Decizia - Capitolul VI - Escala

"Doamnelor si domnilor, pesta cateva momente vom ateriza pe aeroportul din Frankfurt/Main. Starea vremii este buna, termometrele indica temperaturi de 29°C si soare.Va rugam sa va verificati centurile..." se auzi vocea stewardesei in difuzoare.

-Vai, nici nu-mi dau seama cat de repede am ajuns!
-Adina, scuza-ma - incepu dintr-o data usor intimidat Tudor... Stii, nici nu te-am intrebat. Tu ti-ai propus sa faci ceva anume in aceste patru ore de asteptare, sau le-ai lasat la voia intamplarii?
-Nu, nu mi-am propus sa fac nimic. Mi-am uat o carte cu mine si am zis ca o sa ma asez la o cafea si am sa citesc. Il privi apoi in ochi pe Tudor. Acesta continua, de aceasta data cu un timbru mai calm si cu un semiton mai jos:
-Ai avea ceva impotriva daca te-as ruga sa renunti la carte in favoarea mea? Adina il privi din nou cu ochii intrebatori, dar de data aceasta usor mariti.
- In favoarea ta?...intreba ea retoric.
- Da. Uite, te invit sa luam pranzul impreuna, ma rog, un pranz mai spre dupa masa, dar oricum, pana ajungi tu la Londra, precis o sa ti se faca foame. Iar la zborurile low-cost nu se ofera pe avion mai nimic de mancare, mai ales ca e si cu escala. Accepti?
Adina zambi si incuviinta.
-Esti foarte amabil, Tudor! Bine. Sunt de acord. Mai putem povesti de-ale noastre, ca uite, ca abia am inceput sa vorbim si deja am ajuns.
-Uite, stiu eu aici in aeroport un local excelent. Acolo imi place mereu sa merg, daca ma aflu cum esti tu acum, intre doua curse, sau daca ajung la aeroport mult prea devreme, sau cand astept pe cineva sa ajunga de undeva cu avionul. Evident, atunci cand am timp... Zambise.

Banda de la bagaje tragea pe ea zeci de geamantane. Lumea se inghesuia in jurul ei, apucand si tragand fiecare de bagajul sau. "Parca sunt benzile rulante, din localurile asiatice, cu farfurioarele cu sushi" gandea Adina si lasa sa-i scape un zambet fugar. Tudor il prinse si, desi nu-i stia semnificatia, zambise si el. Adina isi inteti zambetul si chicoti usor, gandindu-se la ce ar spune Tudor, daca ar sti el motivul ei de amuzament. Nu era pentru a-l seduce pe el. Dar prefera sa taca. Dupa o pauza insa isi arata nerabdarea:
- Bagajul tau nu mai ajunge, Tudor... zise Adina dand usor din mana.
 -Vine si el, nicio grija!
Bagajele ei erau transferate catre cursa de Londra.
Si, intr-adevar, de parca cineva i le trimisese la cerere, aparusera si trolley-urile lui Tudor, in spatele unei valize mari, verde inchis, vizibil costisitoare ce parea din piele de crocodil.
- Gata, hai sa mergem! Pe aici - ii arata el Adinei directia.

Restaurantul  era neobisnuit de mare si, cu toate acestea, era arhiplin. Tudor ii zimbi chelneritei ce le iesi in intampinare si o intreba in germana daca mai au locuri. Fura condusi catre geam unde o masa de doua persoane parea ca si pentru ei rezervata. Atmosfera era vie, dar nu zgomotoasa, nu deranjanta. Un zumzait de fond de voci insumate, dar niciuna stridenta. Toata lumea discuta cu  partenerii de masa intr-un ton egal, suplu, fara gesticulari si foarte discret. Cinci barbati extrem de bine imbracati, in costume pretentios si perfect croite, insotiti de doua tinere femei, imbracate bussines, ce parea mai degraba a fi secretare, schimbara doar cateva gesturi largi, de ospitalitate, dar decente, din mana, inspre un grup de asiatici. Se lamurira pe loc. Secretarele nu erau secretare, ci traducatoare. Se asezasera cu totii la masa lunga de langa ei.
Mai incolo, spre stanga , trei tineri care aratau de parca ar fi vrut sa faca ocolul lumii in optzeci de zile, incaltati in pantofi sport, pantaloni care aveau in total probabil peste treizeci de buzunare, pareau mai degraba facuti din buzunare decat din bucata de material intreaga, cu tricouri largi si figuri foarte lejere, priveau la farfuriile deja goale din fata lor si incercau sa discute ceva. "Probabil sa gandesc pe unde sa mai ajunga" se gandea Adina. I se pareau ca arata ca cercetasii din filmele americane, gata sa ia lumea in piept prin mijloace proprii. Unul dintre ei trimitea un SMS. "Probabil iubitei - isi continua Adina gandul. - La anii astia doar nu mai se grabeste sa scrie acasa" .
Si-a lasat gandurile sa alunece, sa simta detasarea. Avea nevoie de asta.
O amuza sa priveasca lumea in diverse ipostaze si sa-si imagineze despre ei tot felul de scenarii. Uneori facea acest lucru cu o colega de serviciu, care, o data, in gluma, dupa ce Adina incepuse sa dea cu presupusul asupra unui individ intr-o cafenea, s-a dus la el sa-l intrebe daca era adevarat ce presupusese Adina. Ea, mai sa intre in pamant. Acum isi aminti din nou intamplarea aceea si zambi. Daca s-ar duce Tudor sa-l intrebe pe tanar cui ii scrie el SMS-uri? Rase de data asta aproape zgomotos. Isi dadu seama ca, abia plecata de acasa, incepuse sa-si revina din acel stres. Doar de putine ore dezlipita de problemele cotidine si viata deja parea altfel. Era altfel! Tudor o privi intrebator si Adina fu nevoita sa se eschiveze. Spre norocul ei, chelnerita ii veni in ajutor apropiindu-se de masa si intreband ce doresc sa consume.
- In primul rand o apa, te rog, Tudor. Mi-e cald acum si sete mi-e inca din avion.
Tudor comanda o sticla mare de apa si doua pahare, precum si lamaie si cuburi de gheata. O ruga apoi sa se uite pe meniu si sa-i spuna ce si-ar dori sa manance.
-Probabil o salata.
-O salata? Tii cura?
-Da´ de unde?!
-Te rog sa nu te sfiesti, comanda ce doresti, ce iti face pofta. Gandeste-te ca va fi seara cand ajungi sa mananci ceva ca lumea. Nu sta nemancata, ca nu e sanatos - o dojeni el usor.
-Bine, uite, ca sa nu crezi ca ma rusinez acum de tine, am pus ochii pe o friptura de vita cu sos de piper si cartofi natur. Dupa o scurta pauza, continua:
- Bine ca au meniul si in engleza, ca daca era dupa mine, in germana a nu ma descurcam. Ah, si totusi, si o salata.
Tudor zambi. Atmosfera era absolut relaxata, calda si prieteneasca.

Adinei ii placea sa zboare cu avionul. De fiecare data se simtea, aproape - si la propriu si la figurat-  in al noualea cer. De indata ce simtea avionul ca urca, avea impresia ca grijile ii raman undeva in urma, pe pamant si se desprinde si de ele. Asa simti ca le lasa si acuma. Departe, acasa.

Pana cand Tudor cauta si el ceva in meniu si pana cand facu, la randul sau, comanda chelneritei, ea inspecta mai departe, cu ochi cercetatori, localul.  Totul era facut din lemn acaju, inchis la culoare. Chiar si peretii erau imbracati in lemn de aceeasi esenta, tapiteriile erau bordo, un covor, la fel, bordo, fete de masa albe, iar peste, asezate in colturi, servete de masa in aceeasi culoare cu tapiteria. Desi afara era soare si lumina de mijloc de vara, deasupra fiecarei mese atarna o lampa care era aprinsa. Se gandea ca pe ea o deranjeaza cand ziua arde lumina in casa, dar, nu stia nici ea din ce motiv, acolo chiar nu deranja deloc. Dimpotriva, dadea o nota intima si parca era rupta de atmosfera de afara.
Cazuse incet pe ganduri, cand, gata fiind cu comanda, Tudor i se adresa din nou. De data aceasta fusese mai indraznet, dar de o indrazneala fireasca. In momentul in care i se adresa, intinse firesc mana inspre ea si-si aseza palma peste mana Adinei.
-La ce te gandesti?
-Ma uitam cum e aici.
-Si cum e aici?
-Desi e mare, e, totusi, intim, select... Nu stiu cum sa spun... E frumos!
-Ma bucur ca e pe gustul tau. Vocea lui Tudor capata inflexiuni moi. Adina, - continua el - imi placi...
Afirmatia o scoase de tot din starea in care tocmai era sa alunece. Daduse instinctiv un pic capul spre spate si-l scruta cu ochi iscoditori pe Tudor, incercand sa prinda exact sensul vorbelor lui.
-Da, imi placi! Imi placi inca de acum doi ani, de cand te-am vazut prima oara.
Vorbele lui o stanjenira acuma si raspunse dupa o pauza usor incurcata si fara sa stie in ce directie sa-l indrume, continua mai mult baiguind, decat vorbind deslusit:
-Mdaaa... Aaaaa... Cred ca stiu ca ma placeai inca de atunci...
-Stii?
-Da, stiu.
-Credeam ca nu am lasat sa intelegi asta prea tare.
-Am inteles inca de atunci, insa, asa e, nu te-ai dus niciodata prea departe. Asta am apreciat la tine, ca ai tinut sa ma respecti. Rostind cuvantul "respect", ii venise in minte imaginea lui Razvan, in antiteza totala, in sufletul ei, cu ce era Tudor. Incruntase usor din sprancene si stranse involuntar buzele, ca si cand ar fi vrut sa alunge ceva nedorit, dar, totusi, imaginea lui Razvan ii domina acum mintea mai mult decat si-ar fi dorit, chiar mai mult decat prezenta lui Tudor in fata ei. Dandu-si seama, scutura scurt si brusc din cap, dorind sa se elibereze de subita si  nedorita aparitie. Incerca sa se concentreze din nou pe prezenta lui Tudor, pe locul unde se afla, pe faptul ca-si incepuse vacanta. Daca acum cateva clipe isi spusese ca in momentul decolarii avionului lasa toata grijile si gandurile acasa, acum nu mai era atat de sigura. De ce trebuia sa se gandeasca tocmai acum la Razvan? Ce mai avea cu el? Nu-l mai vazuse de luni bune si incerca sa stearga totul cu buretele. Era oarecum suparata pe ea insasi, ca lasase un astfel de gand sa-i tulbure reveria in care tocmai intra si-si propusese sa lupte pentru a schimba situatia in care se afla. Avea nevoie de liniste, de cineva care s-o sprijine, care s-o inteleaga, de caldura, de... de... de...de cate si mai cate! Avea nevoie de un barbat care sa nu rada de sensibilitatea ei. Acesta era scopul vizitei ei la Londra si telul ei urmator in viata. Gata cu trecutul!

Ca si cand Tudor i-ar fi putut citi gandurile, continua:
-Stii, Adina, eu m-am gandit foarte mult la tine in timpul acesta. De data asta se surprinsese singur Tudor ca putea fi atat de deschis fata de ea. De cate ori nu-si vorbise siesi in oglinda: "Fii mai barbat! Fii indraznet! Spune ce doresti!". In afaceri era mereu direct. Acolo nu avea nicio teama. Plecase in cariera lui de la nimic. Terminase arhitectura si se gandise sa se privatizeze dupa nici doi ani de munca la o firma. Decizia lui a fost una buna. A reusit. Firma lui era in ascensiune frumoasa inca de la inceputuri. Acum construia case in toata Europa. Avea o echipa deja cunoscuta si muncitori buni. Dar si el era, in ceea ce priveste firma, mana de fier. Moale era doar cu femeile. Poate ca din acest motiv Adina era reticenta. Se gandise si ea de multe ori si se intreba oare ce fel de barbat i s-ar potrvi. O tipologie anume nu avea. Isi spusese mereu ca o sa simta, cand va fi atat de departe. Prin viata i se perindasera, e drept, multi admiratori. Ea, fiind o fire sociabila, ii accepta, atata vreme cat nu era in detrimentul ei si cata vreme nu.i incalcau ei principiile de morala. I se paruse si ca iubise. Da, Avea si ea iubiri. Si probabil, se gandise ea, ca in acel moment chiar iubire era. Atunci de ce s-a terminat? - se intreba mereu. Erau lucruri pe care nu prea le putea intelege cu desavarsire, insa le accepta, ca facand parte din viata. Isi amintea de bunica si de tanti Reti cum ii spuneau: "Fata draga, ce-i al tau, e pus deoparte!". Nu se mai gandise acum la acest lucru. Viata venea mereu si mereu cu alte probleme si intrebarile acestea ramaneau mereu deschise.
Tudor ar fi fost o partida buna, se gandea ea acum pur teoretic. Era bine infipt in realitate, perseverent, serios,  atent cu ea, o respecta mereu. Dar parca acest respect semana oarecum cu o distantare si nu cu o apropiere. Se simtea atrasa de felul lui de a fi, mereu intelegator, niciodata insistent, niciodata mitocan, era empatic si ii venea mereu in intampinare. "Parca as fi o papusa pretioasa pentru el", se gandi si incerca scurt sa-si explice de ce.

-Salata dumneavoastra!... Si apa... - ii intrerupse chelnerita sirul gandurilor, asezand cu atentie farfuria cu salata, paharul, apoi sticla de apa. O felie de lamaie si doua cuburi de gheata faceau ca apa minerala pe care o turna usor din sticla sa para ca in reclamele TV.
Adina profita de interventia tinerei angajate si isi lua o atitudine mult mai binevoitoare fata de Tudor, decat ar fi facut-o atunci, cand l-a cunoscut. "Ar trebui sa ma gandesc la viitor. Imi doresc o familie. Ar trebui sa incetez sa mai visez cai verzi pe pereti. Tudor e un baiat bun." Se decisese astfel sa-i ofere de aceasta data barbatului din fata ei o sansa. Sa-si ofere, astfel, si siesi o sansa. Asa ca il privi cu constienta incurajator.
Dupa ce chelnerita parasise masa lor, Adina isi impreuna mainile in poala si se apleca usor peste masa, inspre el, privindu-l in ochi.

-Tudor, te cred. Stiu. Ma bucur ca ai avut curajul sa-mi spui acest lucru.
-M-am gandit mult la tine, Adina. De atunci nu am putut sa te uit. Comparam orice femeie cu tine.

Ziua de vara nu parea sa fie tocmai momentul propice pentru astfel de destaiunuiri, insa Tudor isi spusese ca daca va rata si aceasta ocazie, nu se stie daca i se va mai ivi o alta. Asa ca batu moneda cat putu si-ncepu a turui, aproape fara pauze.
- Adina, eu am aceasta firma. Firma merge bine. Calatoresc mult. Sunt mai mereu pe drumuri. Umblu prin toata Europa. Si nu numai. Acum trei saptamani am fost in Rusia.Am avut si acolo contracte. Am semnat un contract pentru materiale de constructii. Lemn. E mai ieftin si e bine lucrat. Acum construiesc un complex de case aici, in Germania. Nu mai imi vad uneori capul de treaba. M-am aglomerat intentionat cu atatea probleme in afaceri, ca sa uit de singuratate. Am muncit ca un rob. Zi si noapte. Nu-mi lasam ragaz. Am ajuns la un astfel de regim de viata, incat imi sunt de ajuns cateva ore de somn pe noapte si o iau apoi iarasi de la capat. Viata mea e intr-o valiza. Am ajuns de am strans atatia bani, dar dupa atata timp, imi dau seama ca nu am fericire. Nu am niciun rost. Sunt singur. Eu cu munca mea, cu proiectele mele, cu betoanele, cu drumurile, cu conturile mereu in miscare, contabila, juristul, alti oameni de afaceri, dar... singur. Am nevoie de un suflet langa mine. Am nevoie de o femeie alaturi. In tot acest timp m-am gandit la tine. Stiu, suna prosteste, poate, pentru tine, pentru ca eu nu ti-am spus nimic, dar imaginea ta m-a urmarit mereu.

Adina il privea tacuta. Declaratia lui Tudor o luasese prin surprindere, nu atat prin declatia in sine, cat prin curajul si sinceritatea afirmatiilor. Tudor isi pusese sufletul pe tava. Se uita acum la el. Cateva broboane de sudoare ii aparusera pe frunte. Si nu de la caldura din interior, pentru ca era neschimbata, ci de la avantul sufletesc pe care-l avusese. Era rosu in varful urechilor si circulatia sanguina ii inrosise si obrajii. Tudor trase adanc aer in piept. Adina tacuse. Era un moment in care cei doi nu facura nimic decat sa se priveasca scrutator in ochii. De necontestat, Tudor se dezgolise sufleteste. Apoi continua:

-Adina, as vrea sa-ti propun ceva. As vrea sa te invit la mine in aceasta vara. Eu am si asa de lucru mai multa vreme in zona si voi ramane aici. Iar tu ai concediu. Ai si tu nevoie in aceasta perioada de altceva, de ceva care sa te faca sa uiti greutatile prin care ai trecut. As vrea sa pot sa fac ceva pentru tine.

Adina trase adanc aer in piept, izbita a doua oara de spusele lui. Incerca apoi sa-si ajusteze expresia fetei, clipi de cateva ori scurt, ca si cand ar fi incercat sa se dezmeticeasca, derula rapid planurile ei de vara si apoi spuse:

-Tudor... OK. Te inteleg....Iti inteleg situatia si inteleg si propunerea ta. Si, da, ai dreptate: si eu am nevoie de eliberare. Intr-adevar, nici mie nu mi-e usor singura, mai ales acum. Vara aceasta mai vroiam sa plec si in America, dar cum am vrut sa-mi cumulez cateva zile de concediu, sa imi iau mai mult si nu am reusit, nu voi putea pleca. Adica, pentru doar doua saptamani, nu are rost. Fratele meu a decis ca va veni cu familia in tara de sarbatori si asa ca vom astepta pana atunci. Iar in Londra nu voi ramane decat o sapatamana. Gilda e prietena mea, dar nu voi putea sa stau pe capul ei atata. Are si ea problemele ei si apoi, mai vine si colega ei de apartament, chiar daca e mai mereu plecata. Stii cum e... Trase din nou aer in piept si continua, dupa o scurta pauza: Tudor, iti multumesc pentru invitatie. Uite, cand ma intorc de la Gilda, o sa petrec cateva zile si in compania ta. Te simt ca pe un prieten si simt ca ma intelegi. Dar as vrea... Si se oprise brusc.

-Ce ai vrea?

Adina isi musca usor buzele, lasa privirea in jos si spuse in treacat: - Nimic.

-Deci, esti de acord?
-Da. Tocmai iti spun ca da.
- Super! Fata lui Tudor se inseninase si parca primea aripi. Devenise destins, ochii ii scaparau, gesturile nu mai aveau acea stangacie cu care era obisnuita pana atunci Adina si doar din cand in cand o mai privea usor iscoditor, sa vada daca ceea ce spusese Adina inca era adevarat. Da. Adina se decisese sa petreaca cateva zile la el. Erau zilele in care el va trebui sa-si lase deoparte toate artificiile pe care si le construise pana atunci pentru a se convinge ca era mai buna viata de holtei si sa-si ia inima-n dinti si sa se comporte ca un barbat ce recunoaste, in sfarsit, ca are nevoie de o femeie. Si nu de orice femeie, ci de Adina. Pentru ca pe ea o purtase in inima de atata timp. Parca nu-.i venea sa creada: Adina va fi musafira lui! Va avea ocazia sa-i spuna tot ce nu a avut curaj sa-i spuna pana acum. Sa mearga cu ea si sa-i arate ce visa el demult. Se gandea ca vrea s-o ceara in casatorie.

***

Zgomotul din interiorul localului parea din nou sa fie prezent. Tacamuri izbite usor de vesela, zumzete de voci, chelneritele ce alergau fara zgomot, ca felinele, de colo-colo, cu tavile cu comanda pe ele.
Dincolo de geamul extrem de bine izolat fonic se vedea botul unui Boeing 737-800, bimotor, apropiindu-se de ei, cu ai sai 39,5 m lungime si cu cei 12,5 m inaltime, incet, ca si cand ar fi trebuit sa ia si el masa in restaurant. In ciuda apropierii, zgomotul nu se auzea deloc. Aeroportul traia o zi obisnuita. Tudor nu.

Cap. V - Plecarea:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/09/decizia-capitolul-v-plecarea.html
Cap. IV - Accidentul: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iv-accidentul.html
Cap. III - Adina: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iii-adina.html
Cap. II - "Mi-e dor de ea": http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/mi-e-dor-de-ea.html
Cap. I - Razvan:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/decizia.html

Decizia - capitolul III - Adina

Casa era inca in plina dezordine. Covoarele erau pline de nisip si praf, praf care se asternuse rapid pe toata mobila din casa. Intreaga locuinta parea precum Gara de Nord, fara trenuri. Du-te-vino-ul de la ceremonia de inmormantare incetase si acum numai cei apropiati se mai aflau pe acolo.
Matusa Margareta - Reti sau Reta, cum obisnuia Adina s-o numeasca - se straduia sa mai adune de prin casa paharele, cestile de cafea, resturile de prajitura si pungile cu pahare de coliva, cele care ramasera nedate. Inca un vraf de prosoape cu lumanari statea pe marginea canapelei, dupa usa. Lumina intra timida si cetoasa, aruncand piezis raze in incaperea statuta. Un miros de imbacseala, de ceara si de mancare faceau respiratiile greoaie.
Ochii Adinei erau goi, adanci, cu cercuri vinetii in jur si umflati de plans. Statea acum rezemata cu capul in maini, cu cotul stang pe masa iar dreapta si-o lasase sa alunece, inerta, in poala. Nu mai avea putere sa faca nimic. Ultimele trei zile i se parusera un cosmar. Trebuia sa ia medicamente pentru a putea urma cortegiul funerar pana la cimitir. Prin minte i se invalmaseau zeci de mii de imagini. Niciuneia insa nu ar fi putut sa-i dea glas. Doar o durere era singurul lucru care stapanea in ea.

"-Mama, sa nu intri in apa adanca!" - o tinea minte pe maica-sa, cum ii spusese in acel an, la mare, cand invatase ea sa inoate. "-Nu, mami, nu intru. Dar acum chiar as putea, ca am invatat sa inot!". Si-o amintea pe mama ei asa cum era ea atunci, cu un costum de baie cu un slip lat, de culoarea prunei, cu flori mari verzulii. Isi amintea de coafura ei inalta, cu coc, de zulufii lasati in dreptul urechilor, chiar si atunci, in zilele acelea toride, pe plaja. Sa fi avut vreo cinci ani Adina atunci...Poate sase... Erau pe nisipurile de la Mamaia...
Zmbise usor la zilele in care mama ei, imbracata rochia alba, lunga, cu bordura de flori de mac, impartea lumina din zambete. Era foarte moderna atunci. Erau anii saptezeci si radiourile difuzau Beatles, Gil Dobrica, Margareta Paslaru... "Doua randunici/de trei zile vin mereu/pe la geamul meu si din aripi bat/parca-mi cer un sfat...". Da, ce n-ar da acum Adina sa mai aiba de unde cere un sfat!? Mama ei era acum moarta. Sfaturi de la ea nu are sa mai primeasca niciodata. O planse in aceste zile si parca ii secase si izvorul lacrimilor.
Se alina acuma cu amintirile ei, cu imaginile ce-i ramasesera in memorie, de cand si-o adusese ea aminte si pana acum.

Luni dimineata trecuse pe la ea s-o intrebe ce sa-i aduca din piata. Vroia sa faca piata. De regula, ea facea piata marti dimineata, dar nu stia nici ea de ce, in acea luni, s-a decis sa mearga pe la precupete. Plecase cu masina si se gandise ca, in drum spre casa, sa intre cu ea si la spalatorie. "Arata ca un porc!" se mustra singura, in sinea ei.

-Mama, daca mergi azi in piata, treci, te rog si pe la biserica. M-a rugat vecina Marioara sa-i pun niste bani pentru slujbe.
Mama Adinei a fost toata viata credincioasa. Nu s-ar fi zis asta, dupa felul ei mereu modern de a se purta. Excentrica nu a fost niciodata, dar era o femeie care stia ce i se sade. Nici habotnica nu era. Tinea, insa, toate posturile si isi sfatuia copiii mereu de bine. Tinea la ei ca la lumina ochilor. Nu a facut niciodata diferente intre Adina si Adrian.
El, fiul cel mare, nu putuse sa fie acum cu ea. Singurul lucru pe care-l putea face, era sa o consoleze telefonic.

Adrian era plecat de ani buni in America. Castigase la Loteria Vizelor. Acolo a incercat sa-si faca un rost. Mai intai, cu greu, apoi, incet, incet, se pusese pe picioare. Tot acolo o cunoscuse pe Doina. Ea era originara din Baia Mare, dar parintii ei reusisera sa plece prin ´90, imediat dupa revolutie. De atunci, de cand o cunoscuse Adrian pe Doina, viata i se schimbase in bine. Avea un mare sprijin in ea. Parca toti acei ani de singuratate i se stersesera cand o intalnise. "Ce noroc au avut ei doi!" se gandea mereu Adina. Doina e o femeie cu suflet mare si pentru asta ii era recunoscatoare, ca asa isi stia fratele in maini bune.
Cand mergeau in America, ea si maica-sa, erau primite cu tot dragul.

Cuscrii, parintii Doinei erau acum la pensie. Dar aveau pensii bune. Mama ei era contabila in Romania, inainte de plecare iar acolo se angajase la o firma cam pe acelasi post. "Deh, ca sa socotesti, nu-ti trebuie sa stii limba" obisnuia ea sa glumeasca. Iar asta spunea, pentru ca dupa atatia ani de rusa invatata in scoala, ii venea greu sa invete acum o alta limba. Accentul insa, si-l pastra. O dadea mereu de gol.
Tatal Doinei era pe vremea comunistilor director la Fabrica de Lapte. Nu ca ar fi avut el pe atunci mari legaturi cu limba engleza, insa o asimilase mult mai usor decat sotia lui. Iar accentul era doar foarte slab, parca ar fi fost doar dintr-o alta parte a Americii.
Isi faceau amandoi acum de lucru cu Anduta, nepotica lor de 4 ani si jumatate. O dulceata de fetita, cu niste obraji bucalati si un par carliontat, cu rezonante ba aramii, ba blonde, ba nisipii, de parca nu stiai niciodata clar ce culoare de par are.
Adrian nu putuse sa vina la inmormantare, fiindca Doina tocmai il fericise cu inca doi gemeni si chiar duminica noaptea sunasera la "Mama Ana", asa cum o numisera toti ai casei pe mama Adinei, sa-i spuna vestea cea mare. Acelasi telefon il primise si Adina. Ziua de duminica a avut deci, o insemnatate aparte in familia Rusu. Duminica, intreaga zi, vorbisera amandoua despre micuti, despre nastere, despre familie, planuri si asa mai departe.
Mama Ana chiar se gandise la alte proiecte mari pentru anul ce se desfasura. Avea de gand sa termine cu renovarea casei, la zidul din spate, cel care dadea spre gradina. "Mereu l-am amanat"-zicea ea, constienta ca si acel lucru facea parte din casa, nu numai fatada si interiorul. Camerele erau gata, curtea era betonata, via umbrea frumos jumatate de curte si facea o bolta minunata vara, cand soarele dogorea si, in septembrie, cand strugurii erau copti, raspandea un miros de tamaioasa, de-ti era mai mare dragul sa stai la umbra, la masuta din curte, cu o ceasca de cafea in fata dimineata, sau cu o carte in mana, dupa amiaza.
Sezlongul era mereu in acelasi loc, inca de cand murise tatal ei, acum doi ani. Nimeni nu vroia sa-l mute de acolo. Era locul lui preferat. Si nimeni nu vroia sa se aseze pe el, parca din semn de respect pentru cel dus. Chiar si pisica, cand se aseza, era gonita. Parca il asteptau pe el, sa vina, asa, cum venea el de fiecare data, sa se aseze. Iar aceasta asteptare era o asteptare muta nascuta dintr-o durere surda si inca nelecuita.

Familie cucernica, simpla, care se bucurase de viata si de ce ii oferise ea, atat pe vremurile comunistilor, cat si dupa revolutie.
Dom´ Nelu, ca asa-i zicea lumea, asa era el stiut peste tot, era un om sfatos si muncitor. Ii placea sa mai traga cate un paharel de tuica din cand in cand pe gat si mereu avea aceeasi replica:"Buna-i! Ce arde!". Nu era el un bautor in adevaratul sens al cuvantului. Nici nu i-ar fi placut. Si nici serviciul nu i-ar fi permis. Bea rar. Tinea tuica doar pentru musafiri sau cand si cand, cand se simtea el bine, chiar si in tovarasia vreunui vecin sau a familiei. Bere bea ca tot omul, vara si, la fel ca tot romanul, ii placea sa aibe alaturi si cate un mititel, sau vreo bucata de friptura la gratar. "Nimic nu-i mai bun decat ceafa la gratar si apoi cu o gura de bere!" Zicea el...

Dar acum era dus si el...

O viata intreaga fusese sofer. Mai intai pe autobuz, apoi pe TIR si in anii din urma facea curse internationale cu autocarele: Portugalia, Spania, Italia, Franta, Austria sau pe unde se mai nimerea, prin Europa. Asta i-a permis mereu sa castige bine. Dar era mereu plecat. El cu Mama Ana se sprijineau mereu. Cate nopti nu asteptase Mama Ana singura si ingrijorata?! Copiii aproape tot singura ii crescuse. Dar nu s-a plans niciodata de asta. Era mandra de cei doi copii ai lor, care facusera amandoi facultatea. Acum, Adrian era la casa lui. Mai Adina trebuia sa se marite. "Doar si-o gasi un baiat bun" isi spuneau mereu, unul altuia, in semn de incurajare pentru ce va sa vina.
De cand se stinsese Dom´ Nelu, mama Adinei era tot mai obosita. Cu toate ca tot atata muncea, ba poate chiar si mai putin. Dar nu mai era "Nelutu meu", asa cum ii spunea ea, in nume de alint, cand erau numai ei doi, sau cand, in gluma, mai relata cate o isprava de-a lui rudelor, vecinilor sau prietenilor de familie.
"Incredibil ce inseamna sa ai pe cineva alaturi!" se gandea de atatea ori Adina. Isi lua mereu ca exemplu familia ei. "Oare eu am sa gasesc pe cineva care sa ma iubeasca neconditionat toata viata? Uite, mama a avut noroc. Adrian la fel." Nu isi acorda insa prea mult timp unor astfel de ganduri. Treburile zilnice o sileau sa tina pasul cu actualitatile. Numai cand era singura isi lasa gandurile sa zboare. O incerca atunci un fel de nostalgie, o incolteau niste intrebari, mai le intreba pe colegele maritate cam cum e, in fine, incerca sa vada daca poate si ea sa duca vreodata o astfel de viata, daca i-ar fi fost harazita...

-Adina, mama, unde sa-ti pun paharele? o trezi brusc, vocea matusii Margareta.
-Of, tusica draga, pune-le unde vrei.
-Ti le pun in vitrina de la dulapul din camera din colt, impreuna cu celelalte?

Faptul ca Adina era de acum stapana casei, si a acestei case, nu numai a aprtamentului in care locuia, o facuse pentru un moment sa se simta descumpanita. "Of! Inca o grija in plus!" se gandi ea. Apoi raspunse:
-Da, acolo, Reti. Lasa, ca le aranjez eu intr-o zi. Pune-le alaturi de celelalte.

O ingramadeala de pahare de cristal, alturi de pahare de la setul pe care-l primisera parintii ei la nunta lor, pictate cu flori albe si frunze verzi si cu linii aurii la buza, linii care in decursul timpului incepusera sa se duca, de la atata utilizat si vopseaua care destrama desenul de primavara de pe ele, de atata amar de vreme. Alte cesti de cafea, unele dintre ele ramasite de la service-uri vechi, unele si fara toarta, dar pe care Mama Ana nu se indurase sa le arunce.
"Ce mai vrei cu ele, mama?" o certa Adina de multe ori. "Eh, lasa-le acolo! Nu stii niciodata ce vremuri vin!". "Mama, doar nu crezi ca vine Adrian acuma din America si are nevoie de paharele astea. Uite ce adunatura de cioburi mai ai aici!" "Ei, stiu ca nu, dar e bine sa fie." Si asa se terminasera toate discutiile Adinei cu maica-sa. Ea le stia pe ale ei. Si aduna pentru copii.
Acum, ea era cea care a ramas. Intr-adevar, lui Adrian nu-i trebuisera aceste lucruri. Ce sa si faca cu ele, acolo unde este? Dar ce sa faca Adina acum cu ele? Nu de ele avea nevoie. Acum isi daduse seama si izbucnise din nou in plans. De MAMA avea nevoie!!! Cum sa mai intre ea in aceasta casa, acum, cand casa era pustie? La cine sa mai vina ea? Pe cine sa mai viziteze? Pe cine sa mai intrebe de sanatate? Cui sa-i mai faca aprovizionarea? La cine sa mai alerge de sarbatori?

Brusc se simti singura, dar singura-singura, fara nimeni in sufletul ei si simti ca se prabuseste pe interior. Acuma abia isi dadu seama, ca ea ramasese, de fapt, fara familie. Cata vreme o vazuse in cosciug, parca ii mai simtea inca prezenta. Nu era inca DUSA. Era inca acolo pentru ea. Cu zambetul ei cuminte si sfatos, mandra cumva de ea, pana in ultima clipa a vietii...

"Pe cine o sa mai am eu acuma?" se gandea ea. Erau rudele, era buna tanti Reta, erau toate prietenele ei, dar NU ERA MAMA! O cascada de plansete o zdruncina din nou si fata i se intuneca mai tare. Era livida si buzele ii erau albastrii, la fel ca cearcanele ochilor. Nu mai avea nimeni ce ii face. Trebuia sa treaca prin asta. Trebuia sa se elibereze. Simtea ca lacrimile ii spala sufletul la fel ca si obrajii.

A fost pentru prima data in viata cand a regretat ca nu are langa ea un barbat. Nicio legatura de pana atunci nu o regreta. Niciuna. Ultima si cea mai usturartoare, era legatura ei cu Razvan. Se surprinsese singura ca se gandeste acum la barbati. Nu stia nici daca trebuie sa se mustre pentru acest gand sau sa-l considere firesc. Nu parea pana acum sa fi avut cu adevarat nevoie de un barbat langa ea. Era independenta, desi totusi, firava. Avea o delicatete sufleteasca pe care si-o cunostea atat de bine, incat nu lasa pe oricine sa se apropie de sufletul ei. De aceea nu s-a gandit pana acum la legaturi atat de intense. Acum, insa, viata i se parea lunga, infinita, seaca si se vedea pe sine ca era atat de lipsita de putere, incat nicio decizie simpla nu mai era in stare sa ia.
Ii erau indiferente acum paharele, casa, covoarele, zidurile neterminate din spatele casei, gradina si tot ce mai era pe acolo. Era prea singura.

..................................................
Soarele se lasa spre asfintit, trebaluiala din casa se estompase, covoarele erau curatate si rearanjate. In bucatarie, vasele erau asezate pe storcator intr-un morman, toate curate, numai sa mai fie puse inapoi in dulapuri.
Mirosul inca mai persista, insa acum era adaugit si de mirosul de detergenti de vase, facand aerul, parca, mai respirabil.
Caldura se mai stamparase. Ici si colo, cate o musca isi facea de zbor printre vesela. Nu mai avea nimic pe ce sa se aseze. Mancarea ce mai ramasese era in frigider. Casa era in ordine. Matusa Reta, tacuta, fara sa o tulbure, trista si obosita si ea, mai punea in ordine ultimele lucrusoare: pernele de pe scaune, colturile de la fata de masa, scrumierele le puse si pe acelea la loc.

-Tusa Reta, dormi cu mine in noapte asta?
-Dorm, mama, dorm!

Adina nu mai vroia sa se gandeasca la nimic. Ii ajunsese pe ziua de azi. Cand seara se lasa, cazu franta.