Traducere in limba maghiara a unui poem al meu "Dreptul la viata" - "Az élethez való jog"

Astazi am avut prima data surpriza de a-mi vedea tradus in limba maghiara un poem de al meu, e vorba despre poemul "Dreptul la viata". Traducerea a fost facuta de catre un prieten virtual, pe care l-am cunoscut prin intermediul site-ului de cultura Reteaua Literara, unde activam amandoi, este vorba de  Attila F. Balázs. 
Am vorbit acum cateva zile si mi-a facut aceasta propunere. Evident, am fost placut surprinsa. Astazi am primit aceasta prima traducere. Celor ce stapaniti limba maghiara, va doresc lecturare placuta. Pentru cunoscatorii de limba romana, am sa atasez si poemul in original.
Ii multumesc pe aceasta cale lui Attila, pentru semnul prieteniei lui!

***

Az élethez való jog

Ha itt lennél velem, kézen fognálak,

A vízpartra vinnélek,

Hallgatni a víz lágy susogását,

Amikor eléri a partot.

Felvenném a  zöld ruhámat,

Vállából sárgabarack rügyek buggyannának ki

Égből hulló magnólia szirmokból

Készült széles pántok alól.

Kezembe szorítanám a kezedet

Amíg egymásba olvadnának.

És meglátnád, hogy ágak nőnének

Az ujjaim helyén,

Zöld, hosszú és hajlékony fűzfa ágak,

Pamaccsal a végükön virág helyett, 

Mélyen a szívedbe gyökerezve.

Elvinnélek, hogy halld a föld moraját

és a nyüzsgést a lábad alatt amerre jársz.

Mélyen életek vannak eltemetve,

Melyek az elveszett fény után vonyítanak.

Azok a hangok a felszínre törnek.

Nyüzsgés van a föld alatt

A földön,

Bennem

És benned

És most megkérdezem: "Mondd, drágám, érzed ?"

 ***********************

Dreptul la viata

Dacă ai fi aici, te-aş lua de mână,
Te-aş duce pe malul apei,
Să auzi încet foşnetul ei,
Când se izbeşte de maluri.
Mi-aş îmbrăca rochia verde,
Din ai cărei umeri ţâşnesc muguri de cais
Şi cu borduri late, din petale de magnolie,
Desprinse de cer.
Ţi-aş strânge mâinile într-ale mele,
Până s-ar topi unele cu altele
Şi-ai vedea cum, din degete,
Încep să-mi crească crengi.
Crengi de salcie, verzi, lungi şi mlădioase,
Cu puf în loc de floare,
Cu rădăcini adânc înfipte în inima ta.
Te-aş duce să auzi murmurul pământului
Şi toată forfota de sub locul pe care calci.
Adânc, sunt vieţi îngropate,
Ce zbiară să iasă din nou la lumină.
Nu mai e mult şi vocile acelea ce se tânguie
Îşi vor cere dreptul la viaţă.
E forfotă sub pământ,
Pe pământ,
În mine
Şi-n tine.
Iar acum, te întreb: "Spune-mi, iubite, simţi?"

spovedanie de drum lung

urmele mele au ramas adancite in namolul neamului
inca de pe cand era desertul sub ape
am scris cu cenusa durerilor zilele de jar
si am udat vlastarii cu lacrimile de bucurie
in locurile umblate cazusera semintele vietii

o vreme am umblat nestiind ca am un drum
iar ratacirile s-au transformat in bumeranguri
alergasem toate campiile lumii
ca sa ajung in cele din urma in campia mea
chiar fara sa stiu dinainte am recunscut-o pe loc
pentru ca nu mai simtisem niciunde o astfel de liniste

acum asteptarile mi se par firesti
zilele la fel de lungi si noptile la fel de instelate
ii recunosc doar pe cei rataciti
dupa pasii lor lasati pe marginile campiilor mele

si ma gandesc si-acum la cei ce-s in pustiu
ce drum lung trebuie sa strabati
ca sa stii ca ai ajuns acasa

79.362.547.254.207 rasuflari

Vad astazi oameni care se sting incet in casele lor
Imaginandu-si ca sunt propria lor lumanare.
Vad astazi oameni cu greseli neiertate,
Neiertate de ei, de trufia lor si neiertate de Dumnezeu.
Cu voaluri albe pe cap, dar cu inimi stinse.
Vad astazi oameni care
Se tem sa deschida bratele-ntr-un  "Da!".
Vad oamenii ca niste viezuri, tematori, inspaimantati,
Ascunsi intre patru pereti si alti patru pereti
Si alti patru... si asa mai departe.
Fiecare incercuit de propria lui teama.
S-au obisnuit sa vorbeasca in silabe,
Pe care le leaga in cuvinte,
Pe care le leaga in propozitii,
Pe care le prefac in ode,
Dar au uitat sa-si vorbeasca cu sufletul.
Sufletul e mut, sufletul e surd, e gri, e ars si doare.
Caci, fiecare cuvant scos din suflet ii arde.
Ii arde acolo unde singuratatea ii sfredeleste.

Poarta discutii plate despre lucruri frumoase,
Altele pretentioase,
Dar in sine se-aude atat:
"Astept moartea.
Mai am 79.362.547.254.207 rasuflari,
79.362.547.254.206,
79.362.547.254.205,
79.362.547.254.204...

Uite, daca nu ma grabesc sa respir, mai prind o aselenizare,
O mondiala,
Un razboi
Si vreo doua vesnicii."

Isi deschid televizorul: "Sfarsitul lumii dupa Maya"
Se intreaba: Mor inainte sau mor dupa?
Cum sa mor dupa sfarsit? Logic ar fi sa murim toti deodata!
Da, mereu intrebarile astea stupide despre
Existenta, existentialism, existentialitate...
Shit! Mai bine-ar fi sa crap odata!
Si-asa mi se pare viata o povara,
Ce drac´ sa fac in ea?

68.352.867.002.298
68.352.867.002.297,
68.352.867.002.296...
Pareau mai multe azi dimineata...
Macar de-as apuca si primele ridichi de luna!
Mi-as cumpara o legatura. Asa mancasem in copilarie,
Imi dadea bunica."
Apoi apare in tocul usii umbra acelei pomenite bunici.

Si-asa ii vad pe toti: fiecare cu strabunii lor de mana,
Pleaca, pierzandu-se numarand:
5,
4,
3,
2,
1...

Dreptul la viata

Daca ai fi aici, te-as lua de mana,
Te-as duce pe malul apei,
Sa auzi incet fosnetul ei,
Cand se izbeste de maluri.
Mi-as imbraca rochia verde,
Din ai carei umeri tasnesc muguri de cais
Si cu borduri late, din petale de magnolie,
Desprinse de cer.
Ti-as strange mainile intr-ale mele,
Pana s-ar topi unele cu altele
Si-ai vedea cum, din degete,
Incep sa-mi creasca crengi.
Crengi de salcie, verzi, lungi si mladioase,
Cu puf in loc de floare,
Cu radacini adanc infipte in inima ta.
Te-as duce sa auzi murmurul pamantului
Si toata forfota de sub locul pe care calci.
Adanc, sunt vieti ingropate,
Ce zbiara sa iasa din nou la lumina.
Nu mai e mult si vocile acelea ce se tanguie
Isi vor cere dreptul la viata.
E forfota sub pamant,
Pe pamant,
In mine
Si-n tine.
Si-am sa te intreb: "Spune-mi, iubite, simti viata?"

All those years... or who I am...

Inca nu-mi dau seama ce se intampla cu exactitate cu noi in viata asta.
Pana mai ieri ma gandeam ca trecutul ramane ingropat, daca 20 ani nu zaresti niciun taciune mocnind. Ca ceea ce obisnuia odinioara sa dea contur vietii tale a pierit ca un abur speriat de soarele amiezii. Ma gandeam ca focurile alea, vapaile ce te-au ars odata ca pe fecioara din Orléans pe rug, au fost sortite sa iti insoteasca doar un numar limitat de ani existenta, sa le porti ca o umbra dupa tine, sa te rogi sa le uiti, sa cauti, ca un berbec, cu coarnele inainte, altceva, ceva ce sa spele fricile, infrangerile, fricile, dorintele, fricile din nou si iar fricile. Da, de o mie de ori fricile, fiindca traiai viata in niste angoase. Pentru ca atunci nu mai erai tu stapanul trupului tau, ci doar emotiile ce te stapaneau, sentimentele necontrolate, fanteziile ce o luau razna. Obisnuiai sa traiesti inspirand senzatii, expirand senzatii, mancand la micul dejun senzatii, pe care, mai apoi, le descopereai si pe platoul de la restaurant, spre stupoarea ta, cand chelnerul ridica, la cel mai luxos restaurant la care mergeai, cu o mina profesionala, capacul. Te hraneai din descoperiri. Parca erai Cristofor Columb - ul tau propriu si nu te stiai pana atunci. Te speriai de propriile tale trairi, tresareai, sareai inapoi, ca ars, te reapropiai, bravai, epatai, nu gaseai nici macar cuvinte pentru a descrie ce traiesti, nu gaseai cuvinte pentru a te descrie. Era vremea cand mitul sadit in tine de catre parinti, prieteni, vecini, colegi de scoala, se darama. Iar tu nu stii ce se ascunde sub mantia rosie ce ameninta sa cada, ce aluneca, precum o matase mata si sfidatoare sclipind in soare. Ti-era frica sa lasi dezvaluita marmura statuiei, pentru ca toti te vedeau ca pe un corp de piatra, caruia i se mai faceau, din cand in cand si poze sau despre care mai zvoneau gurile atotstiutoare de nimicuri inefabile tot felul de barfe de alcov. O viata traita intre aparente si interiorizari, salturi simulative: "sunt asa"- "nu sunt asa", cand nici tu si nici ceilalti nu mai stiau cine esti tu. Cand asta era singurul joc pe care-l puteai pune la bataie ca sa te cunosti, sa te descoperi si , totodata, sa te ascunzi pe tine de ochii lumii, sa te feresti, cu tot ce ai mai crud si nevinovat in tine, de ochii sfredelitori ai iubitorilor de telenovele cu personaje locale. Ai gasit singurul fel in care-ti puteai ascunde vulnerabilitatea si anume: teatrul. Ai gasit (credeai pe atunci) singurul fel in care iti puteai apara mandria - fuga. Ai descoperit superficialitatea si te-ai folosit de ea, pentru ca e mai usor sa joci un rol dinainte regizat, cu un final scontat si sigur, decat sa te lasi sa traiesti doar controlat de emotii.Dar emotiile nu iarta. Ele sunt (ca) datoriile karmice, te urmaresc peste tot si te plesnesc in moalele capului, tocmai cand te astepti mai putin. Cand tu crezi ca ele nu mai exista. Cand tu crezi ca ai ingropat orice urma, ca ai reusit sa devii crimnalul perfect.
Dar poate ca ele reapar in timp, sa-ti arate ce nu ai reusit atunci sa rezolvi. Poate ca trebuia sa treci alte praguri, sa inveti alte lectii, sa primesti alte lovituri, pentru a fi capabil sa intelegi ce nu ai reusit sa traiesti atunci.
Uitati-va pe strazi! Sunt pline bulevardele si ulicioarele cu tineri cool, misto, super, beton, marfa si cum mai vreti voi. Sunt tari. Si stiti de ce? Fiindca toti sunt vulnerabili.
Vi se pare cunoscuta descrierea? Mai este cineva, care, in mugurii vietii lui nu a recurs la astfel de trucuri? Mai este cineva care nu a fost cool in anii tineretii, doar din nesiguranta?

Ganditi-va: in cati dintre voi se mai ascunde tinerelul timid, cel care ar fi vrut sa aibe curajul sa-i cumpere ei o floare si sa-i spuna simlu, intr-o zi cu soare: "te iubesc!"? Mai e vreo ea care acum lasa ochii jos mahnita si cu remuscari ca atunci, cand morala a invatat-o sa spuna nu , s-a sfiit sa raspunda cu lumini scaparande in ochi da?


Viata asta e ca o roata: se invarte, se invarte, se invarte si, de cate ori credem ca am scapat de un hop, nicio grija, se intoarce. Trebuie sa invatam sa-l sarim.

Vorbesc, ca sa-mi aduc aminte ca te am

Iti simt inca urma sarutului pe glezna si grija cu care ma-nveleai. Desi esti plecat de niste zile, inca nu s-a uscat urma buzelor tale, iar pielea mea inca iti poarta amprentele.

Stii, sub urechea stanga, pe gat, s-a incapatanat o picatura de colonie sa nu-si risipeasca mirosul in vantul de primavara si mi-a sopti asa la ureche: "Stii, n-am sa plec, sa poti sa-l simti!"

Cearsaful pe care incercasem sa-l intind in dimineata cand ai plecat a ramas botit. Cand am tras de el, auzeam cum imi ingana:"Nu, lasa-ma asa, nu ma indrept, ca sa nu-l uiti".

Perdeaua am incercat s-o dau la o parte si se trasese singura inapoi: "Daca las ziua sa-ti inunde camera, e ca si cand as lasa lumina sa-i stearga umbra si nu vreau.".

Am deschis frigiderul, imbracata in camasa ta si in papuci. El imi zambise si lasase sa luceasca auriu capacul unei sticle de bere. S-a intunecat imediat, fiindca stia ca eu nu beau bere. Il inselase, insa, camasa ta. Nu, eu nu beau bere, Sper sa-i mai fie valabil termenul pana te intorci, sa nu se trezeasca acolo, singura si neatinsa, ca fecioara ce asteapta sa fie iubita si ea odata.

Postasul ma salutase azi dimineata cu "Sarut-mana, doamna!".Daca mai stai mult, o sa ma faci sa ma simt ca o domnisoara de pension, care a invatat doar bunele moravuri, politetea si... asteptarea. Dar nu sunetem la inceput de secol XX si nici domnisoara nu mai sunt. Iar casa asta nu e pension. Absenta ta o sa dea timpul inapoi, fara masinarie, daca mai ratacesti mult drumul spre casa. 

Acum, singurele semne care-mi amintesc de tine sunt lucruri si sunt mute. Dar mutenia lor striga intr-o limba pe care doar eu o inteleg si simt ca ma asurzeste. Tu nu auzi? Si cel mai tare dintre toate zbiara locul gol din pat, acolo unde-ti lasasesi tu caldura. Acolo sunt hauri. Se aud mereu strigate, ca niste ecouri ce se repeta la infinit si seara abia pot sa adorm, atata de tare striga.

Dar, nu, tu nu le auzi. Tu nu ai cum sa le auzi, fiindca, atunci cand vii, le stapanesti, le imblanzesti, le domesticesti si-ti stau toate supuse. 

Pana si ceasca de cafea iti zambeste cu toata toarta cand o umpli. Se-nfoaie in pene, in portelanul ei, acolo si, desi sunt sigura ca tu nu observi, dar, de fericire,  isi dubleaza volumul. Asa se face ca tu bei mereu o cafea dubla, in timp ce eu abia sorb o picatura, ca dintr-o cescuta de espresso - un degetar abia - holbandu-ma, buimaca inca de somn, la tine. 

..............................

Si-asa decurg diminetile noastre impreuna: tu-mi spui ca sunt frumoasa, te joci cu degetele in parul meu, eu iti zambesc, te-ntreb cum vrei ouale la micul dejun, iti spun ce s-a mai intamplat cata vreme ai fost tu plecat, iti explic de ce am preferat produsele bio in locul celor din supermarket-uri. Te uiti distrat la mine si la nonsensurile mele... stii ca nu poti sa ma schimbi si incepi sa te reobisnuiesti cu lipsurile mele, cu gaselnitele mele, cu fleacurile pe care le bodoganesc. Dar, stii, nu ti-am spus niciodata de ce vorbesc atat de mult: fiindca tu taci. Tu taci si ma privesti. Si, uneori, tacerile tale imi par atat de apasatoare, la fel ca tacerea cand tu nu esti aici. Cand imi vorbeste sticla de bere din frigider, cand imi vorbeste perdeaua, cand aud urland perna, cand nu mai aud decat, singur, soptind, cearsaful. 

Vorbesc, sa uit singuratatea. Vorbesc, ca sa imi aduc aminte ca te am...

Viata din nacela

Uneori am impresia ca lumea alearga, ca eu raman agatata undeva, intre intrebarile ramase inca fara raspuns ale trecutului si proiectiile fine ale viitorului, unde ziua de azi isi pierde conturul. Ieri seamana cu azi si azi cu maine cel imediat. Poimaine e total difuz, fiindca, de undeva, poposesc la picioarele mele bile mari, albe, ce se rostogolesc printre talpile mele, schimbandu-mi directia.

Incerc sa dau caldura balonului, pentru a-mi ridica nacela, dar, se pare ca, in afara de sacii de nisip pe care-i stiu, cineva a uitat sa dezlege funiile. Imi iau maceta si incep sa tai. Zborul de una singura deasupra lumii nu e nostim. E doar insingura(n)t. Si-apoi, cu cine sa schimbi si tu o vorba, cand, acolo sus, nu e nimic altceva, decat un condens de apa? E un aer umed si o lumina difuza, care simti ca-ti inteapa privirile. Si tacerea aia... tacerea care iti face sa-ti fluiere urechile. Si fluiera atat de tare, incat nu-ti mai auzi nici propriile ganduri in cap, incat crezi ca au luat-o toate la goana si te-au parasit, pe masura ce urci.

Poti sa vezi viata de sus, dar nu mai poti s-o traiesti. Esti ca un duh intr-un trup inca viu, ce nu se impaca nici cu lumea aceasta, nici cu cea de dincolo, fiindca nu-si gaseste locul.

Si singuratatea devine schingiuitoare si-ti vine sa te arunci de acolo, de sus, sa te faci pulbere si sa te amesteci cu colbul drumului batatorit de carute si cai ce vin pe 38°C de la camp, intr-o zi in care s-au scurs deja 45 de zile si nopti de la ultima stropitura a ploii. Ti-e dor sa te simti naclait pana sub unghii, sa simti cum se preling broboanele de sudoare pe pielea-ti arsa de soare si cum, printre dintii deja inverziti, ti se agata firele crude de iarba mestecate. Ti-e dor sa musti din viata, sa nu mai fi singur, sa nu mai stii ce e aia auster, sa ti se rupa de toti si de toate. Sa iesi din casa intr-o pereche veche de slapi (si aia cu baretele rupte) si sa manaci cirese, scuipand samburii, fara grija, peste tot. Sa fluieri. Sa-ti azvarli parul in stanga si-n dreapta si sa razi zgomotos pe strada, la amintirea unui banc vechi.

Si apoi, sa ti se faca deodata dor de inalturi: de recele muntilor, de ceata de pe coame, de tremurul de deasupra lumii...

Si urc si cobor. Si urc si cobor. Si urc...

Iubiri neconditionate

"Ma lasi sa-ti povestesc? Nu ma intrerupi?"

Asez un deget incet pe buzele lui si incep sa-i vorbesc...

"Ti-amintesti cand te imbracam cu visurile mele, ca sa nu tremuri de singuratate, ca de frig, cand te incalzeam in soapte? Vioara aceea coborata din secolul trecut isi lasa arcusul sa alunece pe corzile-i aproape umede din cauza cetii. Stiu ca nu te asteptai ca sufletul meu sa-ti arunce aburi calzi si nici ca inima mea sa-ti bata tie in palma. Sanul mi-era rotund, asteptand ca mirarea ta sa se lumineze."

"De ce nu ai venit la mine?" te intrebam... "Era prea multa ceata, nu am inteles pe unde trebuie sa merg. Alergam ca un zalud...Credeam ca nici nu vrei sa te ajung...". Si te-am crezut. Fiindca stiam ca atunci nu cunosteai drumul spre minunea din mine...
"Te-ai speriat? Te-am speriat eu?" - râd. "Da. M-ai speriat. Nu mai stiam cine esti...". "E vina mea, trebuia sa te previn, eu nu stiu sa ma stapanesc, sunt o furtuna". "Nn-nuuu, nu cred, mai degraba un cataclism. O furtuna o vezi venind, cataclismul te ia pe nepregatite." Am ras. Asa era...

"Stii, e aproape un an de atunci, mai sunt cateva luni... Stii de cate ori m-am gandit la tine?"
"Nu stiu..."
"In fiecare seara, in fiecare zi..."
"Vorbesti serios?"
"Te-am mintit eu vreodata?"
Vadit incurcat, ingaima: " Nu mai reuseam sa precizez momentele de sinceritate. M-ai bulversat prin existenta ta intr-atata, incat nu credeam ca poate exista cineva care sa iubeasca in acest mod. Credeam ca astfel de iubiri nu exista, ca sunt doar in carti, in filme, sunt fictiune..."
"Si-acum?"
"Daca voi inchide ochii si-i voi redeschide brusc de cateva ori iar tu vei fi tot aici, am sa cred!"
Am râs...

Il priveam cum el, un barbat ce se apropia de 40 de ani, divortat, inca nu a fost niciodata iubit intr-un asa mod... Era incredibil pentru el.

"Stii, femeile pe care le-am cunoscut eu pana acum se uitau la masina pe care o conduc, la pozitia mea sociala, la contul din banca..."

Am râs brusc, necontrolat, fara intentie sa-l jignesc: "Omule, tu nu ai fost iubit niciodata!"
"Poate de mama... asa...neconditionat..."

"Nu-i nimic, inveti acum. Ai rabdare sa te invat?"
"O viata! O viata....!"

Serenitatea din varful muntelui meu...

Cad in fantani adanci din care nu mai stiu daca pot sa ies. Dar, totusi, o fac de fiecare data. E ca si cand ar fi fantani cu apa sarata, unde sarea ma impinge mereu la suprafata. Uneori nu vreau sa rostesc niciun cuvant. Ma prefac ca-mi sta bine mutenia in care ma afund, ca-ntr-o smoala ce-mi naclaieste cuvintele, siroind si colcaind, ca o mlastina in arsita verii, plina de matasea-broastei. Ma intreb la ce bun atatea vorbe, daca simtirea nu poate fi, si asa, inlocuita cu nimic? Uneori imi imaginez ca sunt la 2 m sub pamant si ca viermii au ros din mine si ultima bucatica de carne si ca, in loc sa ramana un schelet de oase, ramane un schelet de suflet. Un schelet curat, de suflet limpede. Nu stiu daca se intreaba vreun trecator cine odihneste (?) sub aceasta piatra. Dar, oare, odihneste? Sufletul meu haladuieste peste tot, nevazut si nesimtit. Doar ochii mei vad si urechile mele mai aud, ca intr-un film, in care scenele sunt filmate de sus.
Stau pe veranda unde un barbat cteste un ziar. In necrolog nu apar oameni cunoscuti lui si da pagina mai departe. Nici de numele meu nu s-a impiedicat. Nu ne-am vazut, si asa, niciodata. Desi ma inglobez in aceasta lume, par a fi, totusi, absenta. O anonima ce putea foarte bine sa nu fi existat. Nu stiu cu ce ar fi fost lumea mai saraca in absenta mea. Cu un suflet? Cu o palma de celule, ce si asa mor? Sunt atat de putine semnele trecerii mele pe aceasta lume, incat uneori ma simt ca o boare. Uneori e suficient sa respir si sa nu mai fac nimic altceva. Deja si ocuparea spatiului pare cateodata prea mult. Dar, totusi, se pare ca e necesar...

Imi plac tacerile, spuneam. Fiindca imi place linistea. Ma retrag din imbulzeala -si asa fara rost - a zilelor ce curg invalmasite in evenimente care, desi azi par atat de importante, maine nu isi mai aduce aminte nimeni de ce s-a enervat. Am ales serenitatea. Ma retrag si ma gandesc ce rost au toate acestea. Lenevesc in mintea mea, crutandu-mi viata de nervi inutili. Acele lucruri nu ma privesc. Nu sunt ale mele. Nu ma duc mai departe si nu-mi aduc nimic. E ca si cand toata lumea s-ar imbulzi la oras si ar inghiti mereu fumul tobelor de esapament, plangandu-se de afectiuni pulmonare. In loc de asta, prefer sa stau in varful muntelui meu, chiar daca asta suna ca o condamnare la solitudine, dar respir aer curat. Aerul e rarefiat la inaltimi. Daca nu esti obisnuit, poti ameti. E o chestiune de exercitiu. E un lucru simplu. Si e vital. Desi, poate, pentru unii, nu pare. Putin imi pasa ce spun ceilalti! Am invatat sa fac ce vreau si sa nu am nici macar asteptari de a fi inteleasa. Asta te scuteste de multe. De o alta serie de nervi inutili. N-am cerut nimanui sa se puna in locul meu. Si nici sa ia decizii in numele meu. Cu atat mai putin sa raspunda pentru ceea ce eu fac. E o atitudine ciudata, azi, unde lumea merge cu turma. Numai ca eu nu sunt turma.
Eu sunt pe munte. Pe muntele meu. Si acolo aerul e rarefiat...

Sunt veacuri de traire, mama...!

Am ratacict viata, mama, la fel cum as fi ratacit un drum
Tu nu mi-ai dat lumina cu mine si mi-ai spus ca o sa gasesc in cale.
Pe drum nu am gasit, mama, decat luminile altora
Dar ei mergeau pe calea lor si eu nu aveam de ce sa ma tin dupa ei.

Mi-ai spus ca n-o sa-mi fie foame, mama si de aceea nu mi-ai dat desaga cu merinde la mine.
Dar am ajuns in pustietate si acolo nu sunt copaci care sa faca poame.
Am incercat sa ud nisipul desertului in speranta ca voi sadi gradini
Dar n-a fost asa, mama si n-ai avut dreptate.

Mi-ai spus apoi ca de carti nu am nevoie, mama, ca invataturile le voi trage din viata.
Dar nici asta nu a fost asa, mama, caci fara de carte nu te ia nimeni in seama.
Am inceput atunci a citi. Citeam tot ce-mi pica in mana si tot mi s-a parut ca nu stiu nimic.
Dar ce trebuia sa fi invatat inca de mica, era ca tu trebuia sa ma iubesti.

M-ai trimis in viata, mama, asa cum trimite o tara pe fiii sai la razboi.
Te-am intrebat daca imi trebuie arme si tu mi-ai spus ca o sabie mi-e de ajuns.
Mama, sabia aceea o pastrez si acum in teaca, fiindca oamenii nu se mai razboiesc de mult asa.
Ei lupta cu gandurile, mamica, dar tu asta nu ai stiut sa-mi spui. Dar am invatat eu.

Mai am un pic pana mi se va stinge lampa vietii, mama.
Dar tu mi-ai spus sa nu-mi iau nici ulei si nici fitil, ca o sa le gasesc la orice pravalie.
Le-am gasit, pe la inceputuri, asa e, dar acum lumea umbla cu alte lumini,
Lumini de care tu nu mi-ai spus nimic. Nici tu n-ai stiut. De un´ sa stii?

Nu te invinovatesc, mama! Pe vremea ta nici intunericul nu era asa de negru,
nici  veacurile atat de lungi si, poate, nici moartea definitiva.
Vremea te era doar o vreme.
Vremea mea acum trece, iar vremea fiului meu abia incepe...

Sunt veacuri de traire, mama, VEACURI!

De negru

Imi vine sa evadez din realitate si sa caut un colt de imaginatie pe care sa-l transform in traire. Dar viata nu-mi da pace.
Atarna pietre de moara de grumazul meu si ma trag in jos, incercand greu incheieturile coloanei mele vertebrale.
Ma apas pe abdomen in speranta ca muschii ma vor ajuta sa ma indrept.
Vad negru-n fata ochilor si tot ce e frumos si cunoscut dispare. Lasa in locu-i, doar un gust amar, lesios, o cale nevazuta si deloc sperata si nicicum dorita. Intrebari "De ce asa?", "De ce acum?" ma sfredelesc si ma fac sa-mi schimb viziunea despre sensul vietii.
Am vrut sa fiu oarba pana acuma si sa nu vad si pajura, doar capul. Banul se intoarce insa si-mi rade in fata: "Te-am invins!" E ca un truc pe care l-a invatat pe cand juca poker Viata cu Moartea. Sau Black Jack. Dar e doar Black. Jack nu mai e. Eu sunt proasta la poker. Iar jocuri de noroc nu am jucat niciodata. Am jucat doar jocuri de ghinion. Se pare ca la ele castig. Configuratie de looser in orice pariu. Ma ridic la suprafata doar cand ceilalti ma lasa. E ca si cand i-ar spune uleiul apei "Ridica-te deasupra mea!".
Nu mai am putere sa lupt. Mi se pare si asa inutila orice miscare.
Raman inerta. Moartea o sa vina si dupa mine. Cand?

Papusi si papusari (poem/non-poem)

E legea aceptantei sociale. Sta in firea nostra sa vrem sa fim declarati buni de catre toata lumea. Curiozitatile cresc cand e imaginea personala in discutie. Autoperceptia nu mai e de ajuns si-ncepi sa cauti ce nici nu stii ca este. E instinctiv. Altfel, ne-am duce dracu´. Iar ei spun nu cand tu spui da si speri in sinea ta la poate. La fel, si ei se indoiesc. In ce parte se trage sfoara nu stii decat cand interactiunea ii descopera adevarului fata. Esti manipulat, manipulezi, esti, cand papusa, cand papusar. Suntem toti niste Dumnezei mai mici, incercand sa-L definim pe Cel mare. In Lumea ta nu mai esti singur. A cui papusa ai fost azi?

e legea aceptantei sociale.
sta in firea nostra
sa vrem sa fim declarati buni
de catre toata lumea.

curiozitatile cresc
cand e imaginea personala
in discutie
autoperceptia nu mai e de ajuns
si-ncepi
sa cauti
ce nici nu stii ca este.
e instinctiv.

altfel,
ne-am duce dracu´.

iar ei spun nu
cand tu spui da
si speri in sinea ta
la poate.
la fel si ei
se indoiesc.

in ce parte se trage sfoara
nu stii decat
cand interactiunea ii descopera
adevarului fata.

esti manipulat, manipulezi,
esti, cand papusa, cand papusar.
suntem toti niste Dumnezei mai mici
incercand sa-L definim
pe Cel mare.
in Lumea ta nu mai esti singur.

a cui papusa ai fost azi?

Nu-s multe ganduri...

Nu-s multe ganduri
ce ma strabat in noapte:
O turla de biserica
deasupra careia s-a aciuit
o cucuvea.
Un dangat surd, lugubru
anunta miezul noptii.
Doua stafii doar
stau la panda
sa nu se risipeasca
ceata dimprejur.
Sa stai de sase in fata mortii:
-Bu-hu-hu, bu-hu-huuu...
Ma-ntreb de-o fi platita pentru asta
sau o face voluntar.
Nici viata nu te-ntreaba dac-o vrei
Nici moartea, cand te ia.

Sefii de banca si muzica noastra cea de toate zilele

Prietena mea vine la mine deunazi si, ca de obicei, ne incepem "sesiunea" cu o cafea.
-Vrei placinta? - o intreb.
-Da - zice ea si eu ma apuc sa pregatesc aluatul.
Placinta e gata, taiata felii, amandoua sedeam la masa, sorbeam din cand in cand din cafele si incepuseram a povesti ce am mai facut prin ultima vreme.
-Fii atenta, zice ea, ce face seful sora-mii. Sora-sa lucreaza intr-o banca in Frankfurt iar seful ei e un tip care in afara de banca si calcule matematice nu stie nimic. Si-a petrecut toata viata in slujba bancii, care- nu mai spun, ca sa nu fac reclama si nu are si asa niciun rost.
Deci, domnul nostru e un spilcuit, mereu la costum, cravata, camasa, de o exactitate iesita din comun (in asociatie cu cuvantul "neamt" oare nu e asta un pleonasm?), usor grasut, cu burtica "de birou", o cheliuta si ea care sa se incadreze in portretul birocratului desavarsit si cu ochelari si care si-a dedicat intreaga viata invartirii banilor. Nu inalt, de statura medie etc etc etc... OK. Ati inteles. Asadar, seful cu pricina, care ajunseses foarte mare si tare de-a lungul anilor si, sa nu uitam, Frankfurtul este varful economic al Germaniei (daca vrei ceva scump, poti sa vii linistit aici, ca astia au numai bani si preturi si afaceri in cap!) este invitat acum vreo trei-patru luni la o mare sindrofie internationala. O seara de binefacere, unde erau invitate o gramada de somitati din toate domeniile, implicate in actiuni de caritate. La dineu, bancherul nostru nimereste sa stea tocmai langa Bono Vox. Voua nu va mai explic cine este, ca e superfluu. Asaaa... vorbesc ei doi ce vorbesc - am uitat sa va spun ca seful nostru, cand vorbeste, priveste usor peste ochelari inspre interlocutor si vocea ii e mereu ganditoare, lenta si face usoare pauze intre cuvinte, ca si cand s-ar gandi care e urmatorul cuvant. Asa deci: seful nostru face fireasca discutie de socializare si complezenta cu vecinii de masa. In speta, Bono. Vorbesc ei acolo ce vorbesc, despre binefaceri, despre societate, despre directia pe care o considera fiecare ca va apuca omenirea - presupuneri, evident- , despre ce ar mai trebui adus in plus lumii, deh, discutii importante, nu gluma, pareri de "oameni mari", apoi, dupa cateva ore de conversatii in jurul banilor, seful nostru se uita totusi neclar la cantaret, aruncandu-si privirile peste ochelari si cu vocea sa taraganata si intrerupta de gandirile sale obisnuite,  il intreaba: "Nu va suparati, domnule Bono, dar cu ce va castigati dumneavoastra existenta?"


P.S. Am ales acest clip filmat tocmai la Commerzbankarena in Frankfurt, pe 10.08.2010 si ma intrebasem, daca bancherul nostru si-a luat in acea zi timp sa-si vada comeseanul de la dineu in exercitiul functiunii, lamurindu-si astfel neclaritea...in amintirea frumoasei seri petrecute impreuna, discutand despre soarta menirii...

Dancing cheek to cheek

"Heaven, I´m in Heaven

And my heart beats so  that I can hardly speak

And I seem to find the happiness I seek

When we´re out toghether dancind cheek to cheek"

Atunci... 

Nici nu stiam cum va arata. Stiam doar ca va veni...

L-am vazut prima oara acum trei luni jumate. Mai precis pe 12 iunie, seara, la ora 22.23. Tin minte exact... Era canicula. De atunci viata ne-a legat definitiv unul de altul...

Acum...Asta seara...

Am pus CD player-ul in priza. Am cautat un disc care imi place. Doua voci inegalabile: Ella Fitzgerald si Louis Armstrong. Mereu ma binedispun. Eu iubesc jazz-ul. ..

El era cu mine in sufragerie. Era intins pe canapea. Am vazut cum isi misca ochii, masurandu-ma de sus pana jos, dar, mai ales, cum ma fixeaza intrebator, cu ochii lui mari, setosi sa cuprinda intregul univers in ei, intr-o buna zi. 

Stiam ce dorea, desi nu a scos nicio vorba. El n-a spus inca nicodata asta. M-am dus la el, l-am cuprins in brate si l-am luat la dans. Muzica il vrajea. Il facea sa fie tacut. Il apropiasem atat de mult de mine, incat ii simteam corpul cu toata greutatea. Ii simtem mirosul de proaspat si ma plimbam cu degetele prin firele sale fine de par. Obrazul lui, lipit de al meu, cald, ii aluneca usor cu barbia spre umar. Ii simteam respiratia pe gat apoi buzele sale care ma gadilau usor si tacut si degetele sale care ma apucau uneori spasmodic de brat, cautand sa-mi delimiteze extremitatile, sau cand, cu degetele incalcite in parul meu, ma tragea usor de el, facandu-ma sa tresar. Ma infiora gestul lui inconstient. Din cand in cand, un usor oftat il trezea din reverie. 

Muzica pusese stapanire pe el, la fel ca pe mine. Ajunsesem sa fac piruete prin casa fara sa mai imi dau seama. "Heaven, I´m in Heaven..." repetam mereu si parca eram intr-adevar in Heaven. Da, pentru el ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu!

Nici eu nu credeam ca sunt in stare de asemenea emotii, de un sentimet atat de profund si de cald. Il iubeam din tot sufletul meu. Si, pe zi ce trece, acest sentiment creste. Il cunosc tot mai bine. La fel, si el ma descopera in fiecare zi. E o lume noua. E o magie ce s-a creat intre noi.

"Oh, I love to climb a mountain
and reach the highest peak

But it doesn´t thrill me half as much 
as dancing cheek to cheek"

Si cand te gandesti ca sunt prima femeie din viata lui! Da... Prima! Iar el ma iubeste inconstient. Hm! Nici macar nu isi da seama de asta. E dragostea instinct?

Muzica mergea mai departe si noi ne invarteam in piruete. De atata dans, la un moment dat, il apucase sughitul. Am zambit... M-am uitat: pe masa, sticla era goala. Erau sorbite si ultimele picaturi din ea...Ii simteam izul dulce si  acru de lapte. Da, de lapte!...Ati citit bine!

E vorba de fiul meu. La ce va gandeati? Si are doar trei luni si jumatate.  Nu e normal sa-l iau la dans prin casa din atata dragoste? Nu e firesc sa-l iubesc atat?

El e Marc Patrick si-l iubesc mai presus de orice...

"Hmmm... Heaven, I´m in Heaven..."              

Pledoarie pentru lucrurile neintelese

Tuturor celor care mi-au pus piedici, care m-au dezamagit, care m-au refuzat sau mi-au inchis drumuri in anumite directii LE MULTUMESC! Ei au fost Semnul lui Dumnezeu care mi-a deschis ochii spre Calea Mea.

Sa nu huliti niciodata pe nimeni, sa nu urati niciodata pe nimeni, sa nu blestemati. Asa nu-i veti putea schimba. Multumiti-le si iubiti-i. Ei sunt cei care va intaresc, cei care va ajuta sa deveniti VOI, creatiile frumoase cele care sunteti azi sau cele care veti fi intr-o buna zi. Nefericirile de azi se transforma in fericiri de maine. Trebuie doar sa deschizi ochii si sa te uiti. Accepta-te pe tine in refuzul lor. Cauta-te pe tine. Voi nu banuiti niciodata ce putere se ascunde in spatele unui refuz. Si, nu uitati, nimic nu e intamplator!
Eu i-am iubit mereu pe cei ce-mi erau impotriva, din ziua in care am invatat sa intorc lucrurile in favoarea mea. Fara ei nu as fi stiut cat sunt de puternica. Greutatile nu le-am iubit, fiindca nu le-am dorit (cine le iubeste? cine si le doreste?), dar pretuiesc intelepciunea dobandita in urma lor. Acolo unde pare ca nu mai e nicio cale, exista mereu una. Ea e in tine, in sufletul tau. Asteapta doar ca tu sa te deschizi, sa nu-ti mai fie teama de intunericul din tine, fiindca el asteapta acolo de mult, sa fie inlocuit cu lumina. Cand te temi de ceva, de intunericul din tine te temi, de nestiinta din tine si de nesiguranta. De ce cereti mereu viata usoara? De ce vreti carari batatorite? Au nu stiti voi ca pe acele carari nu gasiti roade? Pe acolo au trecut alti drumeti inaintea voastra si au curatat locul. Mergi, calatorule, pe drumul tau, scutura pomii tai, culege roadele tale, dar inainte de asta, umple-ti desaga cu mancare doar pentru cateva zile si apoi munceste. Fara simbrie. Simbria-ti vor fi poamele pomilor tai. Vor fi mai dulci decat cele de sub coroanele altora.
Lumea e o oglinda. Cand cineva iti intoarce spatele, mergi senin spre spatele lui, uita-te la el. Si el are acolo atatea de ascuns. Atata doar ca el nu stie. Fiecare crede ca ce arata e de vazut. Gresit. De vazut e ce ascunde. Nu te intrista cand nu auzi vreo vorba. Ele sunt acolo, ingramadite prea tare pentru a se putea elibera lin. Din taceri poti cunoaste oamenii mai bine decat din vorbe. Tacerea are ochii sinceri, doar gura-i muta. Asculta cu ochii si vorbeste cu sufletul. Iti pare greu? E-asa de simplu! Gandeste doar ca cel ce te repede uneori e mult mai slab decat tine. Atat, ca el nu stie. El nu vrea sa accepte. Daor sufletul lui stie. Refuzul lui poate insemna teama. Lasa-l atunci si mergi in treaba ta. Nu-l bate la cap. Il inspaimanti si mai tare. va fugi. Te va ocoli. Tu poti fi puternic si atunci cand nu faci nimic. Altii se bat pe langa tine iar tu stai in mijlocul unui camp de batalie. Curg rauri de sange si sunt patate false onori. Se bat in van. Se bat cu spaimele din ei. Ei se lupta, de fapt, pentru a se invinge pe sine, atata doar, ca nu stiu.

Curajul este lin. El nu cauta razboaie. Fii ingaduitor. Fii senin. Iubirea iti va ramane pe chip, te va lumina si te va intari. Ura te va sluti. Vei fi slab. Nu merge pe cai pierdute. Nu rataci in beznele sufletului tau. Iubeste-ti fricile si cauta-le. Ele vor deveni forte de care te vei putea folosi pentru a te construi pe tine. Tu esti puterea si nu altii. Totul sta in tine. Nu ii uri pe ceilalti, ei nu au nicio vina. Ceea ce urasti, de fapt, e slabiciunea ta, e frica ta, e neputinta ta. Cu acelea trebuie sa te lupti. Inca ceva: sa nu te lasi niciodata constrans. Calea ta e libertatea.
Nu te face dependent de nimeni. Cel ce incearca sa faca asta nu te-a iubit si nu te va iubi niciodata. Si nici nu-ti va vrea binele. Vei fi doar folosit. Apoi te vor arunca. Nu te lasa sa fii facut gunoi. Nu crede in ei si nu le urma calea, orice ti-ar promite in schimb. Ei nu sunt cu tine. Ei nu tin la tine. Aproape iti vor fi doar cei ce ii simti in dreptul umarului tau, in nenumaratele ori cand iti arunci a cautare capul.  Daca vreodata o sa fi in situaitia  de a nu vedea pe nimeni, sa nu crezi ca esti singur: te ai pe tine. Intreaba-ti atunci cele mai de pret ganduri si vei vedea. Iti va parea greu? Cata vreme inca te mai ai pe tine, inca nu esti singur. Te ai pe tine! E bine. Altii nu se mai au, desi par vii. Gandeste!

Si, nu uita: cea mai importanta lupta pe care o poate duce si castiga omul este cea cu sine insusi!
De aceea, crede in tine! 

Cand mi-e dor de liniste...

Cand mi-e dor de liniste si vreau sa ma retrag intr-o lume pe care o visez de multe ori, unde mie mereu mi se pare ca am mai trait, in America inceputului de veac XX, inchid ochii si ma teleportez intr-acolo. Atunci imi vin mereu in urechi acordurile melodiei "Summertime" si versurile: "...´coz your daddy´s rich and your mom is good-looking, so hush, little baby, don´t you cry..."

Intentia si cuvantul. Arta conversatiei.

Intentiile, ca sa fie facute fapte, trebuiesc insotite de cuvinte, mai ales cand ai nevoie si de altcineva pentru a realiza acel lucru. Dar cate nu sunt gresit intelese, din cauza faptului ca vorbele nu pot reda cu exactitate nici ceea ce simtim, nici ceea ce, cu adevarat, dorim. Iata ca asa se isca polemici, neintelegeri, intelegeri gresite, chiar si atunci cand chiar NU dorim acest lucru. Sa taci si sa faci? In anumite situatii iar nu nu merge. Si iata cum se adevereste si a doua oara ca tacerea tot nu e de aur. Asa ca dibacia alegerii vorbelor ar trebui sa devina materie obligatorie in scoli si nu doar predarea limbii respective. Nu credeti ca ar invata lumea sa solutioneze mai usor si mai repede problemele prin reptarea exercitiilor de comunicare?
Apoi, introspectia. Cati sunt capabili de o recunoastere a sinelui fata de ceilalti? Multi, chiar uimitor de multi, vorbesc pentru ca "asa au auzit", ca "s-a zis", ca "li s-a spus", fara a mai cerceta personal problema in cauza. Vorbim pe langa subiect, vorbim sa ne aflam in treaba, umplem timpul cu vorbe goale, lipsite de rezonanta si de convingere. Afisam in acest mod nu un eu adevarat, ci un eu aleator, pus la dispozitie de societate. Un eu in care subiectul nici nu se recunoaste, nu se identifica, dar, cu care, pentru moment, se confunda, generand un alt lant de neintelegeri. Esti un tu care nu mai esti TU.
Ce ne face sa vorbim? Suntem siguri de fiecare data ca ce spunem este exact ceea ce gandim? Suntem siguri de fiecare data ca ceea ce afisam suntem noi cu adevarat? Sau nu s-a surprins, oare, nimeni, niciodata in situatia usor dezagreabila in care a trebuit sa refaca ce a spus, sau, mai rau, sa repare ce a facut?
Confuzii exista in fiecare zi. E de ajuns si o diferenta de nuanta sau ton. Uneori, din graba, lipsa de timp, informare lacunara sau observare partiala, cadem in pacatul de a transmite altceva decat ceea ce doream sau ceea ce simteam ca fiind real, nevoiti fiind, ca apoi, sa revenim asupra acelui lucru. Acum apare diferenta: unii pot sa recunoasca aceasta, unii nu. Sau nu stiu cum.
Si atunci, nu e arta conversatiei, totusi, imperativa?

Un gand

A trebuit atata timp sa fiu ceea ce nu am fost, incat acum, cand pot sa fiu ceea ce sunt, nu mai stiu daca mai stiu sa fiu ceea ce obisnuiam a fi...

Mugur Mihaescu schimba directia. Si bine face!

Iata ce scrie revista Can-Can astazi (preluat de la revista VIP):

"Mugur Mihăiescu s-a lasat de televiziune pentru că în acest domeniu lucrurile merg prost dar şi ca să ajute oamenii.

Acesta a demarat un proiect prin care vrea să transforme Centrul Istoric al Bucureştiului într-o oază de relaxare şi a refuzat colaborările cu orice post TV.


 "Am refuzat să mai colaborez cu televiziuni, tocmai pentru că acolo lucrurile merg tot mai prost. Nu mă mai interesează un proiect tv, pentru că mi-am dat seama că trebuie să fac ceva mai util pentru societate. Sper ca până în vara anului viitor proiectul din Centrul Istoric să fie finalizat cu bine", a declarat Mugur Mihăescu pentru revista VIP."

In sfarsit, un semn de redirectionare! Oare cand vor realiza mai multi ca doar circul nu ne face mai bogati, mai virtuosi, mai civilizati. Renuntarea la cultura s-a facut atat de acut simtita, tara aflandu-se in picaj  odata cu invadarea manelelor pe piata, cat si a acestei "culturi" in viata de zi cu zi a romanului, incat se simte nevoia din ce in ce mai puternic, de a face realmente ceva. Si nu numai bascalie! Incepem sa ne dam seama ca om fi noi poporul care stie sa faca haz de necaz, dar trebuie sa dovedim si ca stim sa facem si altceva decat sa luam in ras propriile slabiciuni.  Si anume sa ne adunam un pic, sa reflectam la ce avem cu adevarat nevoie, sa uitam de "mana intinsa" in fata celorlate popoare ale Europei si sa ne revenim la verticala, trecand realmente la fapte. De asta avem nevoie.

Iata un gest salutar! Jos chipiul, "Garcea"!