ.
Oamenii cad de pe piedestale atunci cand cineva ii priveste mai indeaproape. Dar asta nu inseamna ca nu mai sunt buni de nimic.
Asa se intampla si in cadrul iubirilor.
Faza initiala: ea il vede pe el, il cantareste, ii apreciaza umorul, inteligenta, ingeniozitatea, spontaneitatea si decide spontan ca s-a indragostit.
El o vede pe ea: el ii vede frumusetea, ii vede ochii, privirea, ii place schimbul de cuvinte, flirtul, sensibilitatea, feminitatea si decide si el ca s-a indragostit.
Dar amandoi mai au asi in maneca. Niciunul nu s-a epuizat.
Intervine faza de platou. Nicicare nu prea mai e dispus sa faca pasi in fata. Giumbuslucurile au cam luat sfarsit...
Momentul urmator: gafa. Unul dintre ei gafeaza. Sau amandoi. Sau lasa sa li se vada si defectele. Ca doar oameni sunt!
Faza urmatoare: dezamagirea. Amandoi cad de pe piedestalul pe care au fost ridicati in ochii celuilalt.
Tacere. Amandoi se simt inselati. Tradati. "Nu e ce am crezut!", "Nu e ce mi-am dorit!", "Mda...totusi, nu e ce am visat!"
Raman, asadar, o vreme, bosumflati. Poate chiar se cearta, invocand motive mai mult sau mai putin reale, edificatoare, relevante.
Mai trece timpul.
"De ce nu suna?", "De ce nu ma cauta? Parea indragostit/-a. Chiar nu i-am placut?"
Fiecare se intreaba ce se intampla.
"Sa fac eu primul pas?" Hmmm... Mandria iti da ghes: "Nu, lasa sa vina el/ea prima data. Si asa ne-am certat. Poate ca nu mai valorez in ochii lui/ei nici cat o ceapa degerata. Iar daca cedez eu primul/prima, nu o sa reusesc decat sa ma fac de ras. O sa aibe ascendent asupra mea. Nu, mai bine nu am s-o fac!"
Mai trece un timp.
Fiecare se intreaba.
Poate unul dintre ei mai cauta cai de acces. Mai mascate, mai subtile, mai invaluite in altceva. Tatoneaza terenul. "Dar daca totusi merge? Ce, chiar nu a fost nimic? Instinctul imi spune ca a fost ceva. A fost mai mult decat o simpla toana, mai mult decat un simplu capriciu..."
Cu vremea incepem sa uitam ce nu ne-a placut si ce ne-a dezamagit. Incepem sa-l percepem pe celalalt ca om, cu toate drepturile sale de a nu fi perfect. Atunci ne gandim la cat de aspru l-am judecat, cerandu-i sa fie ceea ce nici noi nu am putea fi, cerandu-i perfectiunea.
Atunci mai cedam, mai lasam de la noi si incep sa ne preocupe gandurile reconciliatoare. "Am fost prea dur/-a cu ea/el.". Incepem chiar sa avem mustrari de constiinta. Fiindca, in definitiv, ne-a placut. Ne-a placut ce am simtit, ne-a placut cum ne-a facut sa ne simtim, chiar daca pentru asta a trecut si peste sine, fiindca vroia sa te aibe. Intelegi si asta. Incepi sa intelegi mai mult.
Iti trece si mania, si mandria si supararea. Incepi sa-l vezi cu alti ochi.
Intr-o buna zi te trezesti cu un zambet pe buze si iti iei inima in dinti...
"Alo!... Buna!... Eu sunt... Te-am sunat sa vad ce mai faci..."
Si asa poate reincepe totul.
Eu zic sa nu lasati iubirea sa moara...
duminică, 16 mai 2010
Blestemele noptii din noi si Ziua Judecatii de Apoi
Sunt blestemele noptii, ce-ti bat la usa somnului, nelasandu-te sa dormi.
Te chinuie si te framanta, ca pe un aluat de paine ce apoi trebuie pus la dospit, din care sa-ti creasca aripi de spirit. Aripi de spirit, cu care sa zbori acolo unde pana acum doar gandul te-a purtat si sa vezi taramurile la care pana acum doar ai visat.
Sunt blestemele noptii, cele care te impresoara si-ti pun stavile in cale, pentru lumile in care nu ai ce sa cauti, oricat ti s-ar fi incapatanat pana atunci mintea si oricat de incrancenat ai fi cautat inspre acolo calea.
Blestemele noptii sunt dârele Destinului. Sunt poruncile duhurilor pe care le ignoram mereu la luminile zilei, facand mereu abstractie de ele si dandu-ne, mai apoi, cu capul de peretii imaginari ai vietii.
Si blestemam si noi, la randul nostru, in gand, ziua sau clipa in care a fost ceva, sau nu a fost sa fie.
Sunt lupte de forte: ale noastre cu cele ale Destinului si, mereu, Destinul castiga. Doar noi avem uneori impresia ca suntem noi invingatorii.
Ce iluzie si viata asta!
Si cate lupte ducem zilnic cu ea! Noi ne luptam cu ea, fiindca inca nu am invatat sa traim cu ea
Ignoram sa ne lasam purtati de val, devenind astfel orbi la invataturile vietii, la mesajele pe care ni le transmite zi de zi, orientandu-ne dupa bunurile materiale, iar pe cele sufletesti trecandu-le in inexistenta.
Ne ignoram mereu pe noi, asteptand mareu ca ziua care vine sa ne iubeasca, noi, insa, urandu-ne, ignorandu-ne, ascunzandu-ne pana si de noi insine in lumi artificial fabricate.
Ne asezam adesea sub reflectoare, insa fiind total lipsiti de lumina interioara, de pace, de congruenta sufleteasca.
Purtam masti si ne obisnuim cu ele, nemaidandu-ne seama unde se termina afisul si de unde incepe realitatea noastra.
Ne cream dorinte care, de fapt, nu ne reprezinta.
Luptam pentru acele scopuri, ajungem la sfarsit si constatam ca suntem nefericiti. Inlauntrul nostru s-a creat un gol imens pe care nu mai stim cu ce sa-l umplem. Citim reviste de actualitate, alergam de colo-colo.
Mai loveste cate o boala in noi si nu stim de ce.
Si nu ne intrebam niciodata, de fapt, ce ne lipseste!
Traim in bezna sufleteasca si cautam echilibrul in altceva. Nu putem sa mai acuzam pe nimeni pentru asta, pentru ca suntem singurii responsabili. Noi suntem cei care ne sinucidem, secunda cu secunda, neacceptandu-ne nevoile sufletului.
Si vom muri odata si vom fi chemati la Judecata De Apoi. Si nu vom sti ce sa spunem.
Si ce vom spune? Ca am trait in bezna noptii din noi?...
Te chinuie si te framanta, ca pe un aluat de paine ce apoi trebuie pus la dospit, din care sa-ti creasca aripi de spirit. Aripi de spirit, cu care sa zbori acolo unde pana acum doar gandul te-a purtat si sa vezi taramurile la care pana acum doar ai visat.
Sunt blestemele noptii, cele care te impresoara si-ti pun stavile in cale, pentru lumile in care nu ai ce sa cauti, oricat ti s-ar fi incapatanat pana atunci mintea si oricat de incrancenat ai fi cautat inspre acolo calea.
Blestemele noptii sunt dârele Destinului. Sunt poruncile duhurilor pe care le ignoram mereu la luminile zilei, facand mereu abstractie de ele si dandu-ne, mai apoi, cu capul de peretii imaginari ai vietii.
Si blestemam si noi, la randul nostru, in gand, ziua sau clipa in care a fost ceva, sau nu a fost sa fie.
Sunt lupte de forte: ale noastre cu cele ale Destinului si, mereu, Destinul castiga. Doar noi avem uneori impresia ca suntem noi invingatorii.
Ce iluzie si viata asta!
Si cate lupte ducem zilnic cu ea! Noi ne luptam cu ea, fiindca inca nu am invatat sa traim cu ea
Ignoram sa ne lasam purtati de val, devenind astfel orbi la invataturile vietii, la mesajele pe care ni le transmite zi de zi, orientandu-ne dupa bunurile materiale, iar pe cele sufletesti trecandu-le in inexistenta.
Ne ignoram mereu pe noi, asteptand mareu ca ziua care vine sa ne iubeasca, noi, insa, urandu-ne, ignorandu-ne, ascunzandu-ne pana si de noi insine in lumi artificial fabricate.
Ne asezam adesea sub reflectoare, insa fiind total lipsiti de lumina interioara, de pace, de congruenta sufleteasca.
Purtam masti si ne obisnuim cu ele, nemaidandu-ne seama unde se termina afisul si de unde incepe realitatea noastra.
Ne cream dorinte care, de fapt, nu ne reprezinta.
Luptam pentru acele scopuri, ajungem la sfarsit si constatam ca suntem nefericiti. Inlauntrul nostru s-a creat un gol imens pe care nu mai stim cu ce sa-l umplem. Citim reviste de actualitate, alergam de colo-colo.
Mai loveste cate o boala in noi si nu stim de ce.
Si nu ne intrebam niciodata, de fapt, ce ne lipseste!
Traim in bezna sufleteasca si cautam echilibrul in altceva. Nu putem sa mai acuzam pe nimeni pentru asta, pentru ca suntem singurii responsabili. Noi suntem cei care ne sinucidem, secunda cu secunda, neacceptandu-ne nevoile sufletului.
Si vom muri odata si vom fi chemati la Judecata De Apoi. Si nu vom sti ce sa spunem.
Si ce vom spune? Ca am trait in bezna noptii din noi?...
sâmbătă, 15 mai 2010
Liniste pe plaja vietii
E liniste in lumea mea, acolo unde tu nu esti decat ca o inchipuire.
Ai plecat de mult si trecerea iti pare ca niste urme lasate pe nisipul unei plaje, pe care inca astept ca valurile sa-ti stearga urma definitiv. Sa ti-o stearga sau sa te intorci. Sau prima data sa ti-o stearga si apoi sa te intorci. Sau, doar sa ti-o stearga. Si sa nu te mai intorci niciodata. Sa raman doar eu cu adevarul si cu trecutul.
Se face frig pe plaja. Soarele a disparut de cateva ore deja spre apus. E o luna rotunda ce domneste acum si se oglindeste in lucirea apei, ca o replica a vietii dupa moarte. Un vis neintrupat, prins doar in agrafa timpului, semn al existentei sale undeva, intr-un moment de timp, intr-un colt de lume, intr-un anume ciob de viata.
Ma ia cu frisoane boarea rece ce ma atinge. Parca ar fi fantome ce-mi dau tarcoale si ma gadila cu insistenta, incercand sa ma trezeasca: "Asta e adevarul! Priveste inspre noi!". Ma uit in jur si nu vad nimic. Or fi fantasmele trecutului? Or fi dorintele viitorului inca neajunse la mine? Caci nu e clipa cea de fata... Dar daca e? Asa sa fie, oare? Atata de translucida, atat de invizibila? Doar simtita? E doar o geana de vant ce mi se strecoara insidios pe sub haine - hainele - si asa abia aruncate pe mine si deloc pregatite pentru racoare.
De undeva, de departe se aude o muzica. Dar e nedeslusita. Nu pot sa-mi dau seama ce e. Or fi sirenele vreunor vapoare indepartate? E o muzica ce vine de departe de pe mal? Sau vine oare dinspre oras? Oricum, orasul e acum doar o ingramadire de luminite. Atat a mai ramas in noapte din el, o constelatie fara nume.
Ti-a fost teama sa te indragostesti de mine? De ce? De tacerea mea? De cuvintele mele? De pasii mei, atunci cand se indreptau spre tine? Sau de privirea mea fixata in ochii tai? Te-am ranit cu prezenta mea acolo? Ti-am provocat rau?
Sau, spune-mi: ce ai simtit? Nu ai simtit, ca te poti, in acele momente, contopi cu mine? Nu ai simtit ca ai putea sa respiri prin plamanii mei? Sa vezi lumea prin irisii mei? Si sa mirosi prin narile mele?
Spune-mi: nu ti-a fost pielea mea indeajuns de tactil dotata? Sau degetele nu ti-au fost indeajuns de moi? Sau bratele indeajuns de mobile? Sau trupul suficient de viu?
Si ai plecat, cutremurat de ce simteai, de ce vedeai, de ce ti se intampla. Iar acum nu mai stii daca sa te urasti pe tine sau sa ma urasti pe mine. Sau ceasul in care ne-am intalnit.
Probabil ca nu-ti era teama de ce as fi putut eu sa-ti fac, fiindu-ti in preajma, ci ti-ar fi fost mai teama de ce ai fi putut sa faci, fiindu-mi in preajma. Asa e? De asta ai fugit?.......
Si plaja vietii mele e acum goala...
Ba nu! E plina de ganduri, de cioburi de iubire, de scoici sfaramate de valuri, de stanci umplute de alge verzi si ud-mirositoare. Mi-e plina de amintiri si de dorinte neimplinite, incepute, precum un pulover pe care vrei sa-l tricotezi si care, datorita unor greseli la numaratoarea ochiurilor, il lasi doar pe jumatate terminat. Pe jumatate neterminat, la fel ca iubirea noastra...
Si e liniste acum pe plaja vietii si o muzica nedeslusita se aude de undeva. Sunt doar sirene, m-am lamurit. Sunt doar sirenele ce-ademenesc nestiutorii si-i duc, ca pe noi, spre pierzanie...In rest, nu mai e nimic...
E liniste si luna-i ca o nuca mare , alba, de cocos....
vineri, 14 mai 2010
Puterea gandului
"Esti un monstru, tu nu esti o femeie!" mi s-a spus.
Si ce daca?
Sunt asa cum sunt.
Sunt zile in care nu-mi pot controla puterea gandului. Imi dau frau liber tuturor ganganiilor si nu mai stau sa cenzurez daca, ceea ce spun sau fac, izbeste in celalalt. Stiu doar ca trebuie sa-i dau drumul, trebuie sa ma exteriorizez, trebuie sa spun tot ceea ce tin in mine. Sunt atunci zavoare care se rup, diguri care se sparg, noutati despre mine care releva alte lucruri decat cele pana atunci crezute. Dar, pentru asta, trebuie sa ma cunosti.
"Imi pari ciudata" mi s-a spus. "De ce?" am intrebat. "Pentru ca ma infiori". Dar nu stiu daca in sens pozitiv sau negativ. Cert era ca prezenta mea dadea fiori.
"Du bist mir unheimlich" ("Imi esti neobisnuita"). La fel, am intrebat de ce. "Pentru mai multe lucruri, de pilda, pentru ca tu nu reactionezi la fel ca alte persoane", mi s-a raspuns. "Dar ce fac eu asa altfel?" intreb. "Nu as putea sa-ti spun, insa imi dai o senzatie stranie uneori". "Sa stii ca nu sunt vrajitoare", am ras. "Nu, dar uneori ma intreb cand ai timp sa te gandesti la astfel de lucruri la care nimeni nu s-ar gandi. Tu nu duci o viata normala, ca noi?"."Ba da. Eu zic ca sunt la fel de normala".
Scuze, eu nu stiu la ce gandeste alta lume. Eu stiu doar la ce ma gandesc eu si gasesc asta ca fiind normal. Dar, pana unde ni se extinde normalitatea? Si apoi, de ce as fi eu altfel?
Nu stiu, insa aceste lucruri le-am auzit de foarte multe ori.
"Cand tu iei cuvantul in sedinta, tu ai observat ca se face brusc liniste? Ca toata lumea asteapta sa vada ce ai tu de spus?". Raspunsul meu a fost: "Mi se pare firesc ca sa se faca liniste, atunci cand cineva vorbeste". "Nu, dar la tine e altceva. Toata lumea e ochi si urechi la ce spui.". Ei, bine, asta nu am observat.
Apoi, mi s-a mai spus, si recunosc, deja de catre foarte multe persoane: "Tu ai darul de a intimida". "Eeeeuuuu?!?!? Dar prin ce?", "Nu stiu, uneori e felul in care doar privesti, atunci cand spui ceva si asta atinge direct la tinta. Uneori ma enervezi (sustinea cineva extrem de apropiat), cand tu stii deja de la inceput ce intorsatura vor lua niste lucruri." "Bine, dar mi se pare logic, nu vad aici nici o taina." "Da, dar tu vezi lucruri pe care altii nu le vad. Si le vezi mult mai devreme, sau mult mai in profunzime. Si, mai mult decat atat, tu te faci mereu ca tu esti in afara lucrurilor si nu este, de fapt, asa...Dai lumii impresia ca pot face orice cu tine, insa lucrurile nu stau deloc asa, chiar deloc!". Ei, nici aici nu stiu ce raspuns sa dau. Repet, eu nu stiu ce stiu altii, nu stiu ce vad altii si nu stiu ce simt altii vizavi de anumite lucruri sau fiinte, eu stiu doar ce vad eu, ce simt eu si ce traiesc eu. Sunt o egoista, sau face asta sa fiu altfel?
Si nu, eu nu cred ca vad totul. Vad doar ceea ce vreau eu sa vad, sau daca ma intereseaza. Pot la fel de bine sa fiu ignoranta. Dar total ignoranta!
Pe la facultate eram in cercul de creatologie si chiar nu eram deloc rea, imi amintesc. Altfel nu eram selectata. Pacat doar ca a durat relativ putin cercul.
Stiu ca am avut de atatea ori sentimentul de deja-vu.
Am avut si vise premonitorii, am avut si o intuitie care pe altii ii uimea. Stiu ca mi s-a mai spus ca ar fi "bagat dracul in mine" uneori si ca mai bine nu si-ar incrucisa nimeni spadele cu mine. Dar nu stiu de ce, de fapt. Eu nu faceam nimic altceva decat sa spun ceea ce gandeam. Si, culmea, n-o faceam cu rautate!
Am avut vise care s-au adeverit. Am avut vise care m-au pedepsit. Am avut vise care imi povesteau despre lucruri despre care nimeni nu stia, nici chiar eu, dar care se explicau ciudat, prin fapte, mai tarziu.
Am avut viziuni. Cele mai ciudate lucruri pe care le traisem, s-au petrecut de fiecare data in tara,in Romania. De cand sunt in Germania, mi se intampla astfel de lucruri mult mai rar si mai estompat. Parca as fi pierdut contactul cu spiritualitatea, cu ciudatul, cu supranaturalul, asa cum ar defini unii aceste experiente.
Recunosc ca era o vreme - ani buni de zile - cand citeam tot ce-mi pica in mana despre supranatural. Chiar mersesem si la un curs de radiestezie, sa vad cu ce se manaca treaba asta. Ma interesa pe atunci totul. Dar, de o veme, am lasat aceasta latura la o parte. Si stiti ce? Nu sunt mai fericita. Acum nu stiu de ce am inchis ochii la lume. Chiar nu stiu.
Dar poate ar fi mai bine sa ma reintorc la ce am fost odinioara. Asa poate o sa-mi gasesc raspunsul la unele lucruri care astazi ma macina.
Ne revedem, deci, dupa prima sedinta spirituala! ;-)
Pa!
joi, 13 mai 2010
Poveste dintr-o zi cu ploaie
(Prima data da click pe videoclip, apoi citeste)
Telefoanele au incetat sa sune, la fel si soneria, care inainte era parca abuzata.
Era o liniste aproape nefireasca in tot apartamentul. De doua zile soarele intrase in greva si doar norii domneau pe cerul cenusiu. Undeva, pe balcon, pe una din frunzele unei plante, se târa incet un melc, lasand dâra-i lipicioasa in urma.
Cadea ploaia, egala cu sine insasi, cu un zgomot constant, trimitandu-te, parca, in transa. Si ziua parea sa nu mai aibe dimineata si nici pranz si nici seara. Lumina era egala si difuza iar muzica se auzea parca in surdina, estompata si ea de aerul lenes si greoi, static deja de atata ploaie.
Mana ta facea cercuri mici prin parul meu, rasucind lenes suvita cu suvita.
Nu spuneam nicicare nimic. Parca puterea noastra nu mai era concentrata decat in spirit si nu in trupuri. Caci nu trupurile erau cele care vorbeau si nici vocile si nici ochii, ci doar simturile.
Simteam incet parfumul tau, cu care eram atat de obisnuita. Iti auzeam respiratia si freamatul aerului in plamani. Iti auzeam, cu urechea dreapta, bataile inimii. Stateam cu capul rezemat pe pieptul tau si-ti simteam caldura trupului. Boarea ta calda se rasfrangea spre mine, facandu-ma sa simt barbatul din tine cu ochii inchisi. Mirosul tau atat de drag, atat de cunoscut. Si pielea mea, care se infiora la atingerile tale, lasandu-ma sa cad moale, prada simturilor, indemnandu-ma sa-ti cedez.
Era o cedare a linistii, in liniste. Era o cedare a sufletului in suflet. Era o cedare a gandului in gand. A credintei in credinta. Era ca de atatea ori si, parca, ca niciodata. Ca si cand te-as fi redescoperit nou in fata mea, nou si totodata atat de cunoscut.
Vocea ta adanca, cu timbru baritonal, ce-mi aluneca in ureche si ascunzandu-se in amintirea sunetului. Chipul tau drag, cu ochii ce ma priveau lung si adanc, parca atunci ar fi vazut pentru prima oara chipul meu si trasaturile mele. Iti vedeam, de parca ar fi trebuit sa ti ele numar, firele de par de la tampla, barbia si fata proaspat barbierita.
Ti-am alunecat incet pe pleoape, inchizandu-ti ochii cu degetele rasfirate, ducandu-mi palma incet dinspre funte si tample, mangaindu-te apoi pe ceafa si pe gat.
Imbratisarea ta venea incet, ca un gest continuat firesc, in jurul mijlocului meu. Iti simteam stransoarea din ce in ce mai puternic si ma lasam prizoniera trupului tau si gurii tale fara sa ma impotrivesc.
Gust de sare ce ne inunda fiintele si mirosuri de trupuri ce ne intra in nari.
Greutatea corpului tau o simtisem de atatea ori, insa in acea zi iti puteam cantari, parca, fiecare gram. Simteam fiecare incordare a ta, fiecare zvacnitura, fiecare tresarire si fiecare spasm.
Te simteam cu totul. Erai al meu, daruit pana in ultima picatura a ta de masculinitate, fara rezerve, fara resentimente, fara ascunzisuri si fara regrete. Erai deasupra mea, cu ochii deschisi, clari, privindu-mi roua ce-mi aparuse incet, pe fata. Iti simteam suvitele ude de pe frunte cum imi atingeau ba buzele, ba obrajii, ba gatul si alunecand incet si usor spre abdomen.
Te simteam ca un suvoi de lava moale alunecand pe mine si luandu-ma in stapanire - o stapanire de care nu aveam de ce sa ma tem, fiindca era atat de fireasca prin existenta ei, ca insasi ploaia ce se prelingea pe ferestre.
Trupuri goale, daruite naturii, inclestari de degete si sigilii de saruturi...
Erai acolo, firesc, cum era ploaia....
Telefoanele au incetat sa sune, la fel si soneria, care inainte era parca abuzata.
Era o liniste aproape nefireasca in tot apartamentul. De doua zile soarele intrase in greva si doar norii domneau pe cerul cenusiu. Undeva, pe balcon, pe una din frunzele unei plante, se târa incet un melc, lasand dâra-i lipicioasa in urma.
Cadea ploaia, egala cu sine insasi, cu un zgomot constant, trimitandu-te, parca, in transa. Si ziua parea sa nu mai aibe dimineata si nici pranz si nici seara. Lumina era egala si difuza iar muzica se auzea parca in surdina, estompata si ea de aerul lenes si greoi, static deja de atata ploaie.
Mana ta facea cercuri mici prin parul meu, rasucind lenes suvita cu suvita.
Nu spuneam nicicare nimic. Parca puterea noastra nu mai era concentrata decat in spirit si nu in trupuri. Caci nu trupurile erau cele care vorbeau si nici vocile si nici ochii, ci doar simturile.
Simteam incet parfumul tau, cu care eram atat de obisnuita. Iti auzeam respiratia si freamatul aerului in plamani. Iti auzeam, cu urechea dreapta, bataile inimii. Stateam cu capul rezemat pe pieptul tau si-ti simteam caldura trupului. Boarea ta calda se rasfrangea spre mine, facandu-ma sa simt barbatul din tine cu ochii inchisi. Mirosul tau atat de drag, atat de cunoscut. Si pielea mea, care se infiora la atingerile tale, lasandu-ma sa cad moale, prada simturilor, indemnandu-ma sa-ti cedez.
Era o cedare a linistii, in liniste. Era o cedare a sufletului in suflet. Era o cedare a gandului in gand. A credintei in credinta. Era ca de atatea ori si, parca, ca niciodata. Ca si cand te-as fi redescoperit nou in fata mea, nou si totodata atat de cunoscut.
Vocea ta adanca, cu timbru baritonal, ce-mi aluneca in ureche si ascunzandu-se in amintirea sunetului. Chipul tau drag, cu ochii ce ma priveau lung si adanc, parca atunci ar fi vazut pentru prima oara chipul meu si trasaturile mele. Iti vedeam, de parca ar fi trebuit sa ti ele numar, firele de par de la tampla, barbia si fata proaspat barbierita.
Ti-am alunecat incet pe pleoape, inchizandu-ti ochii cu degetele rasfirate, ducandu-mi palma incet dinspre funte si tample, mangaindu-te apoi pe ceafa si pe gat.
Imbratisarea ta venea incet, ca un gest continuat firesc, in jurul mijlocului meu. Iti simteam stransoarea din ce in ce mai puternic si ma lasam prizoniera trupului tau si gurii tale fara sa ma impotrivesc.
Gust de sare ce ne inunda fiintele si mirosuri de trupuri ce ne intra in nari.
Greutatea corpului tau o simtisem de atatea ori, insa in acea zi iti puteam cantari, parca, fiecare gram. Simteam fiecare incordare a ta, fiecare zvacnitura, fiecare tresarire si fiecare spasm.
Te simteam cu totul. Erai al meu, daruit pana in ultima picatura a ta de masculinitate, fara rezerve, fara resentimente, fara ascunzisuri si fara regrete. Erai deasupra mea, cu ochii deschisi, clari, privindu-mi roua ce-mi aparuse incet, pe fata. Iti simteam suvitele ude de pe frunte cum imi atingeau ba buzele, ba obrajii, ba gatul si alunecand incet si usor spre abdomen.
Te simteam ca un suvoi de lava moale alunecand pe mine si luandu-ma in stapanire - o stapanire de care nu aveam de ce sa ma tem, fiindca era atat de fireasca prin existenta ei, ca insasi ploaia ce se prelingea pe ferestre.
Trupuri goale, daruite naturii, inclestari de degete si sigilii de saruturi...
Erai acolo, firesc, cum era ploaia....
marți, 11 mai 2010
Mandria de a fi tu insuti
Citesc de o vreme, pe de o parte ingrijorata, pe alta parte consternata, plagiaturi. Rasfoiesc bloguri, dau peste scrieri frumoase, le admir si apoi constat ca sunt... còpii. Hotii de inteligenta, hotii de inspiratie, hotii de (chiar de) personalitate!
Hmmm... lugubru! Trist! Nu mai exista in lumea asta originalitate? Adica, scuze celor sinceri, da, voua, jos palaria, fiindca aveti curajul de a va arata asa cum sunteti: tristi, fericiti, bucurosi, necajiti, in freamat de iubire sau prag de despartire, oricum, dar VII.
Ma gandeam ca de ce ar trebui (si) eu sa imi exprim sentimentele? Pai, altfel cum as putea avea pretentia de a fi inteleasa si acceptata, cunoscuta? Pai simplu: doar asa! Si spun tare si raspicat, fara teama de a fi altfel inteleasa: Asta sunt eu!
De aceea, am sa postez acum inca doua poezii pe care le-am scris zilele trecute:
Dor de tine
07.05.2010 Fl./M
Sunt nopti in care te visez
Te simt cum vii si-mi atingi parul
Si ma trezesc si-apoi oftez,
Caci nu e asta adevarul...
Sunt nopti in care ma atingi
Cu buzele incet, pe pleoape
Si-n vise inima imi frangi
La fel in zi, la fel si-n noapte.
Sunt nopti in care mai astept
Un semn ce vine de la tine
Si ravasita ma destept
Gasind doar golul ce e-n mine.
Si vocea ta o mai aud,
Cu soapte-ncete de iubire
Iar adevarul asta crud
Sapa tunele-adanci in mine.
Te vreau aici, te vreau acum,
Vreau pielea-ncet ca sa ti-o mangai
Si sufletu-mi in palmi sa-l pun,
Sa nu m-auzi cum ma mai tangui.
Doar un oftat prelung si-adanc
Sa las iesind din trupu-mi dornic
In brate vreau ca sa-ti adorm
Sa nu mai sune vre-un ceasornic...
Te vreau!!! Si vreau ca tu sa stii...
07.05.2010 Fl./M.
In preajma ta ma simt femeie
Si sfarcurile mi se-ntaresc,
Cu degetele de condeie,
Pe trup, iubirea ti-o cersesc.
In preajma ta ma simt amanta,
Iubita si lasata-n dor
Si rasucita si turnanta,
Cu trup frumos mirositor.
In preajma ta sunt doar o nimfa,
Un gand ce tu l-ai adapat
Si l-ai crescut, dandu-i credinta
Si-apoi te-ai dus si l-ai uitat.
Dar gandul meu la tine zboara,
La mana ta prin parul meu,
La gura ta, ce intr-o doara
Facea din trupu-mi curcubeu.
Si vreau sa-ti simt mirosul aspru,
In nari sa-mi intre si in pori,
Sa simt ca zace ceru-n astru,
La fel cum zace luna-n nori.
Sa stiu ca intri-n viata-mi toata,
Chiar daca mi-o vei ravasi
Cat voi privi cu ochii roata,
Chiar daca stiu ca vom gresi.
Te vreau aici in semn de neguri,
Te vreau aici in zori de zi,
Te vreau aici de dupa maguri...
Te vreau!!! Si vreau ca tu sa stii....
P.S. sau Explicatie: Acum, aceste versuri nu (mai) au decat un simbol literar si nu (mai) reprezinta o stare de spirit.
luni, 10 mai 2010
Oameni ce merita iubiti
Ascultati acum acest scurt film. E un scurt fragment din Casta Diva, din opera Norma a lui Vincenzo Bellini.
O voce ce transmite emotii pana la lacrimi. E incredibil cati dintre noi ignoram semenii, fara sa stim ce se scunde, de fapt, in ei, cate prejudecati ne macina si cate ganduri nelalocul lor avem mereu in cap.
Uneori as prefera sa fiu oarba, dar sa pot asculta glasul inimii si sa vad lucrurile pe care pamantenii obisnuiti nu le vad. Chiar daca as parea nefericita prin orbirea mea, as fi fericita prin atingerea adevarului.
Acum ascultati...
O voce ce transmite emotii pana la lacrimi. E incredibil cati dintre noi ignoram semenii, fara sa stim ce se scunde, de fapt, in ei, cate prejudecati ne macina si cate ganduri nelalocul lor avem mereu in cap.
Uneori as prefera sa fiu oarba, dar sa pot asculta glasul inimii si sa vad lucrurile pe care pamantenii obisnuiti nu le vad. Chiar daca as parea nefericita prin orbirea mea, as fi fericita prin atingerea adevarului.
Acum ascultati...
Niciodata nu e prea tarziu
Niciodata nu e prea tarziu sa dezvalui si sa daruiesti harurile cu care te-a binecuvantat Dumnezeu la lume.
Niciodata nu e prea tarziu sa arati cata iubire, cata daruire si cata putere porti in tine.
Niciodata nu e prea tarziu pentru a-ti arata sufletul in toata splendoarea lui.
Haideti sa invatam sa nu ne mai inchidem darurile de ochii semenilor, ci sa invatam sa le impartasim.
Priviti aceasta femeie, care, la 80 ani, inca are sufletul tanar si nu se sfieste s-o arate, ci o face cu mandrie!
Ganditi-va: clipa noastra de glorie poate veni oricand, chiar si-n ultima clipa a vietii noastre...
Niciodata nu e prea tarziu sa arati cata iubire, cata daruire si cata putere porti in tine.
Niciodata nu e prea tarziu pentru a-ti arata sufletul in toata splendoarea lui.
Haideti sa invatam sa nu ne mai inchidem darurile de ochii semenilor, ci sa invatam sa le impartasim.
Priviti aceasta femeie, care, la 80 ani, inca are sufletul tanar si nu se sfieste s-o arate, ci o face cu mandrie!
Ganditi-va: clipa noastra de glorie poate veni oricand, chiar si-n ultima clipa a vietii noastre...
Ingroparea trecutului
Am fost in tara, asa cum am mai spus si m-am reintors dupa doua satamani de sedere.
Nu, nu-mi reneg tara, asa cum ati fi tentati sa credeti. Acolo se mai afla parintii mei, toate rudele si, la fel, toti bunii mei si adevarati prieteni. Oameni de care ma leaga amintiri de o viata. Pe ei nu am sa-i reneg niciodata.
Am ales insa astazi tema "ingroparea trecutului", pentru a-mi ingropa unele amintiri. Iubiri lasate in urma, oameni care au insemnat ceva odata in viata mea, dar care m-au ranit, oameni ale caror prezente nu mai vreau sa le simt aproape. Si asta pt ca m-ar durea. M-a durut si atunci si m-ar durea si acum. S-au instalat niste bariere. Cu timpul, pe campiile ideilor noastre pe care zburdam de nebuni, au crescut maracini. Iar acum nu as mai putea desteleni pamantul. Nu ar avea nici un rost. Unele din aceste amintiri au avut bagaje grele. Pietre purtate mult timp in spinarea gandului si a sufletului. Dar nu mai are rost. Au crescut balariile peste ele si le-au napadit. Ceea ce facea odinioara mirajul relatiei, arata acum precum localitatile parasite de pe langa Cernobîl: urme de ziduri prin care au inceput sa creasca copaci. Ruine existentiale ale caror priveliste mai mult ma ingrozeste decat sa-mi starneasca nostalgii. Si din astfel de locuri vrei sa dispari.
Nimeni nu poate sa traiasca ancorat in trecut. Te impiedica sa mergi inainte, sa vezi noul, sa vezi portile deschise. Daca zabovesti prea mult in fata portilor inchise, nu mai vezi calea spre viitor.
Nu este niciodata usor sa-ti iei ramas-bun de la ceva ce odinioara ai iubit. Dar mai bine sa-ti iei avant si sa te arunci inainte in viata, decat sa stai sa tanjesti si sa bocesti. Lumea aceea s-a dus, viata e acum alta, lumina bate altfel si ar trebui sa vedem si noua farama de lumina, poate ne arata ceva ce noi pana acum ne-am dorit, insa cautam mai mereu in locuri nepotrivite.
Ramas-bun, tu, Trecut, cu tot ce esti! Ramai cu bine!
Nu, nu-mi reneg tara, asa cum ati fi tentati sa credeti. Acolo se mai afla parintii mei, toate rudele si, la fel, toti bunii mei si adevarati prieteni. Oameni de care ma leaga amintiri de o viata. Pe ei nu am sa-i reneg niciodata.
Am ales insa astazi tema "ingroparea trecutului", pentru a-mi ingropa unele amintiri. Iubiri lasate in urma, oameni care au insemnat ceva odata in viata mea, dar care m-au ranit, oameni ale caror prezente nu mai vreau sa le simt aproape. Si asta pt ca m-ar durea. M-a durut si atunci si m-ar durea si acum. S-au instalat niste bariere. Cu timpul, pe campiile ideilor noastre pe care zburdam de nebuni, au crescut maracini. Iar acum nu as mai putea desteleni pamantul. Nu ar avea nici un rost. Unele din aceste amintiri au avut bagaje grele. Pietre purtate mult timp in spinarea gandului si a sufletului. Dar nu mai are rost. Au crescut balariile peste ele si le-au napadit. Ceea ce facea odinioara mirajul relatiei, arata acum precum localitatile parasite de pe langa Cernobîl: urme de ziduri prin care au inceput sa creasca copaci. Ruine existentiale ale caror priveliste mai mult ma ingrozeste decat sa-mi starneasca nostalgii. Si din astfel de locuri vrei sa dispari.
Nimeni nu poate sa traiasca ancorat in trecut. Te impiedica sa mergi inainte, sa vezi noul, sa vezi portile deschise. Daca zabovesti prea mult in fata portilor inchise, nu mai vezi calea spre viitor.
Nu este niciodata usor sa-ti iei ramas-bun de la ceva ce odinioara ai iubit. Dar mai bine sa-ti iei avant si sa te arunci inainte in viata, decat sa stai sa tanjesti si sa bocesti. Lumea aceea s-a dus, viata e acum alta, lumina bate altfel si ar trebui sa vedem si noua farama de lumina, poate ne arata ceva ce noi pana acum ne-am dorit, insa cautam mai mereu in locuri nepotrivite.
Ramas-bun, tu, Trecut, cu tot ce esti! Ramai cu bine!
joi, 6 mai 2010
"Sunt un barbat destept!" - marturie de teama. Sau IQ # EQ
"Da, sunt un barbat destept! Chair prea destept pentru unii. Intotdeauna m-am orientat in viata dupa inteligenta mea si nu dupa sentimente. De cate ori am simtit ca sunt in pericol sa ma indragostesc, m-am retras. Nu ca nu-mi placea ce simteam sau ca nu-mi placea femeia din fata mea, dar... daca o supraestimam ca inteligenta...? Hmmm... Poate considerati ca sunt un misogin, dar ingamfarea de care vorbesc m-a ferit de esecuri. E adevarat ca m-am "aprins" de cateva ori, dar barbatul din mine nu m-a lasat sa fiu dominat de sentimentele mele fata de femeie.
Mai un pic si imi vor bate la usa cei 40 ani. Ma gandeam ca la aceasta varsta voi avea deja intemeiata o familie. Ma gandeam ca voi duce la plimbare copiii (copilul). Dar, care familie? Care copil? Cu cat mai mult ma gandesc la asta, cu atat mi-e mai teama. Mi-e teama de relatie, mi-e teama de esec, mi-e teama de implicare, dar... imi doresc.
Iar acum, ma intreb: A ramas totul un vis? Iar daca da, daca in momentul de fata asa gandesc si asa simt, inseamna ca nu am gasit pentru mine femeia potrivita, sau inseamna ca imi stau singur in cale?
Sunt un barbat destept, dar atunci, cum se face de sunt atat de singur?"
..................
Iata cateva ganduridin atat de controversata lume masculina.
Dar, ce e barbatul? Si apoi, de ce gandeste asa daca e destept? Nu stie sa-si rezolve singur problemele?
Nu, oricat i-ar placea barbatului sa-si rezolve singur problemele, el are nevoie langa el de o femeie, chiar daca nu tot timpul o recunoaste. Teama de a nu gasi femeia pe care o doreste, pe care o viseaza, il lasa insingurat. Insingurarea lui, cat si scepticismul nascut din experientele anterioare, il duc la abordarea aproape superficiala asupra femeii. Cu cat franele lui se pun mai devreme intr-o relatie, cu atat ne indica aceasta un grad mai mare de vulnerabilitate. Pentru ca, pentru un barbat care e si inteligent, sa fie indragostit este un semn de slabiciune. Unii ar considera-o chiar o prostie. Desi in secret viseaza la romantism, la intimitate, la vorbe frumoase si mangaieri tandre, de foarte multe ori, barbatul destept (si mandru de desteptaciunea lui!) se manifeste total contrar: dur, rece, calculat, autoritar. Inchide portile comunicarii, atunci cand ele vizeaza dedesubturile sale afective. Ii place sa pozeze intr-un tip autonom, refuzand sa accepte ca mirajul feminin l-a captivat mereu. Sau trece dintr-o aventura-n-tr-alta, punand repede si scurt punct oricarui fel de interventii sau insertii ale vreunei femei in lumea lui. El se teme. Da, barbatul care isi exprima inteligenta cu atata ostentatie SE TEME in fata sentimentelor.
Iar acum, dragi surate, ce e de facut?
Cum putem noi sa-i spunem unui barbat destept ca el mai destept ar fi daca si-ar asuma si responsabilitatile si sentimentele? Cum ar fi daca si-ar da frau liber pornirilor? Si apoi, cum poti sa-i explici lui cum e fericirea reala de cuplu? Si cand te simti intregit?...
miercuri, 5 mai 2010
Esti vulnerabil
Cand viata pe care o duci iti da clipe de ragaz pentru a reflecta la stadiul in care te afli, esti vulnerabil.
Cand te ajung clipele in care prinzi un pic de liniste si te retragi in singuratate, gandindu-te la tine, esti vulnerabil.
Cand, dupa o perioada de tumult, intervine acalmia si toate incep sa se aseze, devii vulnerabil.
Cand, de pilda, inaintea sarbatorilor, sau a vacantei, iti daruiesti clipe exclusiv pentru sufletul tau, esti vulnerabil.
Si apoi, de ce sa nu fii vulnerabil? De ce sa nu primesti viata asa cum se arata ea?De ce sa nu accepti cunostinte noi? De ce sa nu petreci mai mult timp cu ele? De ce sa nu descoperi si alte fatete ale semenilor tai, care, probabil nici nu ai crezut ca exista? Si de ce sa-ti refuzi iubiri?
Stiti voi cate iubiri se nasc astfel? Stiti voi cand esti cel mai in pericol de a te indragosti? Exact: in momentele de vulnerabilitate. Si acum, ganditi-va: cati dintre voi nu se recunosc aici? Cati dintre voi nu s-au indragostit in vacante? Cati dintre voi nu v-ati gasit iubirea vietii in momentele in care va simteati cei mai sensibili? Si asta, pentru ca portile sufletului sunt deschise.
Deschide-ti poarta sufletului, omule si lasa iubirea sa intre prin ea!
Cand te ajung clipele in care prinzi un pic de liniste si te retragi in singuratate, gandindu-te la tine, esti vulnerabil.
Cand, dupa o perioada de tumult, intervine acalmia si toate incep sa se aseze, devii vulnerabil.
Cand, de pilda, inaintea sarbatorilor, sau a vacantei, iti daruiesti clipe exclusiv pentru sufletul tau, esti vulnerabil.
Si apoi, de ce sa nu fii vulnerabil? De ce sa nu primesti viata asa cum se arata ea?De ce sa nu accepti cunostinte noi? De ce sa nu petreci mai mult timp cu ele? De ce sa nu descoperi si alte fatete ale semenilor tai, care, probabil nici nu ai crezut ca exista? Si de ce sa-ti refuzi iubiri?
Stiti voi cate iubiri se nasc astfel? Stiti voi cand esti cel mai in pericol de a te indragosti? Exact: in momentele de vulnerabilitate. Si acum, ganditi-va: cati dintre voi nu se recunosc aici? Cati dintre voi nu s-au indragostit in vacante? Cati dintre voi nu v-ati gasit iubirea vietii in momentele in care va simteati cei mai sensibili? Si asta, pentru ca portile sufletului sunt deschise.
Deschide-ti poarta sufletului, omule si lasa iubirea sa intre prin ea!
marți, 4 mai 2010
Iubiri in timp
Pe masura ce imbatranim, iubirea imbraca alte forme. Nu ne mai indragostim ca la optsprezece ani, am si uitat cum era la douazecisidoi, pe la treizeci ni se parea inca fara griji. Dar mergem spre patruzeci sau trecem de aceasta granita si, desi sufletul ramane tanar, perspectiva asupra iubirii e alta.
Avem impresia ca devenim mai toleranti. Spun ca avem impresia doar, fiindca, in fapt, constientizam din ce in ce mai mult realitatile vietii in doi. Vedem si recunoastem cu usurinta capacitatile celuilalt, cat si lipsurile. Ne amintim si comparam mereu momentele actuale cu cele trecute, cu dusele iubiri, in care savuram inconstienti ce ne aducea ziua de maine, frenezia asteptarii celuilalt la ora stabilita sau intamplarile care ne-au adus impreuna. Ni se pare astazi atat de simplu!
Dar ce se complica dintr-odata? Iubirea pare ca un careu de cuvinte incrucisate, care e din ce in ce mai greu de descifrat. Unde e iubirea? Cum mai recunosti - in cazul in care esti singur - ca iubesti? Sau ca esti iubit? De unde stii si ce semne trebuie sa apara, ca sa-ti dai seama ca esti indragostit? Ne spunem mereu: "Sunt rational/-a! Ce naiba, nu ma mai las prostit/-a de aiureli!" Si lasam din nou voalul gri al crezutei ratiuni sa ne acopere si cele mai frumoase ganduri. Evident, cadem apoi din nou in monotonia zilnica si intrebarea care mereu ne da tarcoale este: "Dar eu nu mai gasesc oare niciodata pe cineva pe care sa-l iubesc? Nimeni nu ma iubeste? Nu mai exista si pentru mine iubire?".
Eu cred ca in acel moment tocmai ne refuzam dreptul la viata, dreptul la fericire, fara sa stim ca, in momentul in care tocmai am gasit persoana care merita sa fie iubita, fugim de ea, cu amaraciunea fricii gandului de apoi: "Daca am gresit?"
Ganduri de genul asta ne otravesc viata. Ne pierdem in fiecare zi de asteptare si tanjire, putin cate putin, sansa la fericire. Si-apoi de ce? Fiindca ne e teama sa ne dezvaluim in toata goliciunea fiintei noastre. Am ajuns niste rezultate ale propriilor noastre temeri, niste produse ale esecurilor noastre de pana atunci, niste sume de parametri pe care ni-i cere societatea pentru a fi, doar in ochii societatii, competitivi. Dar unde ne ramane fericirea? Unde ne ramane inocenta? Unde ne ramane credinta fata de noi insine? Oare nu renuntam prea usor la ceea ce dorim in favoarea a "nu se face"? De ce nu se face? Doar pentru ca ai deja o anumita varsta, e o rusine sa iubesti? E rusine sa-ti fii credincios tie insuti? Rusine e sa renunti. Pacat e sa iti lasi sufletul sa fie cuprins de balariile eternului si insipidului banal cotidian. Amaraciune e sa gasesti ca nu mai ai putere sa fii tu insuti, chiar cu greseli cu tot, asa, ca un adolescent, cand elanul era cel care te mana in viata. Ai incetat sa existi atunci cand nu mai ai idealuri.
Pentru nimic nu e tarziu in viata. Nici daca ai nouazecisinoua de ani si stii ca maine mori.
In fond, de ce sa nu iubesti?
Avem impresia ca devenim mai toleranti. Spun ca avem impresia doar, fiindca, in fapt, constientizam din ce in ce mai mult realitatile vietii in doi. Vedem si recunoastem cu usurinta capacitatile celuilalt, cat si lipsurile. Ne amintim si comparam mereu momentele actuale cu cele trecute, cu dusele iubiri, in care savuram inconstienti ce ne aducea ziua de maine, frenezia asteptarii celuilalt la ora stabilita sau intamplarile care ne-au adus impreuna. Ni se pare astazi atat de simplu!
Dar ce se complica dintr-odata? Iubirea pare ca un careu de cuvinte incrucisate, care e din ce in ce mai greu de descifrat. Unde e iubirea? Cum mai recunosti - in cazul in care esti singur - ca iubesti? Sau ca esti iubit? De unde stii si ce semne trebuie sa apara, ca sa-ti dai seama ca esti indragostit? Ne spunem mereu: "Sunt rational/-a! Ce naiba, nu ma mai las prostit/-a de aiureli!" Si lasam din nou voalul gri al crezutei ratiuni sa ne acopere si cele mai frumoase ganduri. Evident, cadem apoi din nou in monotonia zilnica si intrebarea care mereu ne da tarcoale este: "Dar eu nu mai gasesc oare niciodata pe cineva pe care sa-l iubesc? Nimeni nu ma iubeste? Nu mai exista si pentru mine iubire?".
Eu cred ca in acel moment tocmai ne refuzam dreptul la viata, dreptul la fericire, fara sa stim ca, in momentul in care tocmai am gasit persoana care merita sa fie iubita, fugim de ea, cu amaraciunea fricii gandului de apoi: "Daca am gresit?"
Ganduri de genul asta ne otravesc viata. Ne pierdem in fiecare zi de asteptare si tanjire, putin cate putin, sansa la fericire. Si-apoi de ce? Fiindca ne e teama sa ne dezvaluim in toata goliciunea fiintei noastre. Am ajuns niste rezultate ale propriilor noastre temeri, niste produse ale esecurilor noastre de pana atunci, niste sume de parametri pe care ni-i cere societatea pentru a fi, doar in ochii societatii, competitivi. Dar unde ne ramane fericirea? Unde ne ramane inocenta? Unde ne ramane credinta fata de noi insine? Oare nu renuntam prea usor la ceea ce dorim in favoarea a "nu se face"? De ce nu se face? Doar pentru ca ai deja o anumita varsta, e o rusine sa iubesti? E rusine sa-ti fii credincios tie insuti? Rusine e sa renunti. Pacat e sa iti lasi sufletul sa fie cuprins de balariile eternului si insipidului banal cotidian. Amaraciune e sa gasesti ca nu mai ai putere sa fii tu insuti, chiar cu greseli cu tot, asa, ca un adolescent, cand elanul era cel care te mana in viata. Ai incetat sa existi atunci cand nu mai ai idealuri.
Pentru nimic nu e tarziu in viata. Nici daca ai nouazecisinoua de ani si stii ca maine mori.
In fond, de ce sa nu iubesti?
luni, 3 mai 2010
"Cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac musafir!" - Rhinul in flacari
"Puiule, ce vrei tu sa devii cand ai sa fii mare?". "Cand am sa fiu mare, vreau sa ma fac musafir!"
Cam asa as putea spune si eu. E misto sa colinzi. Iar eu innebunesc doar daca sunt tinuta locului.
Asa se face ca, abia ajunsa din Romania, duminica trecuta pe la miezul noptii, am stat doar vreo 5 zile acasa, cat sa-mi pun niste lucruri in ordine si sambata am luat-o iar la picior... sau la roata, mai bine zis. M-am imbarcat in masina si am plecat la o prietena de a mea din Unkel, o localitate pe langa Linz am Rhein. Am fost invitata. Asa am convenit: ca ne intalnim sase insi acolo si sarbatorim "Rhein in Flammen" (Rhinul in flacari).
Sambata peste zi am fost in Bonn. Acolo, in fiecare an, in prima sambata din mai, e mare sarbatoare campeneasca. Chioscuri cu toate fleacurile, tarabe cu toate bunatatile, de la alune glasate si vata pe bat, pana la preparate traditionale si langosi si wok si bowle-uri. Tot ce vrei: tricouri cu motive heavy-metal sau fete de masa si obiecte traditionale tipice Bayern-ului, desi suntem chiar departe de acest land.
Dupa o haladuiala prin iarba cruda, printre amestecatura de populatie de acolo si invalmaseala de oferte, dupa ce reusesti sa treci de carusele, masinute, roti uriase si alte distractii si dupa ce reusesti - in mai mica sau mai mare masura - sa citesti toate afisele cu concertele ce urmeaza sa aibe loc, de la Status-Quo si Joe Cocker si pana la unele trupe total anonime nemtesti, te intorci aproape zdrobit la masina. Masina pe care ai parcat-o departe, fiindca unde Dumnezeu crezi tu ca ai loc aproape de acest mare taraboi???
Asaaaa... ne-am intors la masina. Facuram cale intoarsa in Unkel. Trupa era deja intreaga si grilul a inceput sa fumege. Cu toate ca era innorat, totusi, se pare ca vremea ne-a iubit: nu a plouat!
Anyway, la caderea intunericului eram deja cu totii adunati in jurul mesei si ne infruptam din bunatati. O zi relaxanta si o seara cu o atmosfera excelenta.
Dar, STOP! Stop, ca inca nu am fost sa vedem Rhinul in flacari.
Pe la orele 21.00 ne indreptaseram spre malul Rhinului. Cam 200 m de casa prietenei mele. Chiar vis-a-vis de castelui regelui bomboanelor Haribo: Thomas Gottschalk, care se vedea treaba ca lipsea de acasa, fastuoasa resedinta fiind doar exterior iluminata, scotand in evidenta arhitectura impunatoare a vechiului edificiu al bogatasului VIP teuton, cu parul cret si auriu, ca al unui inger.
Ah, si daca peste zi eram imbracati toti ca de vara, temperaturile fiind, in ciuda cerului incarcat, totusi, placute si ridicate, prietena mea ma atentionase:"Ia-ti ce ai mai gros pe tine. O sa ingheti!". Am crezut-o si am purces la imbracat: cizmulite si pardesiu. In adaos, o patura in care sa ma invelesc. Fara ea as fi degerat, sincer.
Malurile Rhinului erau "aprinse". Focuri tot pe la 100 m unele de altele, oameni in grupuri care asteptau trecerea vapoarelor si care, intre timp, ba isi facusera pe mal gratarele, ba-si ofereau bunatatile aduse de acasa unii altora, iar noi, doar cu cosul cu sticle de vin, bere, apa si pahare, dar si un lampion mare cu lumanare, pe care-l asezasem in mijlocul nostru, pe langa sezlongurile pe care le asezasem in semicerc, evident, cu fata spre apa. Abia dupa orele 22.00 isi facusera aparitia vapoarele. Zeci de ambarcatiuni pe care se sarbatorea: de la vapoare de agrement pana la iahturi personale, toate luminate, ca si cand ar fi fost revelionul (asa impodobit era si vaporul pe care petrecusem cinci zile de sarbatori si pe care facusem si trecerea in 2009, in portul Delfzijl, din Olanda).
Cum spuneam, atmosfera de sarbatoare!
Intorsi acasa am mai intins-o pana putin dupa miezul noptii, apoi am plecat cu totii la culcare...
A doua zi am pkecat mai departe, spre Bielefeld, unde sunt si acum.
Dar mai multe, in relatarea viitoare!
Pa-pa!
Cam asa as putea spune si eu. E misto sa colinzi. Iar eu innebunesc doar daca sunt tinuta locului.
Asa se face ca, abia ajunsa din Romania, duminica trecuta pe la miezul noptii, am stat doar vreo 5 zile acasa, cat sa-mi pun niste lucruri in ordine si sambata am luat-o iar la picior... sau la roata, mai bine zis. M-am imbarcat in masina si am plecat la o prietena de a mea din Unkel, o localitate pe langa Linz am Rhein. Am fost invitata. Asa am convenit: ca ne intalnim sase insi acolo si sarbatorim "Rhein in Flammen" (Rhinul in flacari).
Sambata peste zi am fost in Bonn. Acolo, in fiecare an, in prima sambata din mai, e mare sarbatoare campeneasca. Chioscuri cu toate fleacurile, tarabe cu toate bunatatile, de la alune glasate si vata pe bat, pana la preparate traditionale si langosi si wok si bowle-uri. Tot ce vrei: tricouri cu motive heavy-metal sau fete de masa si obiecte traditionale tipice Bayern-ului, desi suntem chiar departe de acest land.
Dupa o haladuiala prin iarba cruda, printre amestecatura de populatie de acolo si invalmaseala de oferte, dupa ce reusesti sa treci de carusele, masinute, roti uriase si alte distractii si dupa ce reusesti - in mai mica sau mai mare masura - sa citesti toate afisele cu concertele ce urmeaza sa aibe loc, de la Status-Quo si Joe Cocker si pana la unele trupe total anonime nemtesti, te intorci aproape zdrobit la masina. Masina pe care ai parcat-o departe, fiindca unde Dumnezeu crezi tu ca ai loc aproape de acest mare taraboi???
Asaaaa... ne-am intors la masina. Facuram cale intoarsa in Unkel. Trupa era deja intreaga si grilul a inceput sa fumege. Cu toate ca era innorat, totusi, se pare ca vremea ne-a iubit: nu a plouat!
Anyway, la caderea intunericului eram deja cu totii adunati in jurul mesei si ne infruptam din bunatati. O zi relaxanta si o seara cu o atmosfera excelenta.
Dar, STOP! Stop, ca inca nu am fost sa vedem Rhinul in flacari.
Pe la orele 21.00 ne indreptaseram spre malul Rhinului. Cam 200 m de casa prietenei mele. Chiar vis-a-vis de castelui regelui bomboanelor Haribo: Thomas Gottschalk, care se vedea treaba ca lipsea de acasa, fastuoasa resedinta fiind doar exterior iluminata, scotand in evidenta arhitectura impunatoare a vechiului edificiu al bogatasului VIP teuton, cu parul cret si auriu, ca al unui inger.
Ah, si daca peste zi eram imbracati toti ca de vara, temperaturile fiind, in ciuda cerului incarcat, totusi, placute si ridicate, prietena mea ma atentionase:"Ia-ti ce ai mai gros pe tine. O sa ingheti!". Am crezut-o si am purces la imbracat: cizmulite si pardesiu. In adaos, o patura in care sa ma invelesc. Fara ea as fi degerat, sincer.
Malurile Rhinului erau "aprinse". Focuri tot pe la 100 m unele de altele, oameni in grupuri care asteptau trecerea vapoarelor si care, intre timp, ba isi facusera pe mal gratarele, ba-si ofereau bunatatile aduse de acasa unii altora, iar noi, doar cu cosul cu sticle de vin, bere, apa si pahare, dar si un lampion mare cu lumanare, pe care-l asezasem in mijlocul nostru, pe langa sezlongurile pe care le asezasem in semicerc, evident, cu fata spre apa. Abia dupa orele 22.00 isi facusera aparitia vapoarele. Zeci de ambarcatiuni pe care se sarbatorea: de la vapoare de agrement pana la iahturi personale, toate luminate, ca si cand ar fi fost revelionul (asa impodobit era si vaporul pe care petrecusem cinci zile de sarbatori si pe care facusem si trecerea in 2009, in portul Delfzijl, din Olanda).
Cum spuneam, atmosfera de sarbatoare!
Intorsi acasa am mai intins-o pana putin dupa miezul noptii, apoi am plecat cu totii la culcare...
A doua zi am pkecat mai departe, spre Bielefeld, unde sunt si acum.
Dar mai multe, in relatarea viitoare!
Pa-pa!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
