Noi - Dumnezei

Daca v-as spune ca Dumnezeu e mic, 
mi-ati spune ca e o blasfemie. 
I-as spune unui musulman ca Allah nu exista 
si m-ar pune la zid. 
Ce-ar spune un calugar daca m-as indoi de Buddha? 
Unii dintre voi mi-ati spune, in cel mai elegant mod,
ca sunt atee. 
Dar nu e adevarat. Puterea in care cred eu 
e mai mare decat toti acestia la un loc,
e dincolo de Dumnezeu, de Allah, de tot ce vreti.
E dincolo de noi.
Si ei se datoreaza tot ce exista, asa cum exista.
Aceea este puterea in care cred.
Ea nu va face nicodata deosebire intre un musulman si un crestin,
intre un negru si un alb,
intre un sanatos si un bolnav,
intre un sarac si un bogat.
Si nici intre un mort si un nenascut.
Nici intre un sfant si un ucigas.
Caci toate au un echilibru. Si toate sunt UNA.

Si nu am gasit inca Nume pentru aceasta Putere.
Pot sa fiu Eu, poti sa fii Tu...

Viata din nacela

Uneori am impresia ca lumea alearga, ca eu raman agatata undeva, intre intrebarile ramase inca fara raspuns ale trecutului si proiectiile fine ale viitorului, unde ziua de azi isi pierde conturul. Ieri seamana cu azi si azi cu maine cel imediat. Poimaine e total difuz, fiindca, de undeva, poposesc la picioarele mele bile mari, albe, ce se rostogolesc printre talpile mele, schimbandu-mi directia.

Incerc sa dau caldura balonului, pentru a-mi ridica nacela, dar, se pare ca, in afara de sacii de nisip pe care-i stiu, cineva a uitat sa dezlege funiile. Imi iau maceta si incep sa tai. Zborul de una singura deasupra lumii nu e nostim. E doar insingura(n)t. Si-apoi, cu cine sa schimbi si tu o vorba, cand, acolo sus, nu e nimic altceva, decat un condens de apa? E un aer umed si o lumina difuza, care simti ca-ti inteapa privirile. Si tacerea aia... tacerea care iti face sa-ti fluiere urechile. Si fluiera atat de tare, incat nu-ti mai auzi nici propriile ganduri in cap, incat crezi ca au luat-o toate la goana si te-au parasit, pe masura ce urci.

Poti sa vezi viata de sus, dar nu mai poti s-o traiesti. Esti ca un duh intr-un trup inca viu, ce nu se impaca nici cu lumea aceasta, nici cu cea de dincolo, fiindca nu-si gaseste locul.

Si singuratatea devine schingiuitoare si-ti vine sa te arunci de acolo, de sus, sa te faci pulbere si sa te amesteci cu colbul drumului batatorit de carute si cai ce vin pe 38°C de la camp, intr-o zi in care s-au scurs deja 45 de zile si nopti de la ultima stropitura a ploii. Ti-e dor sa te simti naclait pana sub unghii, sa simti cum se preling broboanele de sudoare pe pielea-ti arsa de soare si cum, printre dintii deja inverziti, ti se agata firele crude de iarba mestecate. Ti-e dor sa musti din viata, sa nu mai fi singur, sa nu mai stii ce e aia auster, sa ti se rupa de toti si de toate. Sa iesi din casa intr-o pereche veche de slapi (si aia cu baretele rupte) si sa manaci cirese, scuipand samburii, fara grija, peste tot. Sa fluieri. Sa-ti azvarli parul in stanga si-n dreapta si sa razi zgomotos pe strada, la amintirea unui banc vechi.

Si apoi, sa ti se faca deodata dor de inalturi: de recele muntilor, de ceata de pe coame, de tremurul de deasupra lumii...

Si urc si cobor. Si urc si cobor. Si urc...