Tu nu mi-ai dat lumina cu mine si mi-ai spus ca o sa gasesc in cale.
Pe drum nu am gasit, mama, decat luminile altora
Dar ei mergeau pe calea lor si eu nu aveam de ce sa ma tin dupa ei.
Mi-ai spus ca n-o sa-mi fie foame, mama si de aceea nu mi-ai dat desaga cu merinde la mine.
Dar am ajuns in pustietate si acolo nu sunt copaci care sa faca poame.
Am incercat sa ud nisipul desertului in speranta ca voi sadi gradini
Dar n-a fost asa, mama si n-ai avut dreptate.
Mi-ai spus apoi ca de carti nu am nevoie, mama, ca invataturile le voi trage din viata.
Dar nici asta nu a fost asa, mama, caci fara de carte nu te ia nimeni in seama.
Am inceput atunci a citi. Citeam tot ce-mi pica in mana si tot mi s-a parut ca nu stiu nimic.
Dar ce trebuia sa fi invatat inca de mica, era ca tu trebuia sa ma iubesti.
M-ai trimis in viata, mama, asa cum trimite o tara pe fiii sai la razboi.
Te-am intrebat daca imi trebuie arme si tu mi-ai spus ca o sabie mi-e de ajuns.
Mama, sabia aceea o pastrez si acum in teaca, fiindca oamenii nu se mai razboiesc de mult asa.
Ei lupta cu gandurile, mamica, dar tu asta nu ai stiut sa-mi spui. Dar am invatat eu.
Mai am un pic pana mi se va stinge lampa vietii, mama.
Dar tu mi-ai spus sa nu-mi iau nici ulei si nici fitil, ca o sa le gasesc la orice pravalie.
Le-am gasit, pe la inceputuri, asa e, dar acum lumea umbla cu alte lumini,
Lumini de care tu nu mi-ai spus nimic. Nici tu n-ai stiut. De un´ sa stii?
Nu te invinovatesc, mama! Pe vremea ta nici intunericul nu era asa de negru,
nici veacurile atat de lungi si, poate, nici moartea definitiva.
Vremea te era doar o vreme.
Vremea mea acum trece, iar vremea fiului meu abia incepe...
Sunt veacuri de traire, mama, VEACURI!
Postări
