paso doble

in seara asta vreau sa dansam tango iti ziceam
sa-mi iei mainile si sa mi le saruti
inainte de a ma ameti in piruetele gandurilor
iar pasii aleargau in ritmuri cardiace

ai prins cu bratul talia primului acord iar
mijlocul noptii vibra cuprins de palma ta intinsa
n-avem nevoie de traje de luces imi spuneai
iar azi nu vom avea nici trandafiri.
vom tine intre dinti trecutul sopteai
printr-o fandare ai grija sa nu-l scapi

mi-ai cerut o pasiune pe un paso doble
razvratita intre cordoba si pamplona
ti-am dat in schimb o tristete pe-o rumba si-o milonga
intinsa impecabil intre cuba si-argentina

in paru-ntunecat mi-ai prins doua trofee
o coarda smulsa din chitara a unui trubadur
cu inima zdrelita si-un clinchet de pahare de cristal
doar niste castaniete imi inlocuiau cerceii
cu solduri transformate in tornade
paseam pe irisii de marmura ai privitorilor
lasand tocurile sa rasune in auzuri
praful intra prin pantofii ce-ocroteau in van
talpile sufletelor noastre deja fumegande

umbrele ni s-au razvratit si s-au rupt de noi
taraindu-se in noapte cu ritmuri sacadate pe pietrele
de pavaj din apropierea unei bodegi pe ebru
fericind precum ofranda un imbatat sange latin

repeta pasii imi spuneai asculta muzica mereu
"Varón, pa' quererte mucho..."
.............................................
nu stiu cat am dansat asa dar stiu
ca in maini tineam sageti de viata
incercand sa ucid moartea clipei

Astazi am iubire-n mine

Astazi am iubire-n mine, cam cat sa ajunga unei treimi de lumi, atunci cand celelalte doua treimi sunt plecate de pe planeta. Ajunge?

De Craciun, in Germania

Noi il aveam pe Hrusca, avem colindele, avem Leru-i ler, dar, locuind de atatia ani in Germania, nu am putut sa nu aud si, la randul meu, sa cand si eu, impreuna cu ei, cantecele lor de iarna. Daca le ascultati, desigur va va veni si voua sa fredonati impreuna cu mine. Chiar daca nu intelegeti versurile, va spun eu ca sunt frumoase! Sper sa va placa!
Auditie placuta!

De toamna, cu Tudor Gheorghe

Lumea-si uita valorile, isi uita radacinile, isi uita orele zilei de azi, isi uita idealurile, omorand ziua de maine. Vre-o clipa de ragaz ar mai gasi cineva sa se opreasca in loc, sa asculte fiorurile si sa nu le innabuseasca, sa isi recunoasca forta in sensibilitate?

Nu ma-ntreba nimic in noaptea asta...

Pentru voi...

Fericita Elise

Fericita Elise, a reusit sa inspire un suflet in care salasluia frumosul si sa-l transforme in nestemata!

Cati dintre voi nu au fredonat macar o data in viata "Für Elise" a lui Beethoven? Cine stie cine a fost aceasta femeie? Ce suflet a avut? Ce viata? Cum arata? Ce culoare de par avea? Ce ochi avea? Ce-i placea sa poarte, atunci, pe acele vremuri? Si, mai ales, ce avea ea asa de deosebit si de cursiv in ea, de a putut sa-l inspire pe muzician creand o piesa ce avea sa devina una dintre cele mai cunoscute si reprezenative din creatiile marelui compozitor al vremii, Ludwig van Beethoven?

"Für Elise" - piesa -, asa cum o stim noi astazi, este o bagatela pentru pian in La minor, compusa in jurul anului 1810. Lucrarea este supranumită Für Elise deoarece pe manuscrisul original scria Für Elise am 27 April zur Erinnerung von L. v. Bthvn (Pentru Elise, în 27 aprilie, ca amintire de la L. v. Bthvn). Au fost si la acea vreme intrebari cu privire la aceasta "Elize". Unii sunt de parere ca era vorba despre Theresa de Brunswick (Therese von Brunswick) si ca, initial, piesa trebuia sa se numeasca "Für Therese", deoarece manuscrisul se gasea in posesia Theresei de Brunswick, de care compozitorul se indragostise.  Aceste opinii nu sunt insa unanim impartasite. Altii sunt de parere ca piesa a fost scrisa ca dedicatie unei alte Therese si anume a fost compusa pentru Therese Malfatti von Rohrenbach zu Dezza, o eleva de a lui Beethoven, pe care acesta o ceruse in 1810 in casatorie, cerere care a fost din pacate refuzata. Fiica a unui mare comerciant vienez, Jacob Malfatti von Rohrenbach, ea refuza casatoria cu marele compozitor, maritandu-set ulterior cu nobilul și omul de stat austriac Wilhelm von Droßdik.

Viata joaca feste si uneori, chiar daca impinsi de curiozitate sa aflam cele mai interesante amanunte care ar putea da lumina si savoare unui lucru creat, trebuie sa ne multumim doar cu umbre ce amintesc de posibile realitati, insa fara fundamentul certitudinii.

Astfel, din dorinta de a elibera povara anonimatului si a necunoasterii, cercatarile unora au scos la iveala si o a treia alternativa si anume, ca Elise ar fi de fapt  Elisabeth Röckel, careia propiații îi spuneau Elise. O cântăreață germană venită la Viena în 1807 sau 1808. Elisabeth era sora lui Joseph August Röckel, el fiind cântărețul care a interpretat rolul lui Florestan în opera "Fidelio", într-un spectacol pe care l-a dirijat insusi Beethoven.

Iata cum taina care invaluie o astfel de piesa muzicala nu face nimic altceva decat s-o faca si mai frumoasa. O vesnica declaratie de dragoste, simpla, in cateva acorduri, insa memorabila. Acorduri de inspiratie, de romantism, note clare, curate, necomplicate si suave. Iubirea este peste tot. Nu mai are astazi importanta cine era aceasta Elise, cu atat mai putin daca ea chiar se chema asa. Important este ca a fost odata o "Elize" care a reusit sa nasca intr-un suflet de creator sensibil o piesa memorabila.

Cand mi-e dor de Eminescu. Si doar cateva vorbe.

Doar cateva vorbe...
Traim vremuri in care sa fii un romantic este echivalent cu a fi un desuet. Dimpotriva, daca ai invatat sa hulesti, esti deja considerat avangardist, modern, actual. Valori reale stau din ce in ce mai adanc ingropate, lasand, in schimb, plumburiul zilei de azi sa cotropeasca arta. Idei de marginalizati sociali sau atitudini extremiste iau locul artei. Fiinta-ti nu mai poate fremata, pentru ca este cotropita de frustrare. Sufletul nu mai cauta sublimul, pentru simplul fapt ca e prea lunga calea purificarii. Cautam rapid un mijloc facil de a ne propulsa in fata si pentru a ne erija ca lideri. Un alt termen foarte vehiculat si iubit astazi este "liderul de opinie". Chiar avem nevoie sa ne conduca cineva opiniile? Chiar nu mai suntem in stare sa avem propria opinie? Nu credeti ca nevoia noastra e cea de adevar si obiectivitate si nu cea de manipulare? De ce acceptam sa ne fie inoculate povesti cu brontozauri la ordinea zilei? Nu vedem dincolo de lucruri? Cand o sa ne deschidem iarasi sufletul la lucrurile simple si firesti, la echilibru? Ne place teribilismul si am ajuns sa ne hranim din el precum corbii din hoituri? Sau traim cu totii intr-o lume care apare ca o cutie prea mica, unde ne simtim siliti sa traim cocosati? Daca aceasta cutie e prea mica, nu ar trebui sa ne cocosam, ci ar trebui s-o spargem. De ce acceptam (unii) sa ni se spuna ce e azi "valoare"? Valorile sunt lucrurile simple, chiar unele dintre cele pe care noi le-am uitat... De ce sa nu ne intoarcem la ele? De multe ori, intoarcerea inseamna gasirea caii. Poate ar fi bine sa privim un pic si peste umar, inainte de a distruge toate podurile peste care am trecut. Poate am trecut un pod prea mult, peste o apa care nu mai duce nicaieri... Poate ca suntem pe drumul care duce spre Nicaieri, dar ne e teama sa o recunoastem si, mai rau, suntem prea orgoliosi sa ne intoarcem. Am intrat in acea masinarie care ne mananca de vii, dar ne incapatanam sa spunem ca noi o conducem. Noi nu mai conducem nimic, atata timp cat lucrurile sunt in cadere libera. Cine ar mai fi atat de naiv sa creada in astfel de iluzii? Si totusi, sunt voci care spun ca da. Ei bine, eu spun ca nu.
Va las sa ascultati ceva extrem de simplu...Sunt doar lucruri firesti...

Experiment social

Am primit aceasta informatie sub forma unui e-mail, azi dimineata.

Merita sa Meditam. . .

Statia metro L'ENFANT PLAZA din Washington, DC, intr-o zi friguroasa, pe 12 ianuarie 2007. 
Un om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de 45 de minute. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, 
majoritatea in drum spre serviciu. Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde, 
apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict. 


4 minute mai tarziu: 

 
Violonistul a primit primul sau dolar, o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se opreasca.
 
6 minute: 


Un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron. 

10 minute:

Un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist 
dar maica-sa il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el inrorcand capul din cand in cand. Lucrul asta se repeta cu mai multi copii 
iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.



45 minute:


Muzicantul a cantat in continuare. Numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente. Circa 20 au aruncat niste bani.

Omul a colectat in total $32. 

Dupa o ora:

El a terminat de cantat si s-a lasat tacerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat... 


Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese 
scrise vreodata, pe o vioara estimata la $3,5 milioane. Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston . 
Valoarea medie a biletelor $100.


Povestea este adevarata. Concertul din statia de mertro, a fost organizat de catre Washington Post ca un experiment social 
asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor. 


Problemele care s-au pus: 

     *Intr-un loc public, la o ora nepotrivita, santem in stare sa percepem frumusetea?
     *Ne oprim s-o admiram? 
     *Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?
O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta:

Daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata 
pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata,  
Oare, de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?

Sefii de banca si muzica noastra cea de toate zilele

Prietena mea vine la mine deunazi si, ca de obicei, ne incepem "sesiunea" cu o cafea.
-Vrei placinta? - o intreb.
-Da - zice ea si eu ma apuc sa pregatesc aluatul.
Placinta e gata, taiata felii, amandoua sedeam la masa, sorbeam din cand in cand din cafele si incepuseram a povesti ce am mai facut prin ultima vreme.
-Fii atenta, zice ea, ce face seful sora-mii. Sora-sa lucreaza intr-o banca in Frankfurt iar seful ei e un tip care in afara de banca si calcule matematice nu stie nimic. Si-a petrecut toata viata in slujba bancii, care- nu mai spun, ca sa nu fac reclama si nu are si asa niciun rost.
Deci, domnul nostru e un spilcuit, mereu la costum, cravata, camasa, de o exactitate iesita din comun (in asociatie cu cuvantul "neamt" oare nu e asta un pleonasm?), usor grasut, cu burtica "de birou", o cheliuta si ea care sa se incadreze in portretul birocratului desavarsit si cu ochelari si care si-a dedicat intreaga viata invartirii banilor. Nu inalt, de statura medie etc etc etc... OK. Ati inteles. Asadar, seful cu pricina, care ajunseses foarte mare si tare de-a lungul anilor si, sa nu uitam, Frankfurtul este varful economic al Germaniei (daca vrei ceva scump, poti sa vii linistit aici, ca astia au numai bani si preturi si afaceri in cap!) este invitat acum vreo trei-patru luni la o mare sindrofie internationala. O seara de binefacere, unde erau invitate o gramada de somitati din toate domeniile, implicate in actiuni de caritate. La dineu, bancherul nostru nimereste sa stea tocmai langa Bono Vox. Voua nu va mai explic cine este, ca e superfluu. Asaaa... vorbesc ei doi ce vorbesc - am uitat sa va spun ca seful nostru, cand vorbeste, priveste usor peste ochelari inspre interlocutor si vocea ii e mereu ganditoare, lenta si face usoare pauze intre cuvinte, ca si cand s-ar gandi care e urmatorul cuvant. Asa deci: seful nostru face fireasca discutie de socializare si complezenta cu vecinii de masa. In speta, Bono. Vorbesc ei acolo ce vorbesc, despre binefaceri, despre societate, despre directia pe care o considera fiecare ca va apuca omenirea - presupuneri, evident- , despre ce ar mai trebui adus in plus lumii, deh, discutii importante, nu gluma, pareri de "oameni mari", apoi, dupa cateva ore de conversatii in jurul banilor, seful nostru se uita totusi neclar la cantaret, aruncandu-si privirile peste ochelari si cu vocea sa taraganata si intrerupta de gandirile sale obisnuite,  il intreaba: "Nu va suparati, domnule Bono, dar cu ce va castigati dumneavoastra existenta?"


P.S. Am ales acest clip filmat tocmai la Commerzbankarena in Frankfurt, pe 10.08.2010 si ma intrebasem, daca bancherul nostru si-a luat in acea zi timp sa-si vada comeseanul de la dineu in exercitiul functiunii, lamurindu-si astfel neclaritea...in amintirea frumoasei seri petrecute impreuna, discutand despre soarta menirii...

Muzica. Dansul. Tangoul.

Cine nu iubeste tangoul, a pierdut una din esentele vietii: Pasiunea!






Cat in ceea ce ma priveste pe mine, voi ramane o vesnica indragostita de atmosfera anilor de inceput de secol XX:

Cand mi-e dor de liniste...

Cand mi-e dor de liniste si vreau sa ma retrag intr-o lume pe care o visez de multe ori, unde mie mereu mi se pare ca am mai trait, in America inceputului de veac XX, inchid ochii si ma teleportez intr-acolo. Atunci imi vin mereu in urechi acordurile melodiei "Summertime" si versurile: "...´coz your daddy´s rich and your mom is good-looking, so hush, little baby, don´t you cry..."

La Traviata si Dama cu camelii

Cred ca eram prin clasa a VII-a sau a VIII-a cand am citit prima oara Dama cu camelii. Imi amintesc ca o citisem intr-o noapte. O incepusem dupa masa si nu am mai putut s-o las din mana. Plecasem la culcare si ai mei insistau sa sting lumina. Am stins-o si am continuat sa citesc sub plapuma, la lumina unei lanterne. Mai tarziu, cand ei adormisera, am aprins din nou veioza.
Spre dimineata, cand o terminasem, imi erau ochii inrositi de somn, dar si de plans.

M-a miscat foarte tare povestea de dragoste dintre Armand Duval si Marguerite Gautier.
Povestea era reala. Alexandre Dumas fiul se indragostise de tanara Rose Alphonsine Plessis, o tanara provinciala, care, odata ajunsa la Paris, saraca, insa foarte atragatoare fiind, pentru a se putea intretine, imbratisase viata de metresa si-si schimbase numele in Marie Duplessis. Intre cei doi se naste o emotionanta poveste de dragoste. Finalul a fost trist, tanara murind la doar 22 ani din cauza tuberculozei.
Probabil povestea o stiti cu totii si la fel dovezile acestora de iubire si sacrificiile pe care le-au facut.

Vieti zbuciumate, traite intens, gustand din orice clipa a vietii, fie dulci, fie amare, aceste doua personaje au dat viata mai tarziu operei lui Giuseppe Verdi La Traviata, scrisa dupa un libret al lui Francesco Maria Piave, in italiana pe care o vorbisera reprezentantii clasei nobile la mijlocul secolului XIX.
Astfel, Marie Duplessis devine Violetta Valèry si Armand Duval ia numele de Alfredo Germont pentru a zugravi povestea intensa de iubire prin voci, care sa exprime patosul, inaltarea, renuntarea si puterea.

Aici ar mai fi multe de scris, insa am ales doar doua secvente din opera La Traviata, unde rolurile sunt interpretate de doi artisti tineri si anume Anna Netrebko si Rollando Vilazon, secvente filmate in 2005 la festivalul anual de opera din Salzburg. Ineditul acestora este dat de regie, unde Willi Decker reda esenta acestei povesti de iubire si exprima sensul vietii, prin prezenta si jocul plin de viata si patos ale celor doi tineri interpreti, precum si prin modernismul aparitiei si nu prin decoruri, ele fiind simple si doar sugerative. Consider ca tocmai din acest motiv impactul asupra auditoriului este mult mai mare, atentia cazand aproape in mod exclusiv pe exprimarea artistica a trairilor si a vocilor celor doi.

Cele doua momente, apogeul vietii si caderea, constientizarea apropierii momentului inevitabil al mortii, cuprinse atat de bine de Verdi in "Brindis" ("Libiamo ne´lieti calici"), respectiv in "Addio del Passato" si, la fel, cum spuneam, prin jocul si vocile celor doi tineri interpreti.

Nu se poate sa nu te infioare tremuratoarea voce a Annei Netrebko in vorbele ei de ramas-bun unde, in singuratate, declin finaciar si parasita de toti, insa inca plina de iubire in suflet dar si de suferinta constientizeaza: "Nicio floare, nicio cruce nu imi vor marca mormantul" dupa ce in zilele ei de glorie ca si curtezana canta: "Cu voi toti vreau sa impart asta, tot ceea ce in viata nu e placere, e nebunie (...) Viata e o floare ce infloreste si moare si nu ne vom mai putea bucura de ea (...)Viata inseamna sarbatoare..."

Cat adevar intre aceste doua secvente ale vietii, un adevar cu atat mai patrunzator cu cat ne dam seama ca il simtim, intr-un fel sau altul, in decursul vietii cu totii!...