Experiment social

Am primit aceasta informatie sub forma unui e-mail, azi dimineata.

Merita sa Meditam. . .

Statia metro L'ENFANT PLAZA din Washington, DC, intr-o zi friguroasa, pe 12 ianuarie 2007. 
Un om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de 45 de minute. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, 
majoritatea in drum spre serviciu. Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde, 
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict. 


4 minute mai tarziu: 

 
Violonistul a primit primul sau dolar, o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se opreasca.
 
6 minute: 


Un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron. 

10 minute:

Un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist 
dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el inrorcand capul din cand in cand. Lucrul asta se repeta cu mai multi copii 
iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.



45 minute:


Muzicantul a cantat in continuare. Numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente. Circa 20 au aruncat niste bani.

Omul a colectat in total $32. 

Dupa o ora:

El a terminat de cantat si s-a lasat tacerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat... 


Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese 
scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane. Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston . 
Valoarea medie a biletelor $100.


Povestea este adevarata. Concertul din statia de mertro, a fost organizat de catre Washington Post ca un experiment social 
asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor. 


Problemele care s-au pus: 

     *Intr-un loc public, la o ora nepotrivita, santem in stare sa percepem frumusetea?
     *Ne oprim s-o admiram? 
     *Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?
O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta:

Daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata 
pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata,  
Oare, de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?

Sefii de banca si muzica noastra cea de toate zilele

Prietena mea vine la mine deunazi si, ca de obicei, ne incepem "sesiunea" cu o cafea.
-Vrei placinta? - o intreb.
-Da - zice ea si eu ma apuc sa pregatesc aluatul.
Placinta e gata, taiata felii, amandoua sedeam la masa, sorbeam din cand in cand din cafele si incepuseram a povesti ce am mai facut prin ultima vreme.
-Fii atenta, zice ea, ce face seful sora-mii. Sora-sa lucreaza intr-o banca in Frankfurt iar seful ei e un tip care in afara de banca si calcule matematice nu stie nimic. Si-a petrecut toata viata in slujba bancii, care- nu mai spun, ca sa nu fac reclama si nu are si asa niciun rost.
Deci, domnul nostru e un spilcuit, mereu la costum, cravata, camasa, de o exactitate iesita din comun (in asociatie cu cuvantul "neamt" oare nu e asta un pleonasm?), usor grasut, cu burtica "de birou", o cheliuta si ea care sa se incadreze in portretul birocratului desavarsit si cu ochelari si care si-a dedicat intreaga viata invartirii banilor. Nu inalt, de statura medie etc etc etc... OK. Ati inteles. Asadar, seful cu pricina, care ajunseses foarte mare si tare de-a lungul anilor si, sa nu uitam, Frankfurtul este varful economic al Germaniei (daca vrei ceva scump, poti sa vii linistit aici, ca astia au numai bani si preturi si afaceri in cap!) este invitat acum vreo trei-patru luni la o mare sindrofie internationala. O seara de binefacere, unde erau invitate o gramada de somitati din toate domeniile, implicate in actiuni de caritate. La dineu, bancherul nostru nimereste sa stea tocmai langa Bono Vox. Voua nu va mai explic cine este, ca e superfluu. Asaaa... vorbesc ei doi ce vorbesc - am uitat sa va spun ca seful nostru, cand vorbeste, priveste usor peste ochelari inspre interlocutor si vocea ii e mereu ganditoare, lenta si face usoare pauze intre cuvinte, ca si cand s-ar gandi care e urmatorul cuvant. Asa deci: seful nostru face fireasca discutie de socializare si complezenta cu vecinii de masa. In speta, Bono. Vorbesc ei acolo ce vorbesc, despre binefaceri, despre societate, despre directia pe care o considera fiecare ca va apuca omenirea - presupuneri, evident- , despre ce ar mai trebui adus in plus lumii, deh, discutii importante, nu gluma, pareri de "oameni mari", apoi, dupa cateva ore de conversatii in jurul banilor, seful nostru se uita totusi neclar la cantaret, aruncandu-si privirile peste ochelari si cu vocea sa taraganata si intrerupta de gandirile sale obisnuite,  il intreaba: "Nu va suparati, domnule Bono, dar cu ce va castigati dumneavoastra existenta?"


P.S. Am ales acest clip filmat tocmai la Commerzbankarena in Frankfurt, pe 10.08.2010 si ma intrebasem, daca bancherul nostru si-a luat in acea zi timp sa-si vada comeseanul de la dineu in exercitiul functiunii, lamurindu-si astfel neclaritea...in amintirea frumoasei seri petrecute impreuna, discutand despre soarta menirii...

Pledoarie pentru lucrurile neintelese

Tuturor celor care mi-au pus piedici, care m-au dezamagit, care m-au refuzat sau mi-au inchis drumuri in anumite directii LE MULTUMESC! Ei au fost Semnul lui Dumnezeu care mi-a deschis ochii spre Calea Mea.

Sa nu huliti niciodata pe nimeni, sa nu urati niciodata pe nimeni, sa nu blestemati. Asa nu-i veti putea schimba. Multumiti-le si iubiti-i. Ei sunt cei care va intaresc, cei care va ajuta sa deveniti VOI, creatiile frumoase cele care sunteti azi sau cele care veti fi intr-o buna zi. Nefericirile de azi se transforma in fericiri de maine. Trebuie doar sa deschizi ochii si sa te uiti. Accepta-te pe tine in refuzul lor. Cauta-te pe tine. Voi nu banuiti niciodata ce putere se ascunde in spatele unui refuz. Si, nu uitati, nimic nu e intamplator!
Eu i-am iubit mereu pe cei ce-mi erau impotriva, din ziua in care am invatat sa intorc lucrurile in favoarea mea. Fara ei nu as fi stiut cat sunt de puternica. Greutatile nu le-am iubit, fiindca nu le-am dorit (cine le iubeste? cine si le doreste?), dar pretuiesc intelepciunea dobandita in urma lor. Acolo unde pare ca nu mai e nicio cale, exista mereu una. Ea e in tine, in sufletul tau. Asteapta doar ca tu sa te deschizi, sa nu-ti mai fie teama de intunericul din tine, fiindca el asteapta acolo de mult, sa fie inlocuit cu lumina. Cand te temi de ceva, de intunericul din tine te temi, de nestiinta din tine si de nesiguranta. De ce cereti mereu viata usoara? De ce vreti carari batatorite? Au nu stiti voi ca pe acele carari nu gasiti roade? Pe acolo au trecut alti drumeti inaintea voastra si au curatat locul. Mergi, calatorule, pe drumul tau, scutura pomii tai, culege roadele tale, dar inainte de asta, umple-ti desaga cu mancare doar pentru cateva zile si apoi munceste. Fara simbrie. Simbria-ti vor fi poamele pomilor tai. Vor fi mai dulci decat cele de sub coroanele altora.
Lumea e o oglinda. Cand cineva iti intoarce spatele, mergi senin spre spatele lui, uita-te la el. Si el are acolo atatea de ascuns. Atata doar ca el nu stie. Fiecare crede ca ce arata e de vazut. Gresit. De vazut e ce ascunde. Nu te intrista cand nu auzi vreo vorba. Ele sunt acolo, ingramadite prea tare pentru a se putea elibera lin. Din taceri poti cunoaste oamenii mai bine decat din vorbe. Tacerea are ochii sinceri, doar gura-i muta. Asculta cu ochii si vorbeste cu sufletul. Iti pare greu? E-asa de simplu! Gandeste doar ca cel ce te repede uneori e mult mai slab decat tine. Atat, ca el nu stie. El nu vrea sa accepte. Daor sufletul lui stie. Refuzul lui poate insemna teama. Lasa-l atunci si mergi in treaba ta. Nu-l bate la cap. Il inspaimanti si mai tare. va fugi. Te va ocoli. Tu poti fi puternic si atunci cand nu faci nimic. Altii se bat pe langa tine iar tu stai in mijlocul unui camp de batalie. Curg rauri de sange si sunt patate false onori. Se bat in van. Se bat cu spaimele din ei. Ei se lupta, de fapt, pentru a se invinge pe sine, atata doar, ca nu stiu.

Curajul este lin. El nu cauta razboaie. Fii ingaduitor. Fii senin. Iubirea iti va ramane pe chip, te va lumina si te va intari. Ura te va sluti. Vei fi slab. Nu merge pe cai pierdute. Nu rataci in beznele sufletului tau. Iubeste-ti fricile si cauta-le. Ele vor deveni forte de care te vei putea folosi pentru a te construi pe tine. Tu esti puterea si nu altii. Totul sta in tine. Nu ii uri pe ceilalti, ei nu au nicio vina. Ceea ce urasti, de fapt, e slabiciunea ta, e frica ta, e neputinta ta. Cu acelea trebuie sa te lupti. Inca ceva: sa nu te lasi niciodata constrans. Calea ta e libertatea.
Nu te face dependent de nimeni. Cel ce incearca sa faca asta nu te-a iubit si nu te va iubi niciodata. Si nici nu-ti va vrea binele. Vei fi doar folosit. Apoi te vor arunca. Nu te lasa sa fii facut gunoi. Nu crede in ei si nu le urma calea, orice ti-ar promite in schimb. Ei nu sunt cu tine. Ei nu tin la tine. Aproape iti vor fi doar cei ce ii simti in dreptul umarului tau, in nenumaratele ori cand iti arunci a cautare capul.  Daca vreodata o sa fi in situaitia  de a nu vedea pe nimeni, sa nu crezi ca esti singur: te ai pe tine. Intreaba-ti atunci cele mai de pret ganduri si vei vedea. Iti va parea greu? Cata vreme inca te mai ai pe tine, inca nu esti singur. Te ai pe tine! E bine. Altii nu se mai au, desi par vii. Gandeste!

Si, nu uita: cea mai importanta lupta pe care o poate duce si castiga omul este cea cu sine insusi!
De aceea, crede in tine! 

Intentia si cuvantul. Arta conversatiei.

Intentiile, ca sa fie facute fapte, trebuiesc insotite de cuvinte, mai ales cand ai nevoie si de altcineva pentru a realiza acel lucru. Dar cate nu sunt gresit intelese, din cauza faptului ca vorbele nu pot reda cu exactitate nici ceea ce simtim, nici ceea ce, cu adevarat, dorim. Iata ca asa se isca polemici, neintelegeri, intelegeri gresite, chiar si atunci cand chiar NU dorim acest lucru. Sa taci si sa faci? In anumite situatii iar nu nu merge. Si iata cum se adevereste si a doua oara ca tacerea tot nu e de aur. Asa ca dibacia alegerii vorbelor ar trebui sa devina materie obligatorie in scoli si nu doar predarea limbii respective. Nu credeti ca ar invata lumea sa solutioneze mai usor si mai repede problemele prin reptarea exercitiilor de comunicare?
Apoi, introspectia. Cati sunt capabili de o recunoastere a sinelui fata de ceilalti? Multi, chiar uimitor de multi, vorbesc pentru ca "asa au auzit", ca "s-a zis", ca "li s-a spus", fara a mai cerceta personal problema in cauza. Vorbim pe langa subiect, vorbim sa ne aflam in treaba, umplem timpul cu vorbe goale, lipsite de rezonanta si de convingere. Afisam in acest mod nu un eu adevarat, ci un eu aleator, pus la dispozitie de societate. Un eu in care subiectul nici nu se recunoaste, nu se identifica, dar, cu care, pentru moment, se confunda, generand un alt lant de neintelegeri. Esti un tu care nu mai esti TU.
Ce ne face sa vorbim? Suntem siguri de fiecare data ca ce spunem este exact ceea ce gandim? Suntem siguri de fiecare data ca ceea ce afisam suntem noi cu adevarat? Sau nu s-a surprins, oare, nimeni, niciodata in situatia usor dezagreabila in care a trebuit sa refaca ce a spus, sau, mai rau, sa repare ce a facut?
Confuzii exista in fiecare zi. E de ajuns si o diferenta de nuanta sau ton. Uneori, din graba, lipsa de timp, informare lacunara sau observare partiala, cadem in pacatul de a transmite altceva decat ceea ce doream sau ceea ce simteam ca fiind real, nevoiti fiind, ca apoi, sa revenim asupra acelui lucru. Acum apare diferenta: unii pot sa recunoasca aceasta, unii nu. Sau nu stiu cum.
Si atunci, nu e arta conversatiei, totusi, imperativa?

Mugur Mihaescu schimba directia. Si bine face!

Iata ce scrie revista Can-Can astazi (preluat de la revista VIP):

"Mugur Mihăiescu s-a lasat de televiziune pentru că în acest domeniu lucrurile merg prost dar şi ca să ajute oamenii.

Acesta a demarat un proiect prin care vrea să transforme Centrul Istoric al Bucureştiului într-o oază de relaxare şi a refuzat colaborările cu orice post TV.


 "Am refuzat să mai colaborez cu televiziuni, tocmai pentru că acolo lucrurile merg tot mai prost. Nu mă mai interesează un proiect tv, pentru că mi-am dat seama că trebuie să fac ceva mai util pentru societate. Sper ca până în vara anului viitor proiectul din Centrul Istoric să fie finalizat cu bine", a declarat Mugur Mihăescu pentru revista VIP."

In sfarsit, un semn de redirectionare! Oare cand vor realiza mai multi ca doar circul nu ne face mai bogati, mai virtuosi, mai civilizati. Renuntarea la cultura s-a facut atat de acut simtita, tara aflandu-se in picaj  odata cu invadarea manelelor pe piata, cat si a acestei "culturi" in viata de zi cu zi a romanului, incat se simte nevoia din ce in ce mai puternic, de a face realmente ceva. Si nu numai bascalie! Incepem sa ne dam seama ca om fi noi poporul care stie sa faca haz de necaz, dar trebuie sa dovedim si ca stim sa facem si altceva decat sa luam in ras propriile slabiciuni.  Si anume sa ne adunam un pic, sa reflectam la ce avem cu adevarat nevoie, sa uitam de "mana intinsa" in fata celorlate popoare ale Europei si sa ne revenim la verticala, trecand realmente la fapte. De asta avem nevoie.

Iata un gest salutar! Jos chipiul, "Garcea"!

Cand tacerea nu-i de aur...

Cineva mi-a spus odata ca, atunci cand nu o duce bine, cand are probleme si greutati, face orice altceva. numai pentru a nu se gandi la ele.
Bunaoara, femeia pe care el o placea, avea nevoie de sprijinul lui moral. Lui i se paruse prea mult sa mai aiba grija si de problemele ei, drept pentru care a decis sa se ocupe numai de ale lui. I se parea mai usor asa. De doua zile nu i-a mai raspuns la telefon si s-a ascuns in tacere. Ba mai mult, la apelurile ei, el nici nu a dorit sa raspunda. Macar sa-i fi spus: "Te inteleg, dar o sa te rog sa incerci sa depui si tu eforturi pentru a-ti rezolva problemele". Repet, el nu trebuia sa vina decat cu o vorba buna. Si nu a facut-o.
Si atunci ma intreb: "Oare mai poate sa puna ea pret pe spusele lui de azi inainte?" Si asa nu e prima oara cand o dezamageste, desi a adus si el intr-o vreme destule dovezi pentru ea. Dar acum...
Iar el tace in continuare.
Tacerea nu-i de aur...

Revista "Faleze de piatra"

A aparut noul numar al revistei "Faleze de piatra", care include si doua articole semnate de mine:

"Cirese de iunie" - http://falezedepiatra.net/?p=11865

si Capitolul III - Adina, din romanul "Decizia" - http://falezedepiatra.net/?p=11839

Multumesc astfel lui Emanuel Pope, precum si intregului colectiv de la "Cititor de proza"!

Sufletelor adormite

Ma dau astazi tie, asa cum ma dau altora
Farame din visul meu se preling dureroase
Peste ranile voastre, acoperindu-le.
Tu nu ma simti, asa cum nu ma simt nici ei.
Eu sunt pe aceasta lume sa acopar greselile voastre,
Pe care nici voi nu le vedeti.
M-ai calcat azi in picioare, chiar nevazuta de ti-am fost,
Tu, necunoscutule!
Caci ochii nu mi i-ai vazut si nici mersul nu stii cum imi este,
Cu toate astea, te-ai grabit sa ma judeci.
Ti-era teama ca s-ar putea sa am mai multa dreptate decat tine,
Prin iubirea ce-o port?
Ti-ai simtit sufletul incoltit, acolo unde n-aveai acoperamant?
Caci n-am venit spre tine pentru a te calca, ci pentru a te inalta,
Tu - vietuitoare a acestui pamant!
Eram poate, prea aproape de adevarurile fiintei tale,
Cele pe care le vroiai ascunse?
Si de cand iubirea e o meteahna?
Si de ce de deschidere ti-e teama?
Si de ce orgoliul e cel pe care-l preamaresti?
(S)au tu nu stii oare, ca prin el esti doar mic?
Stiinta nu inlocuieste simtirea.
De ce te impaunezi cu stiinta? Si de ce te ascunzi dupa ea?
Crezi ca vei acoperi cu cuvintele-ti multe
Lipsa, teama de umanitate?
Caci stiinta ta e una a lucrurilor si nu a firii.
Pe mine nu ma poti minti. Si stii prea bine, nici pe tine.
Dar totusi o faci. In fiecare zi.
Azi m-am apropiat de tine ca un om. Tu ce ai inteles?
De ce refuzi mainile intinse? Ele nu ti-au fost aratate spre a-ti cere
Ci spre a-ti da. N-ai inteles nimic din viata,
Atata timp cat teama e ceea ce te stapaneste.
Iar de orgoliul tau mi-e doar mila.
Mila ca te poarta prin intunerici,
Tu, nestiutorule fricos, care te-ascunzi in noaptea firii.
Sa nu-mi porti laurii la vedere, caci nu voi crede in ei.
Mergi in targul de victorii si vinde-i.
Ia-ti de banii capatati curaj. Imbraca-l.
Ai sa te surprinzi gol cu astfel de straie.
De ce? Caci nu dupa armuri cunosti curajul,
Ci dupa mainile goale, dupa pieptul gol.
Acum mergi acasa. Dormi o noapte si gandeste.
Daca maine te vei trezi cu aceleasi ganduri,
Inseamna ca ti-ai dormit viata.
Si vino la mine doar cand stii ca poti sa-mi spui
Cu sufletul tau, de-adevarat: "Buna dimineata"

Mama ei de fericire!

De regula, lumea nu stie ce sa faca cu bunatatea. Ne-am obisnuit atat de mult sa fim urati, incat ni se pare normal. Daca cineva se poarta frumos cu noi, avem deja impresia ca e un lucru ascuns, necurat, ilegal. Oricum, ni se pare ca ceva e in neregula. Nu suntem invatati nici sa gasim oameni modesti. Ne izbesc prea tare laudarosii in fiecare zi. Nu ne mai asteptam nici ca promisiunile sa fie respectate. Ne-au demonstrat de atatea ori ca le-au incalcat, incat, daca cineva iti tine promisiunea facuta, deja pare o anomalie. Continuitatea? E si ea perimata. Saltam azi din bustean in bustean, acolo unde ne e mai bine. Alergam. Cica e era vitezei. E rush-hour. Mereu. Zau? Chiar asa? Traim comprimat, spun unii. Daaa... Cat de... comprimat? as intreba eu...
Atat de comprimat, incat dimineata ii spui iubitei: "Bine ai venit in viata mea!" si seara deja "Adio!". Ai asteptari mari de la ziua care tocmai trece? Pai, le ai degeaba. Nimic nu se contruieste intr-o zi. Nimic nu se poate face in graba. Nu lucrurile bune. Pentru ele ai nevoie de timp. Daca esti dispus sa-l daruiesti, primesti si ceva bun inapoi, daca nu, nu.
Si, totusi, unde te grabesti? Ti se pare ca se da viata buna pe gratis si tu nu esti la timp la coada? sau ca ti-o iau altii inainte? Ha-ha! Stai linistit! Viata buna poti sa ti-o faci doar TU. Oriunde ai fi. Si cu oricine. Totul e sa stii sa alegi. Sa dai, sa primesti. Sa iei viata asa cum e. Sa ai rabdare. Nu ai? Ai pierdut!
Si totusi, tu nu ai chef sa fii si fericit? Ah, ba da?! Bine, atunci te anunt ca tine de tine si fericirea asta, ´tu-i mama ei de fericire!

Lumea cere invingatori

-Te iubesc!
-Pana cand?
-Pana la moarte. Vreau sa raman cu tine.
-De ce?
-Fiindca te iubesc.
-Atat de mult? Mai gandeste-te...
-Nu am ce sa ma gandesc. Stiu sigur!
-Aha...


Dupa cateva zile:
-Cred ca am sa plec pentru o vreme.
-Aha... Pai?
-Ma gandesc ca as putea face ceva in alta parte.
-Ma iei si pe mine?
-Ce sa cauti acolo?
-Pai nu ai zis ca ma iubesti si ca o sa ramai cu mine pana la moarte?
-Ei, pai stii...


Cam asta inseamna "Te iubesc". Vesniciile devin zile si-ti dai seama ca nu are rost sa ceri nimic de la nimeni. Fii tu si atunci ai castigat. Nu in fata altora, ci doar in fata ta.

Bal mascat in padure - Din ciclul: Povesti de trezit adultii

In padure a fost odata un afis: "Nu treziti leul care doarme!". Dar era bal mascat in acea zi acolo si fiecare dansa.
O cioara s-a gasit ea mai desteapta, ca de altminteri, guraliva era mereu si se apucase sa croncaneasca. Beata cum era, de fericire, ca deh, bause vin in acea zi cu ursul si asta nu-i zisese nimic, ca nici el nu era alfel atunci decat ametit, luand-o ursul prea mult de aripa, incepuse sa se dea puternica: "Vai, mama, muschii mei!". Dar deh, cioara noastra era acuma travestita in pasarea paradisului. Asa i se parea ei ca arata, cand se uita-n ciobul de oglinda pe care-l furase de pe o gramada de gunoi de la groapa orasului.
Fandosindu-se ea asa si trecand sa se laude cu penajul ei cel de-mprumut, ca vezi, treaba era clara: croncanitul ei o dadea de gol, dar ea nu si nu, ca ea e pasarea paradisului, incepea sa dea din cioc pe la toti invitatii.
Mai tarziu, se gandi se se faca paun. Isi puse pene luuungi in coada si croncani cu lauda mai departe.
Acum, cu doua straie noi, se simtea regina zburatoarelor.
Nici asta nu i-a fost de-ajuns. Ce si-a zis?:"Ma fac si pasare-lira!". Bine. Isi luase si pene curbate, si le asezase si pe acestea in coada si chiaaaar i se paru ca stie si sa cante la lira. Era virtuoasa de acum, ce mai! Pe langa ca stia sa cante, mai era si frumoasa! Mai e vreo zana ca ea in padure? Dar vai! Ea nu intelegea, biata de ea, ca ce stia ea sa faca cel mai bine, era sa croncane! Si, la betia de acolo, nu prea baga nimeni de seama cum ajunsese cioara noastra sa se creada desteapta padurii.
Insa, proasta de gura, cum o stim si cu judecata nu prea lunga, acum si cu pene glazurate, se apropie in obraznicia si ingamfarea ei prosteasca, prea tare de leu. Bietul de el! El dormea. Nici nu se sinchisea de balul mascat. De cioara cu atat mai putin! Pentru asta era el prea batran. Si de un astfel de concert chiar ca nu avea nici cea mai mica nevoie... El nu vroia decat sa stea linistit in padure. Si in acea zi, chiar sa doarma! Sa se bucure de liniste la umbra unui copac de la liziera padurii.
Of! Nefericita cioara! Nefericit moment pentru tine sa croncani! Si ieri certasi o biata privighetoare, care, sub mantia-i modesta, canta cu sufletul deschis si tril curat. Of, cioara, prea desteapta tu te-ai dat!
Dar leul nostru, ca orice leu, nu suporta prea multe calcari pe batatura. Era batran si stia el vietatile ce pot sa misune prin paduri, de la melci, la iepurasi si pana la varul tigru. Si n-avea cum s-o confunde pe cioara noastra cu vreo maiastra. Se ridica el, asa, deodata, isi scutura alene coama si o privi intrebator, ridicand dintr-o spranceana. Dar cioara noastra, beata, râse... Vai! Nefericita! Uitase ca leul, cand doarme, nu e pus pe sotii si trase-un raget ca-ncet-incet, incepuse cioara a-si aminti cam cine e. Dar de betia vinului cum inca n-a scapat si-n avantarea ei, tot se-ntreba: Sunt cioara, sau sunt altceva?
Raspunsul veni insa curand: cum norii se roteau pe cer, grei si intunecati, dadu o ploaie! Dar ce ploaie! De-i dezlipise penele de decor si-i spala fardul.

Acum, viermisorii si ramele iersira de sub pamant si asteptasera sa vada ce spun ceilalti cand se vor trezi din somn si betie. Unde e pasarea-lira? Dar paunul? Dar pasarea paradisului? Cum? Nici nu au fost la bal? Pai si cine a fost?

Doar cioara croncanea de undeva, de pe un copac, visand, neagra cum era, la noaptea ei de glorie...

Incremenirea in proiect sau de ce sunt unii nefericiti

Ante-Scriptum:
Deja de acum imi cer scuze pentru duritatea acestui articol. Oricat as incerca sa menajez anumite persoane, nu exista decat o cale: sa le-o retezi scurt.

Nu am putut sa inteleg niciodata persoanele care se agata de trecut si spera, in acelasi timp, sa realizeze ceva in viitor.
Bunaoara, acum vreo doua zile, imi scrie o anume amica cu care nu am mai discutat de cateva luni bune(hai s-o numim amica, desi nu am avut prea multe chestii comune cu ea si cu mentalitatea ei, n-o placeam, mai precis, o toleram) si, din vorba-n vorba, dupa intrebarile de rigoare cu "ce mai faci?" si "cum o duci?", face ce face si salta din nou in trecut. O problema pe care o rasneste ea de vreo 4-5 ani de zile, sa chiar mai bine - nu stiu - si pe care inca nu a reusit s-o rezolve. Era vorba de o iubirea de a ei neimpartasita. Eu considerasem ca am lamurit-o deja acum un an, cand ii cerusem foarte amabil sa nu mai insiste asupra problemei, cel putin, nu in ceea ce ma priveste pe mine. Nu ma bag si nu ma intereseaza. Iar de ajutat, nu o pot ajuta. Era obositoare in incapatanarea ei de a sustine niste neadevaruri si in incercarile ei de a da nuanta sau coloratura dorita de ea intregii tevaturi, aprecieri cu totul deplasate, in majoritatea puntelor de vedere si avea un mod foarte ciudat de a atribui anumitor lucruri sau persoane o cu totul alta importanta sau valoare decat o aveau ele in sine. De fapt, acestea erau nemultumirile ei, doar acest lucru reflectau.
Hmmm... Greu cu unii. Cum zic, a abordat din nou subiectul. Scuzati-ma, dar eram pe punctul de a face iar o criza. Si-mi stapanesc bine nervii, zic eu. Insa, pur si simplu, la busculada ei de fantezii nu am mai putut rezista. Am spus, OK, ii mai explic pentru o ultima oara, problema sta asa: nu ma intereseaza, nu face parte din viata mea, ii explic realitatea pe care ea refuza s-o creada, s-o accepte si-i spun foarte dur, ca daca mai insista cu astfel de probleme, o blochez.
Evident, madama cu pricina nu a inteles. Drept urmare, am blocat-o. Nu stiu daca o sa-i convina. Si nici nu-mi pasa. Chestiunea este pentru ea forever deschisa, pt ca s-a impotmolit in ea ca-n nisipurile miscatoare si cu cat se agita mai mult, cu atat se afunda mai tare.
Si ma intreb: oare cate bobarnace ii trebuie cuiva, ca sa priceapa odata ca viata inseamna a merge inainte si nu de-a-ndaratelea??? E singura intrebare pe care mi-o mai pun. Cat de prost trebuie sa fie cineva??? Sau e vorba doar de... nebunie?
Ufffffffff!!!!!!!! Greu cu unii!!!

O vacanta, la vremea ei...

-Of, daca ai stii ce ganduri ma bantuie!
-Ce ganduri? Ce e cu tine?
-Nu stiu, sunt deprimata.
-TUUU? Deprimata?
-Da, eu, deprimata!
-Nu se poate! Ce ti s-a intamplat?
-Nu s-a intamplat nimic. Tocmai asta e! Si in momentul acela izbucni in plans: De ani de zile nu mi se mai intampla nimic! Nimic din tot ce am asteptat. Tu stii ca suntem impreuna de 6 ani. In octombrie, de ziua mea se fac 7.
-Pai bine, dar asta e in ordine. Totul decurge normal! Ar trebui sa fii fericita.
-Da, dar la noi chiar nu se mai intampla nimic!!!!
-Nu mai inteleg! Fa-ma sa inteleg!
Dau nelamurita din cap, cobor comisurile gurii, incretindu-mi fruntea si ridicand din sprancene si incerc s-o privesc mai indeaproape si sa aflu ce o macina.
Apoi incepu:
-Totul decurge monoton. Mult prea monoton: serviciu, acasa, sambata merge la bere cu baietii sau la tenis, eu mai fac cate untur de shopping...
-Pai asta si-ar dori orice femeie, o intrerup eu...Uite, tu-ti permiti sa mergi la shopping si sa iti cumperi orice doresti: de la cizme de firma, la perdele ultra-costisitoare, mai acum un an v-ati renovat locuinta, tu ai un serviciu stabil, el la fel, sunteti bine vazuti la locurile voastre de munca, aveti o gasca de prieteni cu care va intalniti in weekend-uri sau, uneori, seara... Nu vad ce-ti lipseste. Iar dupa o scurta pauza: Vrei un copil?
-NUUUUUUUU!!!
Dau buimaca din cap.
-Atunci fa-ma sa inteleg! Te-a inselat? Are pe altcineva?
-Nu!
-Atunci??? Cercul meu de suspiciuni se micsoreaza. Nicio alta problema nu mai poate fi majora....
-Nu mai pot! Simt ca innebunesc!
-Mai, fa-ma sa inteleg! insist eu.Ce e cu tine? Asa nu te-am vazut niciodata...
-Nu-l mai iubesti?
Aceasta intrebare a socat-o. Sari mirata si se uita brusc in ochii mei. Stiam doar ca-l iubeste. -Bine, atunci spune ce ai!
-Nu stiu... sunt epuizata...

Soarele ardea afara in luna lui cuptor. Asfaltul era incins si pe soseaua care se mai zarea in departare, pierduta si serpuinda, se vedeau mirajele de la caldura. Nicio boare nu improspata aerul. Parca incremenise natura in lava de aer. Era atat de cald, incat pana si zgomotele motoarelor de masini se auzeau parca mai estompat. Aveai impresia ca te afli intr-un balon de aer fierbinte ce se invaluia in jurul tau si ca transpiratiile care curg pe tample nu mai au si un robinet de oprire. Te simteai ca o fantana arteziana. De mai bine de cinci saptamani nu plouase. De pe la inceputul lui iunie.
-Vai! Simti ca mori fara aer conditionat! La noi in firma nu avem aer conditionat si asta, mai ales cand avem de lucru, face atmosfera insuportabila. Noroc ca e strandul in spatele blocului nostru...
-Da, am consimtit eu. Stiu cum e la voi la lucru.
Fusesem de mai multe ori la ea unde lucrase si avea dreptate. Era sufocant. Si sa stai 8-10 ore pe zi acolo, doar gandul e de ajuns si te face sa innebunesti. E drept. Nici mie nu mi-ar fi convenit. Dar ea era veche in firma. Lucra acolo deja de 10 ani. Stia totul, stia rostul, mersul treburilor, inlocuia sefii in plkecarea lor in concediu... ce mai, era ca si crescuta locului.
Apoi ma gandisem ca si aceasta stare, de a face mereu si mereu aceleasi lucruri, te poate duce la disperare. Sa vezi ca fiecare zi e egala cu cealalta si ca nimic nou nu se intampla. Da, si asta ar putea fi un motiv de depresie.
Apoi am intrebat-o:
-Auzi, tu nu-ti iei concediu vara asta?
La auzul acestor cuvinte, s-a luminat la fata.
-Ba da! Si plecam in Croatia! Chiar saptamana viitoare! Abia astept!

Pentru mine era de ajuns. Atunci a facut click...
Discutia asta am purtat-o acum 3 saptamani.
Apoi a urmat o saptamana in care am sps ca o sa ne vedem, dar nu am mai ajuns si doar am telefonat.

Azi dupa masa suna telefonul. O voce noua, total schimbata, exuberanta si plina de energie imi inunda auzul, de la celalat capat al firului:
-Maaaaaaaaaiiiiiiii!!!!!!!! Ce faaaaaaaaci? Sunteti OK?
Fata mi se lumina si zambisem, ba chiar mi-am permis un foarte zgomotos salut, pe care nu aveam chef sa-l cenzurez, fiindca deja primisem primele semnale auditive, ca vocea de la celalalt capat al firului nu se mai afla in suferinta. Bucuria si exuberanta ii luasera acuma locul si nu se sfia s-o arate.
-Ati venit din concediu? Cum a fost?
-Daaaaaaa!!! Uite, abia ce am ajuns. Inca nu am despachetat si m-am grabit sa te sun.
-Ma bucur! Si o imbratisam in gand. Vocea mea insa lasa sa se simta ca o imbratisez si de-adevaratelea, in sufletul meu. Chiar ma bucurasem s-o aud iarasi exuberanta si plina de viata. Nu ajunsesem nici macar sa scot doua vorbe despre noi sau despre mine, considerasem intrebarea ei, in acel moment, retorica. Stiam ca se va intoarce la ea, de indata ce-si va fi epuizat ea stocul de noutati.

Apoi, incepu ca o cascada:
-Am fost si cu ski-jet-ul, am fost si cu hidrobicicleta, am avut conditii de cazare super, nu au fost nici preturi mari unde am fost, vremea a fost magnifica, peisajele superbe, am inchiriat si biciclete si ne-am plimbat si cu bicicleta, am mancat ce am vrut si cat am vrut, am baut toate cocktailurile care-mi faceau cu ochiul, puteam, ca doar era al-inclusive, ne-am distrat, am fost 8 persoane, A FOST SUPER, SUPER, SUPER!!! Si pe desupra, nu m-am ingrasat decat 1 kg! Dar ce conteaza, ca nici nu se vede...

Si-n timp ce ascultam mai departe cum povestea ea de infocata toate aventurile petrecute timp de doua saptamani pe unde fusesera, zambeam dragalas si plina de intelegere la amintirea lacrimilor ei de acum trei saptamani.
Caci, deh, o vacanta, la vremea ei, iti face ca viata sa para cu adevarat magnifica...

Cand imi e dor de vremurile trecute, mi-e dor de viata mea!

Cand nu mai pot de dorul casei si a vremurilor trecute, caut febrila prin Youtube si accesez Phoenix. Accesez si Colibri si alte multele, dar Phoenix imi spune vcel mai bine de unde vin. E muzica cu care am crescut. E discul - Mugur de fluier - pe care-l asculta tata la pick-up. E muzica ce mi-a intovarasit copilaria. Sunt sunetele care nu le voi uita niciodata. Sunt acordurile pe care mi-am desavarsit si tineretea si linia de care m-am tinut, impreuna cu altii de varsta mea, prieteni, care acum sunt plecati si ei, majoritatea prin alte colturi ale lumii: Canada, Spania, Germania, Argentina, Portugalia, Anglia, SUA, Irlanda si altii de care nu mai stiu de ani si ani nimic.
Altii, putini, au mai ramasa acasa. Ei sunt cei la care ma intorc, ei sunt cei pe care-i caut cand ajung acasa, de fiecare data. Punem aceleasi intrebari: "Ce mai faci?", "Cum o duci?", "Ti-e bine?" etc. Despre familii vorbim, atat despre parinti, cat si despre copii. Abia dupa ce se epuizeaza subiectele superficiale, incepem sa ne spunem dorurile, ofurile, neimplinirile si grijile. Caci, cine nu le are? Vorbim despre dureri, vorbim despre suferinte, despre vise sfaramate, despre evenimentele care ne-au azvarlit vietile in alta parte decat cea in care ne-am dorit noi. Ne inghitim lacrimile si zambim amar si cu ingaduinta vremurilor care ne-au ingenuncheat: de ce am plecat de acasa, ce ne ofera strainatatea, cat din noi s-a rupt prin dezradacinare, care jumatate nu e completa. Iar noi, cei plecati, ne intrebam mereu: "A fost blestem peste acest popor, sa trebuiasca sa-si izgoneasca fii si fiicele pentru a putea trai o viata mai linistita?". Iar cei ramasi se intreaba: "Este blestem pentru noi, cei ramasi, sa trebuiasca sa inghitim zi de zi alte si alte constrangeri, compromisuri, minciuni si alte injosiri si neajunsuri? Pana cand? Si de ce?".
Iata intrebarile la care nu gasim nici unii, nici altii raspunsuri. Traim vremurile asa cum vin ele peste noi: unii neintelesi si cu dor de casa, altii, neimpliniti si cu dor de mai bine.
Si ma intreb acum: Care era calea cea dreapta? Si de ce nu ne-am nascut si noi intr-o tara din care sa nu trebuiasca sa plecam sa ne fie mai bine sau, daca ramanem acolo, sa nu trebuiasca sa furam si sa ne lipsim de coloana vertebrala, pentru a trai civilizat?
Desigur, nu toti cei ramasi sunt la pamant, dar nervii tuturor sunt incinsi.

Si atunci ascult, de dragul vremurilor trecute, Phoenix. Si-mi aduc aminte de izul Busuioacei de Bohotin si al Tamaioasei, cand muzichia canta si ne veselea, cand stam pana noaptea tarziu, pornind de la discutii simple si ajungand la filozofia vietii, cand inimile noastre inca erau pline de avant si ochii inca erau atintiti spre un orizont pe care vroiam sa-l atingem.
Mi-e dor de drumurile Timisoarei si de strazile Lugojului si ale Timisoarei. Mi-e dor de locurile in care m-am nascut si am crescut. Mi-e dor de tot ce odata am trait. Mi-e dor de toti ai mei, de parinti, de prieteni, de amici si cunoscuti.
MI-E DOR DE CASA!
Dar viata e aproape intotdeauna altceva: viata este ceea ce se intampla cu noi, in timp ce ne facem planuri de viitor (John Lennon). Iar atunci, cand noi ne faceam planuri de viitor, era VIATA. Aceea era VIATA MEA!

Run away. Why?

Ma intrebam intr-o zi de ce nu ne raman anumiti oameni alaturi in viata. Si de ce, dupa plecarea lor, ne simtim atat de goi si suferinzi. Insa nu ma refer la cei dusi dintre cei vii, ci la cei ramasi vii, dar care nu ne-au vrut ei in viata lor. Cei plecati, cei care au dat bir cu fugitii, cei care ne-au inselat asteptarile, cei care ne-au facut sa suferim.
Asteptand, asa cum a vrut vremea, am gasit un raspuns. Cei care au plecat in acest mod de langa noi, nu ne-au meritat. Eu presupun ca exista un mecanism in fiecare dintre noi, pe care de fapt noi nici nu dorim sa-l constientizam, pentru ca nu ne-ar place ce am gasi dincolo de el, fiindca este fata noastra cea urata. Si nimeni nu vrea sa se faca sau sa se vada urat. Toti ne credem buni, frumosi, destepti etc...
In fine, acest mecanism, atunci cand intalnim oameni mai buni decat noi, care ne considera cu adevarat buni, adica mai buni decat suntem noi in realitate, ne face sa ne dorim sa echivalam lucrurile. Nu ma intrebati de ce. Asa este. Este o chestie de instinct. E un lucru pe care uneori nici macar nu-l constientizam.
De pilda: cineva ne ridica la rangul de "inger". Noi stim ca vizavi de aceasta persoana numai inger nu ne putem numi. sau, in general. Incercam asadar sa-l facem pe celalalt constient de adevarata stare de fapt. Incercam sa-i explicam asta intai instinctiv, indirect. Sunt rare cazurile in care abordam direct situatia si-i spunem: "Uite, eu nu sunt asa de bun/-a precum ma crezi." Acest lucru se intampla doar in cazurile in care nu suntem superficiali si dorim sa fim sinceri inclusiv cu noi insine, dar, clar, si cu celalalt. E vorba de a fi fair-play.
Insa lucrurile nu stau intotdeauna asa. Se intampla uneori, chiar si noua, nu numai altora, desi in acest sens exista deja tendinte caracterologice, sa dezamagim si/sau sa dam bir cu fugitii. Nu vrem sa dam explicatii, fugim - mai mult sau mai putin acceptat - de explicatii. O data in functie de, asa cum spuneam, de tendintele noastre de moment, o data in functie de simpla conjunctura. Desigur, nu putem face lege din aceste conjuncturi, insa in momentul in care aceasta atitudine devine obisnuita deja prin repetitivitatea ei in viata unei persoane, vorbim deja nu numai de tendinte, ci ele ilustreaza si contureaza deja un caracter. Este caracterul las, superficial, temator in fata vietii sau a realitatilor ei. De regula, el denota slabiciune, un caracter, slab, nedispus sa lupte, o persoana care nu are formata o disciplina interioara stricta nici vizavi de sine si, ca atare, nu o poate manifesta nici vizavi de semeni.
O categorie foarte aparte a acestor "fugari" o constituie cei care isi constientizeaza deja aceasta slabiciune si, in functie de caz, fie profita la momentele oportune de semeni - vezi imaginea "inger" - adica dau lovitura si apoi se dau disparuti, fie - in cel mai fericit caz - nu lovesc, dar dispar pur si simplu. Fara explicatii, fara "de ce"-uri, fara urme. Insistarea reluarii unei legaturi cu astfel de persoane este, in ambele cazuri, inutila.
Sunt extrem de rare cazurile in care, o persoana care recunoaste ca e slaba, sa si constientizeze nevoia de ajutor. Va spune: "Am nevoie de o persoana puternica langa mine". Bine, dar in acel moment, noi nici nu putem banui la ce se refera, de fapt, aceasta "putere". Cel putin, nu in faza initiala. Pentru asta trebuie sa se dezvolte o relatie. Si, chiar in aceasta relatie, chiar si daca mai schioapata, lasitatea persoanei respective tot nu este absoluta. Ea poate fi si mascata. Deci, persoana isi recunoaste propriile slabiciuni si se lupta, ma rog, pe cat poate, sa le suprime, sa le transforme in victorii. Atentie acum la atitudinea noastra! Ce facem? Daca vom lua in deradere slabiciunea lui, am semnat deja ruperea relatiei. Chiar daca nu asta am urmarit. Daca insa incercam sa-i acordam atentie, s-ar putea sa mai salvam cate ceva. Insa, cine se apuca sa salveze ceva ce, in sine, are valoare atata de mica? De regula consideram ca nu se merita efortul. Insa asta, doar dupa ce ne-am cam saturat de lupta. Si iata ca fiecare este raspunzator de sine, de ceea ce face, de ceea ce este el, pentru sine si pentru ceilalti.

Revenind acum la ideile de inceput, cei ce accepta cu usurinta detasarea de noi, chiar daca noi am fi dorit sa fie altfel si in ciuda eforturilor sau dovezilor noastre de a fi fair-play, se dovedeste ca nu au fost demni de noi.
Astfel, in ziua in care realizezi acest lucru, iti dai seama ca natura lucreaza cu alte masuri si iti trimite langa tine persoanele de care ai nevoie. Sunt cele care reverbereaza ca tine in fata problemelor vietii. Evident, pentru asta va mai trece ceva vreme. Insa, nimic nu e intamplator...
Si eu as spune: "Multumiti-le fugarilor!"

Exista marea iubire?

Cred ca port in mine un romantism incurabil. Cred inca in marea iubire, in iubirea suprema, iubirea care iarta totul, care trece totul si cea care tamaduieste. Dar asta la modul generic, pentru ca ea, iubirea, se afla peste tot...

Ne aflam uneori in viata in situatii in care ajungem sa uram ce am facut, ne e ciuda pe noi insine pentru deciziile luate, pentru slabiciunile pe care le avem, pentru ingaduinta si iertarea pe care o dam semenilor, pentru bunatate uneori, ajungand sa consideram aceste lucruri nu calitati umane, ci vicii, slabiciuni, lucruri de care ar trebui mai degraba sa ne rusinam.
Si nu este asa... Dar uneori...

Uneori ne doare atat de tare ce ni se intampla, uneori simtim ca suntem taiati in carne cruda si ca ni se mai pune si sare pe rana. Uneori ne vine sa rabufnim, uneori ii simtim pe cei pe care ii iubim mai degraba ca intrupari ale diavolului decat ca falfaituri de aripi de inger. Dar, de unde stim ca tocmai aceste suferinte nu sunt decat incercari ale Divinitatii pentru a vedea adevarata noastra credinta, adevarata noastra putere si, ca urmare, dovada ca intr-adevar meritam ceea ce Ii cerem?
Atunci se poarta un razboi in noi, nu mai stim ce sa facem, nu mai stim daca deciziile pe care le-am luat sunt cele corecte, devenim confuji si devenim derutati.
Trec astfel perioade intregi de timp, uneori luni, alteori poate chiar si ani si purtam cu noi aceste vesnice intrebari: "Ce a fost?", "A fost cu adevarat iubire?", "Am gresit? Si daca da, unde?" s.a.m.d....

Eu nu cred ca exista un om pe pamantul asta care sa nu fi fost macar o data in situatia asta. Tampita situatie, ati zice. Da, unii fug de ea, fug de astfel de intrebari, dar asta nu inseamna ca le-au si gasit raspunsul. Fuga de probleme nu inseamna si rezolvarea lor. E doar politica strutului. Si, de aici, din nou tendinta de a persevera in greseala. Da, exista oameni astfel formatati: sa greseasca mereu. Sunt ca niste ceasuri sau mecanisme, carora, la roata dintata, le lipseste un zimt. Si la fiecare rotire mai pierd inca ceva. Dupa un anume numar de rotiri, au impresia ca au ajuns in acelasi loc. Si pierd din nou, pentru ca roata pierde mereu cate o treapta la fiecare intorsatura.
Ce e de facut? Cati dintre noi se gandesc sa repare mecanismul? Cati dintre noi constientizeaza ce pierd, atunci cand pierd? Cati dintre noi isi dau seama de decalajul existent si de faptul ca el risca sa se mareasca pe masura ce trece timpul?

Cred ca nu am de gand sa fac aici o analiza a sentimentelor, respectiv a reactiilor umane la stimulul numit iubire. Si nici la sentimentul de culpa. Imi puneam doar firesc intrebarea: Cati dintre voi stiti sa pastrati iubirea, atunci cad ea va este data?

Iar intrebarea asta ar trebui sa ne-o punem in fiecare dimineata: "Daca astazi am norocul sa intalnesc/salvez marea mea iubire, ce as face?"

Hmmm... va las sa reflectati. Pentru ca pe mine ma chinuie intrebarea asta de ani si ani de zile...

V-am spus doar: sunt o romantica incurabila...

Nu stiu cum...

Nu stiu cum, dar de fiecare data cand ma incerca cate un sentiment negativ vizavi de o anume persoana, un grup, sau o situatie, am preferat sa raman singura. Am ales sa fac asta pt a-mi recastiga linistea, pentru a ma intoarce in propria-mi albie si pentru a-mi readuce in spirit echilibrul si armonia.
Marturisesc ca de cand ma aflu pe teritoriul acestei tari, de care am fost "infiata", ma trec tot mai des astfel de sentimente. Ma izolez din ce in ce mai mult si mai des si asta nu datorita inadaptabilitatii mele, ci doar din dragul de a-mi pastra personalitatea.
Popor rigid din nascare si cu vederi relativ obtuze, nu vor putea intelege, prin natura firii lor, dorinta mea (a noastra) de libertate de exprimare, considerand ca aceasta libertate li se cuvine lor in mod exclusiv, insa tot ei sunt cei care nu pot face dovada adaptabilitatii la caracteristicile umane ale celorlalti.
Am fost tentata la inceput sa cred ca doar datorita mie si a faptului ca provin din nedezvoltatul bloc de est, din fiica vitrega si vitregita a Europei, intampin aceste probleme. Asta credeam insa la inceput, in primul an, in primii doi. Dar, pe masura ce trece timpul iti dai seama ca nu e asa.
Relatiile umane sunt mult mai rigide, mault mai limitate, incapatanarea si orgoliul aproape incomensurabil. Acest lucru ii face nedigerabili pana chiar si in proprii lor ochi: bunaoara rata divorturilor este socant de mare, natalitatea alarmant de scazuta, in ciuda faptului ca spre deosebire de romani sau/si alte tari, tot le pot oferi copiilor mai multe facilitati materiale, prieteniile sunt reduse la simple amicitii, programabile peste doua saptamani, vineri, de la 18.00 la 20.00, de pilda.
Cam asa decurge o viata in inchistata societate teutonica.
Eu mi-am luat de mult gandul gasirii fericirii in intovarasirea cu stranepotii ducelui de Orania, sau cu descendentii staff-ului SS-ist. Nu sunt nici nationalista, nici rasista si nici necomunicativa nu sunt. Dar nu vad de ce ar trebui sa accept mereu conditii impuse de altii, atata timp cat ei nu arata disponibilitate spre maleabilitate si intelegere reciproca.
Intr-o societate in care emapatia aproape ca a ramas doar un cuvant in dictionar (care probabil va disparea din editiile viitoare sau va fi trecut cu notatia "arh."),
prefer sa-mi gasesc linistea in alte vibratii. Caut cai de comunicare acolo unde la gasesc, fie ca ele poarta denumirea de "virtual" sau "la distanta".
Prefer ganduri originale si nu contrafacute. Inteleg si chiar si accept defectele de fond si toanele de moment ale semenilor mei, dar in momentul in care doar celalalt are dreptul la toane si defecte iar tu ai doar dreptul de a i le accepta, sorry, parasesc scena...

Mama prietenei mele spunea despre ei: "le lipseste bucata numita Suflet". Si se poate sa fi avut dreptate. Eu n-am intalnit inca popor care sa se vaicareasca atat, in ciuda situatiei matriale mult mai ridicate fata de a altora. Frustraea lor se datoreaza in primul rand lipsei de suflet si de caldura si nu a lipsei posibilitatilor financiare. Si acum tind sa cred ca ei au ajuns puternici finaciar, tocmai pentru ca au considerat ca pot compensa cu bani ceea ce nu au primit sau dat cu sufletul...

Tampita cum sunt, prefer sa am liniste in suflet... Deh, romanul tot roman...

Femeia care linisteste

Azi am avut o zi incarcata. Multe de rezolvat, intosaturi de planuri, solutionari de probleme, decizii ad-hoc, multa vanzoleala si evenimente neprevazute.
As fi putut sa spun ca ziua era total compromisa. Cel putin asa era pana la ora 10 seara. Discutasem la telefon cu o prietena si incepusem sa ma lamentez. Uneori simti ca te lasa puterile.

Apoi, am mai avut un telefon de dat. Am zis: ultimul pe ziua de azi si am incheiat.

Am sunat. Desi initial eram in starea in care eram, agitata si incarcata, ceea ce s-a intamplat in acel moment a schimbat total starea mea de spirit. Nu am vorbit mai mult de un sfert de ora. Exact atat: 15 minute. Dar vocea de la celalalt capat a avut darul sa ma linisteasca. O voce linistita, calda, sfatoasa, intelegatoare si care rostea cuvintele cu multa intelepciune. Nu va pot spune ce am simtit dupa ce am terminat discutia telefonica. Aveam impresia ca imi absorbise cu un aspirator urias toate problemele dintr-o data. Desi, practic, nu-mi rezolvase mai nimic. Am facut doar simpla conversatie, insa puterea de ingaduinta a acelei femei m-a facut sa ma simt usurata de tot ce ma apasa.
Pornisem discutia de la o chestiune personala, o simpla intrebare la care ii ceream un raspuns, treaba care ar fi durat nici mai mult si nici mai putin decat formularea unei afirmatii. Da sau nu. Foarte scurt. Insa a preferat sa intre in amanunte, desi nu i-o cerusem. Poate asa simtea si ea nevoia. Asa cred. Poate ca si pentru ea aceasta discutie era necesara.
Am vorbit pana la urma si de Dumnezeu. Lucrul pe care il stiam si de la bun inceput era faptul ca era credincioasa. Chiar foarte credincioasa. Sunt rari oamenii din ziua de azi care privesc credinta asa cum trebuie. Mai toti se preocupa de bani, de averi, de pozitii sociale, de evenimente mondene, de scandaluri mai mult sau mai putin oficiale, de decaderea politica, de criza, de orice altceva, mai putin de Dumnezeu, de credinta.

Eu cred ca am uitat sa credem in Dumnezeu. L-am uitat pana si pe El. Si-L acuzam pe El ca ne-a uitat pe noi. Ei bine, eu nu cred ca El ne paraseste, ci noi il parasim pe El. Il parasim, ba cerandu-i mai mult, ceea ce nu meritam, ba cerandu-i ce nici nu ar trebui sa-i cerem, uitand ca doar banii nu ne aduc liniste sufleteasca. Si ne vindem viata pe nimicuri. Si nu mai stim care ne sunt valorile. Si nu mai stim sa privim in noi insine, ba chiar ocolim acest lucru, innabusindu-l in subconstientul nostru, de teama de a nu ne ingrozi ce descoperim in noi.
Ne-am obisnuit sa acuzam, aruncam cu pietre fara sa ne gandim la cate greseli facem noi zilnic, la cat de eronat ii calificam si la modul in care ii desconsideram deja apriori pe semenii nostri, avand mereu impresia - pe care o consolidam pana la convingere - ca suntem mai breji, ca meritam mai mult. Dar, oare chiar meritam atat de mult? Chiar meritam noi totul? Chiar degeaba ne vin pedepsele de-a dura peste cap, pana nu mai putem nici macar respira uneori, pana cand ne gâtuie cu ascutimea lor?

In fine, femeia aceasta are un mare necaz: unul din fiii ei e foarte bolnav. Iar maine, ca in fiecare zi de altfel, va merge la biserica. Ceea ce m-a miscat a fost credinta ei si faptul ca nu-si plangea de mila. Si, cu toate ca durerile ei sunt mai mari decat ale mele, am rugat-o, totusi, spre finalul discutiei noastre, sa aprinda o lumanare si pentru mine. Stiu ca o va face. Chiar daca in viata mea nu am intalnit-o personal si chiar daca locuieste la sute de km distanta de mine.

Pentru mine, ea a fost astazi: Femeia care linisteste.

De la prima parere pana la prima cearta

Prima parere conteaza foarte mult. Dar de la aceasta prima parere putem sa decelam mai tarziu. Fie in plus, fie in minus. Ceea ce face ca sa ne mentinem acea pozitie de la prima parere ar trebui sa ne preocupe ulterior.
Fiecare om are lipsuri. Nimeni nu e perfect. Dar important este ca suma calitatilor si defectelor, sa nu dea un numar negativ.
Oamenii cad de pe piedestale atunci cand cineva ii priveste mai indeaproape. Dar asta nu inseamna ca nu mai sunt buni de nimic.

Asa se intampla si in cadrul iubirilor.

Faza initiala: ea il vede pe el, il cantareste, ii apreciaza umorul, inteligenta, ingeniozitatea, spontaneitatea si decide spontan ca s-a indragostit.
El o vede pe ea: el ii vede frumusetea, ii vede ochii, privirea, ii place schimbul de cuvinte, flirtul, sensibilitatea, feminitatea si decide si el ca s-a indragostit.
Dar amandoi mai au asi in maneca. Niciunul nu s-a epuizat.

Intervine faza de platou. Nicicare nu prea mai e dispus sa faca pasi in fata. Giumbuslucurile au cam luat sfarsit...

Momentul urmator: gafa. Unul dintre ei gafeaza. Sau amandoi. Sau lasa sa li se vada si defectele. Ca doar oameni sunt!

Faza urmatoare: dezamagirea. Amandoi cad de pe piedestalul pe care au fost ridicati in ochii celuilalt.
Tacere. Amandoi se simt inselati. Tradati. "Nu e ce am crezut!", "Nu e ce mi-am dorit!", "Mda...totusi, nu e ce am visat!"
Raman, asadar, o vreme, bosumflati. Poate chiar se cearta, invocand motive mai mult sau mai putin reale, edificatoare, relevante.

Mai trece timpul.
"De ce nu suna?", "De ce nu ma cauta? Parea indragostit/-a. Chiar nu i-am placut?"
Fiecare se intreaba ce se intampla.
"Sa fac eu primul pas?" Hmmm... Mandria iti da ghes: "Nu, lasa sa vina el/ea prima data. Si asa ne-am certat. Poate ca nu mai valorez in ochii lui/ei nici cat o ceapa degerata. Iar daca cedez eu primul/prima, nu o sa reusesc decat sa ma fac de ras. O sa aibe ascendent asupra mea. Nu, mai bine nu am s-o fac!"

Mai trece un timp.
Fiecare se intreaba.
Poate unul dintre ei mai cauta cai de acces. Mai mascate, mai subtile, mai invaluite in altceva. Tatoneaza terenul. "Dar daca totusi merge? Ce, chiar nu a fost nimic? Instinctul imi spune ca a fost ceva. A fost mai mult decat o simpla toana, mai mult decat un simplu capriciu..."

Cu vremea incepem sa uitam ce nu ne-a placut si ce ne-a dezamagit. Incepem sa-l percepem pe celalalt ca om, cu toate drepturile sale de a nu fi perfect. Atunci ne gandim la cat de aspru l-am judecat, cerandu-i sa fie ceea ce nici noi nu am putea fi, cerandu-i perfectiunea.
Atunci mai cedam, mai lasam de la noi si incep sa ne preocupe gandurile reconciliatoare. "Am fost prea dur/-a cu ea/el.". Incepem chiar sa avem mustrari de constiinta. Fiindca, in definitiv, ne-a placut. Ne-a placut ce am simtit, ne-a placut cum ne-a facut sa ne simtim, chiar daca pentru asta a trecut si peste sine, fiindca vroia sa te aibe. Intelegi si asta. Incepi sa intelegi mai mult.
Iti trece si mania, si mandria si supararea. Incepi sa-l vezi cu alti ochi.

Intr-o buna zi te trezesti cu un zambet pe buze si iti iei inima in dinti...
"Alo!... Buna!... Eu sunt... Te-am sunat sa vad ce mai faci..."

Si asa poate reincepe totul.

Eu zic sa nu lasati iubirea sa moara...

"Sunt un barbat destept!" - marturie de teama. Sau IQ # EQ

"Da, sunt un barbat destept! Chair prea destept pentru unii. Intotdeauna m-am orientat in viata dupa inteligenta mea si nu dupa sentimente. De cate ori am simtit ca sunt in pericol sa ma indragostesc, m-am retras. Nu ca nu-mi placea ce simteam sau ca nu-mi placea femeia din fata mea, dar... daca o supraestimam ca inteligenta...? Hmmm... Poate considerati ca sunt un misogin, dar ingamfarea de care vorbesc m-a ferit de esecuri. E adevarat ca m-am "aprins" de cateva ori, dar barbatul din mine nu m-a lasat sa fiu dominat de sentimentele mele fata de femeie.
Mai un pic si imi vor bate la usa cei 40 ani. Ma gandeam ca la aceasta varsta voi avea deja intemeiata o familie. Ma gandeam ca voi duce la plimbare copiii (copilul). Dar, care familie? Care copil? Cu cat mai mult ma gandesc la asta, cu atat mi-e mai teama. Mi-e teama de relatie, mi-e teama de esec, mi-e teama de implicare, dar... imi doresc.
Iar acum, ma intreb: A ramas totul un vis? Iar daca da, daca in momentul de fata asa gandesc si asa simt, inseamna ca nu am gasit pentru mine femeia potrivita, sau inseamna ca imi stau singur in cale?
Sunt un barbat destept, dar atunci, cum se face de sunt atat de singur?"
..................
Iata cateva ganduridin atat de controversata lume masculina.
Dar, ce e barbatul? Si apoi, de ce gandeste asa daca e destept? Nu stie sa-si rezolve singur problemele?
Nu, oricat i-ar placea barbatului sa-si rezolve singur problemele, el are nevoie langa el de o femeie, chiar daca nu tot timpul o recunoaste. Teama de a nu gasi femeia pe care o doreste, pe care o viseaza, il lasa insingurat. Insingurarea lui, cat si scepticismul nascut din experientele anterioare, il duc la abordarea aproape superficiala asupra femeii. Cu cat franele lui se pun mai devreme intr-o relatie, cu atat ne indica aceasta un grad mai mare de vulnerabilitate. Pentru ca, pentru un barbat care e si inteligent, sa fie indragostit este un semn de slabiciune. Unii ar considera-o chiar o prostie. Desi in secret viseaza la romantism, la intimitate, la vorbe frumoase si mangaieri tandre, de foarte multe ori, barbatul destept (si mandru de desteptaciunea lui!) se manifeste total contrar: dur, rece, calculat, autoritar. Inchide portile comunicarii, atunci cand ele vizeaza dedesubturile sale afective. Ii place sa pozeze intr-un tip autonom, refuzand sa accepte ca mirajul feminin l-a captivat mereu. Sau trece dintr-o aventura-n-tr-alta, punand repede si scurt punct oricarui fel de interventii sau insertii ale vreunei femei in lumea lui. El se teme. Da, barbatul care isi exprima inteligenta cu atata ostentatie SE TEME in fata sentimentelor.

Iar acum, dragi surate, ce e de facut?
Cum putem noi sa-i spunem unui barbat destept ca el mai destept ar fi daca si-ar asuma si responsabilitatile si sentimentele? Cum ar fi daca si-ar da frau liber pornirilor? Si apoi, cum poti sa-i explici lui cum e fericirea reala de cuplu? Si cand te simti intregit?...