iubesc liniștea

iubesc liniștea
liniștea aia în care poți număra
picăturile de ploaie care cad pe geam 
aia în care auzi scârțăitul porții vecinului
și schelălăitul câinelui
dintr-o tristețe neștiută decât de el

iubesc liniștea
liniștea aia care se așează pe suflet
după ce ciorile și-au luat zborul
iar celelalte păsări s-au aciuit în cuiburi
ascunse de ochii noștri

liniștea aia
în care îmi aud clar gândurile vorbind
cu cea mai sinceră și vulnerabilă
voce a sufletului
iubesc liniștea aceea
oglindă a minții mele
atunci când îi dau frâu liber
și simt că nu mă mai îngrădește nimic

iubesc liniștea mea
căci în ea îmi găsesc fericirea

Sorina Ivascu, 30.04.2014

Ne mușcă dinții timpului

 Ne mușcă dinții timpului
 Și rup din noi bucățele mici,
 Sfărâmându-le încet, printre secunde.
 Nimeni nu a văzut un an trecând pe lângă el
 Nici o lună,
 Nici o zi.

 Și, totuși....

 Ne trezim deodată bătrâni,
 Cu spatele încovoiat
 De cuvintele auzite și neauzite,
 De gândurile vorbite sau nerostite.
 Ducem în spate saci de neîmpliniri,
 Căzuți din înaltul tinereții,
 Și alte fapte cu care ne mândrim
 Dar pe care nici măcar nu le-am visat.

 Ne uităm înapoi pe cărarea vieții și vedem poduri
 Acolo unde, când eram mici, vedeam prăpăstii,
 Vedem ape acolo unde credeam că e deșert,
 Vedem câmpii unde credeam că sunt creste
 Și zări de lumina unde credeam că e întuneric.

 Ne uităm înapoi și viața se aude ca o melodie pusă invers:
 Același ritm, o altă operă.

Pe furis in gandurile altuia

Uneori imi vine sa-mi iau liber cate o zi de la viata
si sa plec in viata altcuiva.
Sa ma asez pe malurile gandului sau
si ma ma uit 
cum ii curge ratiunea printre sentimente.
Sa vad cum zambesc apele dulci ale amintirilor
de dupa colturile zilei de azi,
trisand, 
cand cel ce le stapaneste nu le vede -
aidoma copilului ce face vreo nazbatie.
Sa ma ascund in durerea lui
si sa i-o alin, fara sa stie,
sa se trezeasca dimineata
doar cu un soare mare, rotund, pe fata
si ziua urmatoare sa dispar,
fara ca el sa stie macar ca am fost acolo.

Spune-mi, daca m-as furisa asa in gandurile tale
si ai afla,
m-ai certa?

Nimic mai mult decat un singur gand...

Trecutul e la fel ca adevarul: el e unul singur, dar privit din alte unghiuri, pare mereu diferit.

la fabrica de gânduri se vând imagini foarte ieftin

la fabrica de gânduri se vând imagini foarte ieftin  

nu ai nevoie de card  

ţi se vând pe speranţe,

ca la licitaţie  

cine da mai multe speranţe  

pentru paharul meu de alături?  

ştiu că e gol, dar de era plin  

nu mai puteam gândi    

mă-grop în aburi de trădare  

eu - cea care nu beau  

doar ideea că am un pahar cu gânduri lângă mine  

şi e de-ajuns să-mi ostoiască  

setea de cunoaştere.  

ştiu că am pus prea multe întrebări azi,  

dar vreau să ştiu.    

sprâncenele ţi-s încruntate    

şi stau s-ascundă suspiciunea.  

nu ştiu cum m-aş comporta   

dacă m-ar lua pe sus, din casă  

legată fedeleş în cămaşa de forţă   

şi m-ar duce la o cură   

de curăţire de gânduri.  

probabil nudă.  

ţi-ar mai plăcea?    

m-aş transforma în marmură,  

în var, în pomi, în ghindă, în ienupăr,  

în culoare, în verset, în stridie, în far,  

în strigăt şi-n meduză.   

şi, poate, şi-n iubire,  

dacă ai vrea neapărat s-o cunoşti.  

nu ştiu...  fiindcă nu pot să tac...    

dar gardurile lor de sârmă   

ne-nconjoară  

iar naveta între cele două lumi   

e din ce în ce mai greoaie.  

cred c-am să rămân aici. 

 îţi faci casă în vecinătatea mea?

Alunecarile unui gand

Astazi am vazut fatarnicia la ea acasa
Intr-un prea-iubitor-de-sine
Gata sa te-ameteasca cu bunatea si minunile sale
Bizarerii, exagerari, fantasme
Toate vii, la ele acasa!
Nu stii cand admiratia ar fi reala,
Fiindca in manusile aurite
Poarta gheare ascunse
Am invatat sa nu cred in poleiri
Am invatat sa aprob alunecarile unui gand
Am invatat sa citesc printre randuri.
Cand cineva vrea sa fie prea bun,
Ceva e putred.
Merg cu haina deschisa
Nici vesta antiglont nu-mi iau
Fiindca vreau sa simt
Alunecarea sa in propriul abis.

Cucerirea lui Morfeu

E atata de seara in ochii mei,
Incat imi cad genele ca niste obloane cu balamalele stricate,
Aruncate de vant.
Ma cercetez pe dinauntrul meu:
Nici urma de licarire!
Incep sa-mi caut gandurile.
S-au ascuns de spaima in cotloane, in beciuri - ma gandesc -
Ca prea-mi seamana uneori cuvintele cu niste tornade...
Gandurile mele nu iubesc cuvintele rostite,
Le prefera pe cele nerostite,
Fiindca se pot juca asa, cu ele, ca si cu jucariile preferate.
Ieri, s-au imprastiat ca niste fragmente de puzzle peste tot,
Azi, stau vreo doua linistite, intinse pe lada de zestre
Primita cadou de la stramosii mei.
Mai vreo doua se balanseaza intr-un hamac,
Nici alea nu stiu ce se intampla in jur.
Mi-au amortit toate, de parca s-ar juca de-a statuile.

Dar cum sa mai fie altfel si ele,
Decat ca niste culori aruncate de o pensula lenesa in apa,
Unde fiecare culoare se amesteca la intamplare cu o alta?
In mintea mea se tes toate tablourile de la sine,
Eu nu fac nimic. V-am spus?

Abia astept sa adorm, sa vad:
Vor scoate sabia sa lupte impotriva regimentului de vise,
Sau se vor lasa cucerite, ca niste fete mari, de catre Morfeu,
Chair inaintea primei nopti conjugale?
Vise nenorocite! Ganduri perverse! Voi, tradatoarelor!
Nu-mi puteti dovedi credinta deloc!
De-as fi baut zeama de mac,
Si tot erati mai agile!
Ma tradati la fiecare sclipire,
Faceti numai ce vreti voi,
Bisericute, asocieri... sunteti de capul vostru!
Iar acum, taceti, dormiti,
Va prefaceti ca imi stati drepte, de panda,
Cand, de fapt, alunecati in somn...
Morfeu! Ah, Morfeu! Tu esti de vina!
M-ai invins!

Cateva ganduri pe zi

Cand dorinta de a ajunge in frunte este mai mare decat dorinta de a fi bun, sfarsim prin a esua. Caci nu lupta cu ceilalti ne face mai puternici, ci cea cu noi insine.

Rostul ni-l implinim, pe acest pamant, prin a fi ceea ce suntem. Niciodata nu vom putea convinge pe cineva de maretia noastra, daca nu o avem mai intai in noi.

Etichetele aplicate oamenilor sunt la fel ca cele de pe produsele nou cumparate: cand cumperi un produs scump, te astepti sa fie si bun. Insa doar timpul iti da confirmarea calitatii si justifica (sau nu) pretul platit. Ganditi-va mai intai: nu fiti marfuri ieftine! Si, la fel: nu alergati dupa zorzoane!

All those years... or who I am...

Inca nu-mi dau seama ce se intampla cu exactitate cu noi in viata asta.
Pana mai ieri ma gandeam ca trecutul ramane ingropat, daca 20 ani nu zaresti niciun taciune mocnind. Ca ceea ce obisnuia odinioara sa dea contur vietii tale a pierit ca un abur speriat de soarele amiezii. Ma gandeam ca focurile alea, vapaile ce te-au ars odata ca pe fecioara din Orléans pe rug, au fost sortite sa iti insoteasca doar un numar limitat de ani existenta, sa le porti ca o umbra dupa tine, sa te rogi sa le uiti, sa cauti, ca un berbec, cu coarnele inainte, altceva, ceva ce sa spele fricile, infrangerile, fricile, dorintele, fricile din nou si iar fricile. Da, de o mie de ori fricile, fiindca traiai viata in niste angoase. Pentru ca atunci nu mai erai tu stapanul trupului tau, ci doar emotiile ce te stapaneau, sentimentele necontrolate, fanteziile ce o luau razna. Obisnuiai sa traiesti inspirand senzatii, expirand senzatii, mancand la micul dejun senzatii, pe care, mai apoi, le descopereai si pe platoul de la restaurant, spre stupoarea ta, cand chelnerul ridica, la cel mai luxos restaurant la care mergeai, cu o mina profesionala, capacul. Te hraneai din descoperiri. Parca erai Cristofor Columb - ul tau propriu si nu te stiai pana atunci. Te speriai de propriile tale trairi, tresareai, sareai inapoi, ca ars, te reapropiai, bravai, epatai, nu gaseai nici macar cuvinte pentru a descrie ce traiesti, nu gaseai cuvinte pentru a te descrie. Era vremea cand mitul sadit in tine de catre parinti, prieteni, vecini, colegi de scoala, se darama. Iar tu nu stii ce se ascunde sub mantia rosie ce ameninta sa cada, ce aluneca, precum o matase mata si sfidatoare sclipind in soare. Ti-era frica sa lasi dezvaluita marmura statuiei, pentru ca toti te vedeau ca pe un corp de piatra, caruia i se mai faceau, din cand in cand si poze sau despre care mai zvoneau gurile atotstiutoare de nimicuri inefabile tot felul de barfe de alcov. O viata traita intre aparente si interiorizari, salturi simulative: "sunt asa"- "nu sunt asa", cand nici tu si nici ceilalti nu mai stiau cine esti tu. Cand asta era singurul joc pe care-l puteai pune la bataie ca sa te cunosti, sa te descoperi si , totodata, sa te ascunzi pe tine de ochii lumii, sa te feresti, cu tot ce ai mai crud si nevinovat in tine, de ochii sfredelitori ai iubitorilor de telenovele cu personaje locale. Ai gasit singurul fel in care-ti puteai ascunde vulnerabilitatea si anume: teatrul. Ai gasit (credeai pe atunci) singurul fel in care iti puteai apara mandria - fuga. Ai descoperit superficialitatea si te-ai folosit de ea, pentru ca e mai usor sa joci un rol dinainte regizat, cu un final scontat si sigur, decat sa te lasi sa traiesti doar controlat de emotii.Dar emotiile nu iarta. Ele sunt (ca) datoriile karmice, te urmaresc peste tot si te plesnesc in moalele capului, tocmai cand te astepti mai putin. Cand tu crezi ca ele nu mai exista. Cand tu crezi ca ai ingropat orice urma, ca ai reusit sa devii crimnalul perfect.
Dar poate ca ele reapar in timp, sa-ti arate ce nu ai reusit atunci sa rezolvi. Poate ca trebuia sa treci alte praguri, sa inveti alte lectii, sa primesti alte lovituri, pentru a fi capabil sa intelegi ce nu ai reusit sa traiesti atunci.
Uitati-va pe strazi! Sunt pline bulevardele si ulicioarele cu tineri cool, misto, super, beton, marfa si cum mai vreti voi. Sunt tari. Si stiti de ce? Fiindca toti sunt vulnerabili.
Vi se pare cunoscuta descrierea? Mai este cineva, care, in mugurii vietii lui nu a recurs la astfel de trucuri? Mai este cineva care nu a fost cool in anii tineretii, doar din nesiguranta?

Ganditi-va: in cati dintre voi se mai ascunde tinerelul timid, cel care ar fi vrut sa aibe curajul sa-i cumpere ei o floare si sa-i spuna simlu, intr-o zi cu soare: "te iubesc!"? Mai e vreo ea care acum lasa ochii jos mahnita si cu remuscari ca atunci, cand morala a invatat-o sa spuna nu , s-a sfiit sa raspunda cu lumini scaparande in ochi da?


Viata asta e ca o roata: se invarte, se invarte, se invarte si, de cate ori credem ca am scapat de un hop, nicio grija, se intoarce. Trebuie sa invatam sa-l sarim.

Povara unui titlu

dragii mei,
m-am uitat astazi la teve
ca-ntr-o duminica-n care imparti
plictiseala cu visarea,
lenea cu sarbatoarea.
stiti voi,
ca atunci cand te prefaci ca te intereseaza ceva,
cand,
de fapt,
nu te intereseaza nimic.
"familia regala...",
       "familia regala...",
                 "familia regala..."...
si ma-ntrebam:
ce-ar fi daca as fi printesa? regina?
si mi-am spus: n-ar fi nimic!
fiindca nu m-am nascut sa fiu niciuna dintre astea
n-as da libertatea daruita de a fi eu insami
ca sa fiu ceva ce s-ar astepta altii sa fiu.
si stiti de ce?
fiinca eu, in lumea mea,
pot sa fiu regina cand vreau!

Decorporalizare

ti-am simtit pasii calcandu-mi pe suflet
ai crezut ca daca umbli tiptil
n-o sa te aud
ai stat la geamul pleoapei o vreme si m-ai privit.
pe dinauntru.
m-ai vazut cum inchid ochii cand ma intind pe pat.
ai asteptat sa se desprinda ganduri din mine,
sa se ridice, plutind, spre tavan.
vroiai sa le vezi culoarea.
te asteptai sa vezi imagini;
imagini multe, noi, straine de tine,
pe care nu le-ntelegeai
si sa cauti sa le intelegi,
dar n-ai vazut nimic,
fiindca gandul meu erai tu.
si n-ai vazut nimic, fiindca tu, pe tine, nu te puteai vedea
iar tu, la asta, nu te puteai astepta

Efemerul e singurul perpetuum

de ce s-au inventat cuvintele" mereu", totdeauna", "pentru totdeauna", "vesnicie", "infinit"?
ati observat voi vreodata ca ceva e infinit? am inventat aceasta notiune din lenea noastra de a merge mai departe. am presupus-o doar, ca scuza a dezinteresului nostru pentru adevar, ca perdea pentru acoperirea ignorantei noastre, ca justificare pentru neputinta noastra, ca tablou ce trebuie sa inlocuiasca o realitate pe care nu ne simtim capabili de a o cladi.
am mers vreodata "in nestire"? am cautat noi vreodata ceva "pana in panzele albe"? ne-a interesat pe noi ceva atat de mult, incat sa-l facem sa functioneze "mereu"?
utilizam abstractul pentru a da o masca toanelor noastre de moment. inlocuim cu abstractizari o utopie (se poate spune asa? nu este un pleonasm in sine alaturarea lui "abstractizare" cu "utopie" in acest caz?).
iubirea "vesnica" se termina ca o lumanare, dupa ce i s-a ars fitilul, pentru simplul fapt ca nici pe noi nu ne-a insemnat nimeni cu "viata vesnica". alegem din instinct alte directii decat "vesnicia". de ce? din constienta subconstientului nostru, ca nimic nu e vesnic, dar ne incapatanam sa spunem "pentru totdeauna!".

LIMAHL - Neverending Story
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Cocktailuri si gustari

Un cuplu nu este altceva decat un cocktail. Unele amestecuri se potrivesc, altele nu. Ciudat este ca, uneori, ne imbatam dintr-un amestec care nu contine deloc alcool! E doar setea de vina.
Apropo: apa in amestec cu uleiul nu se cheama cocktail! ;-)

Uneori ne putem compara cu un cascaval, cu un svaiter, plin de gauri. Necunoscatorii nu se uita decat la goluri, razand de lipsuri. Nu au ajuns insa sa deguste specialitatea de branzeturi, fie din ignoranta, fie din teama de a nu fi nevoiti sa accepte calitatea. Spre aparare, pot invoca o (probabil inexistenta) reactie la lactoza.

Dar azi n-am retete. Pentru nimic... Potriviti dvs. cu condimente, dupa gust.
LIVE SPICY! ;-)

Un gand pe zi

O poezie scrisa doar din tehnica si fara suflet este ca si cand ai primi un gablont in locul unei bijuterii.

Ieri a-ncercat ispita sa... ma ispiteasca

Ieri a-ncercat ispita
sa ma ispiteasca
"Fa ca mine!-  imi zicea-
Uite, eu sunt la moda!"
Ma uit la ea:
ea- zdrentaroasa
cu mintea-n bucati
si sufletul spart.
Ma gandesc: "Ce-o vrea
si asta de la mine,
nefericita fiinta?!"

"Ia uite-aici!" - nu se lasa ea
si-mi arata niste oameni chinuiti.
Eu nu-nteleg si-o-ntreb:
"Ce vrei cu ei?"
"Hai sa-i hulim!" - imi zice
si se-ntoarce spre ei a dispret
cu gand c-am s-o urmez.
Dar n-o fac.
"Sunt prea batrana - ii spun -
De ce te-as asculta?!"
"De ce? De-asa, c-asa sunt eu,
cand eu spun ceva,
lumea vine dupa mine..."
"Si-unde-ai ajuns? - o-ntreb.
Ea tace. E prima oara
cand nu mai are
ce sa-mi zica.

Ma-ntreb: i-o prii ei
mintea-i zdrentuita
si sufletul farame???
De-atata ispitire
se destramase...
toata...

Si tac. Si scriu.

"Si scrie!" imi spune

Si vocea-i suna a porunca.

"De ce-ti lasi darul nearatat?"

"Dar ce-am facut?"

"N-ai facut! E vina ta!" si pleaca.

Si-ncep sa scriu

"Dar scrie!" aud din nou.

Sunt murmure. 

Mai multe voci 

ma cotropesc.

"Ai intrat aici, deci scrii!"

Eu am intrat in viata,

cand am intrat, nu stiam 

bine nici sa ganguresc.

"E prea devreme..." ingaim eu.

"Va fi tarziu. Ti-e vremea!"

Taioasa voce poate avea Destinul uneori.

Si tac.

Si scriu.

***

Daca as bea, poate-as simti cum creste in mine puterea,

dar eu nu beau. Vreau doar s-o simt asa.

Si tac.

Si scriu. 

N-am de ales...Destinul nu te iarta

Nu-s multe ganduri...

Nu-s multe ganduri
ce ma strabat in noapte:
O turla de biserica
deasupra careia s-a aciuit
o cucuvea.
Un dangat surd, lugubru
anunta miezul noptii.
Doua stafii doar
stau la panda
sa nu se risipeasca
ceata dimprejur.
Sa stai de sase in fata mortii:
-Bu-hu-hu, bu-hu-huuu...
Ma-ntreb de-o fi platita pentru asta
sau o face voluntar.
Nici viata nu te-ntreaba dac-o vrei
Nici moartea, cand te ia.

Pledoarie pentru lucrurile neintelese

Tuturor celor care mi-au pus piedici, care m-au dezamagit, care m-au refuzat sau mi-au inchis drumuri in anumite directii LE MULTUMESC! Ei au fost Semnul lui Dumnezeu care mi-a deschis ochii spre Calea Mea.

Sa nu huliti niciodata pe nimeni, sa nu urati niciodata pe nimeni, sa nu blestemati. Asa nu-i veti putea schimba. Multumiti-le si iubiti-i. Ei sunt cei care va intaresc, cei care va ajuta sa deveniti VOI, creatiile frumoase cele care sunteti azi sau cele care veti fi intr-o buna zi. Nefericirile de azi se transforma in fericiri de maine. Trebuie doar sa deschizi ochii si sa te uiti. Accepta-te pe tine in refuzul lor. Cauta-te pe tine. Voi nu banuiti niciodata ce putere se ascunde in spatele unui refuz. Si, nu uitati, nimic nu e intamplator!
Eu i-am iubit mereu pe cei ce-mi erau impotriva, din ziua in care am invatat sa intorc lucrurile in favoarea mea. Fara ei nu as fi stiut cat sunt de puternica. Greutatile nu le-am iubit, fiindca nu le-am dorit (cine le iubeste? cine si le doreste?), dar pretuiesc intelepciunea dobandita in urma lor. Acolo unde pare ca nu mai e nicio cale, exista mereu una. Ea e in tine, in sufletul tau. Asteapta doar ca tu sa te deschizi, sa nu-ti mai fie teama de intunericul din tine, fiindca el asteapta acolo de mult, sa fie inlocuit cu lumina. Cand te temi de ceva, de intunericul din tine te temi, de nestiinta din tine si de nesiguranta. De ce cereti mereu viata usoara? De ce vreti carari batatorite? Au nu stiti voi ca pe acele carari nu gasiti roade? Pe acolo au trecut alti drumeti inaintea voastra si au curatat locul. Mergi, calatorule, pe drumul tau, scutura pomii tai, culege roadele tale, dar inainte de asta, umple-ti desaga cu mancare doar pentru cateva zile si apoi munceste. Fara simbrie. Simbria-ti vor fi poamele pomilor tai. Vor fi mai dulci decat cele de sub coroanele altora.
Lumea e o oglinda. Cand cineva iti intoarce spatele, mergi senin spre spatele lui, uita-te la el. Si el are acolo atatea de ascuns. Atata doar ca el nu stie. Fiecare crede ca ce arata e de vazut. Gresit. De vazut e ce ascunde. Nu te intrista cand nu auzi vreo vorba. Ele sunt acolo, ingramadite prea tare pentru a se putea elibera lin. Din taceri poti cunoaste oamenii mai bine decat din vorbe. Tacerea are ochii sinceri, doar gura-i muta. Asculta cu ochii si vorbeste cu sufletul. Iti pare greu? E-asa de simplu! Gandeste doar ca cel ce te repede uneori e mult mai slab decat tine. Atat, ca el nu stie. El nu vrea sa accepte. Daor sufletul lui stie. Refuzul lui poate insemna teama. Lasa-l atunci si mergi in treaba ta. Nu-l bate la cap. Il inspaimanti si mai tare. va fugi. Te va ocoli. Tu poti fi puternic si atunci cand nu faci nimic. Altii se bat pe langa tine iar tu stai in mijlocul unui camp de batalie. Curg rauri de sange si sunt patate false onori. Se bat in van. Se bat cu spaimele din ei. Ei se lupta, de fapt, pentru a se invinge pe sine, atata doar, ca nu stiu.

Curajul este lin. El nu cauta razboaie. Fii ingaduitor. Fii senin. Iubirea iti va ramane pe chip, te va lumina si te va intari. Ura te va sluti. Vei fi slab. Nu merge pe cai pierdute. Nu rataci in beznele sufletului tau. Iubeste-ti fricile si cauta-le. Ele vor deveni forte de care te vei putea folosi pentru a te construi pe tine. Tu esti puterea si nu altii. Totul sta in tine. Nu ii uri pe ceilalti, ei nu au nicio vina. Ceea ce urasti, de fapt, e slabiciunea ta, e frica ta, e neputinta ta. Cu acelea trebuie sa te lupti. Inca ceva: sa nu te lasi niciodata constrans. Calea ta e libertatea.
Nu te face dependent de nimeni. Cel ce incearca sa faca asta nu te-a iubit si nu te va iubi niciodata. Si nici nu-ti va vrea binele. Vei fi doar folosit. Apoi te vor arunca. Nu te lasa sa fii facut gunoi. Nu crede in ei si nu le urma calea, orice ti-ar promite in schimb. Ei nu sunt cu tine. Ei nu tin la tine. Aproape iti vor fi doar cei ce ii simti in dreptul umarului tau, in nenumaratele ori cand iti arunci a cautare capul.  Daca vreodata o sa fi in situaitia  de a nu vedea pe nimeni, sa nu crezi ca esti singur: te ai pe tine. Intreaba-ti atunci cele mai de pret ganduri si vei vedea. Iti va parea greu? Cata vreme inca te mai ai pe tine, inca nu esti singur. Te ai pe tine! E bine. Altii nu se mai au, desi par vii. Gandeste!

Si, nu uita: cea mai importanta lupta pe care o poate duce si castiga omul este cea cu sine insusi!
De aceea, crede in tine! 

Intentia si cuvantul. Arta conversatiei.

Intentiile, ca sa fie facute fapte, trebuiesc insotite de cuvinte, mai ales cand ai nevoie si de altcineva pentru a realiza acel lucru. Dar cate nu sunt gresit intelese, din cauza faptului ca vorbele nu pot reda cu exactitate nici ceea ce simtim, nici ceea ce, cu adevarat, dorim. Iata ca asa se isca polemici, neintelegeri, intelegeri gresite, chiar si atunci cand chiar NU dorim acest lucru. Sa taci si sa faci? In anumite situatii iar nu nu merge. Si iata cum se adevereste si a doua oara ca tacerea tot nu e de aur. Asa ca dibacia alegerii vorbelor ar trebui sa devina materie obligatorie in scoli si nu doar predarea limbii respective. Nu credeti ca ar invata lumea sa solutioneze mai usor si mai repede problemele prin reptarea exercitiilor de comunicare?
Apoi, introspectia. Cati sunt capabili de o recunoastere a sinelui fata de ceilalti? Multi, chiar uimitor de multi, vorbesc pentru ca "asa au auzit", ca "s-a zis", ca "li s-a spus", fara a mai cerceta personal problema in cauza. Vorbim pe langa subiect, vorbim sa ne aflam in treaba, umplem timpul cu vorbe goale, lipsite de rezonanta si de convingere. Afisam in acest mod nu un eu adevarat, ci un eu aleator, pus la dispozitie de societate. Un eu in care subiectul nici nu se recunoaste, nu se identifica, dar, cu care, pentru moment, se confunda, generand un alt lant de neintelegeri. Esti un tu care nu mai esti TU.
Ce ne face sa vorbim? Suntem siguri de fiecare data ca ce spunem este exact ceea ce gandim? Suntem siguri de fiecare data ca ceea ce afisam suntem noi cu adevarat? Sau nu s-a surprins, oare, nimeni, niciodata in situatia usor dezagreabila in care a trebuit sa refaca ce a spus, sau, mai rau, sa repare ce a facut?
Confuzii exista in fiecare zi. E de ajuns si o diferenta de nuanta sau ton. Uneori, din graba, lipsa de timp, informare lacunara sau observare partiala, cadem in pacatul de a transmite altceva decat ceea ce doream sau ceea ce simteam ca fiind real, nevoiti fiind, ca apoi, sa revenim asupra acelui lucru. Acum apare diferenta: unii pot sa recunoasca aceasta, unii nu. Sau nu stiu cum.
Si atunci, nu e arta conversatiei, totusi, imperativa?

Un gand

A trebuit atata timp sa fiu ceea ce nu am fost, incat acum, cand pot sa fiu ceea ce sunt, nu mai stiu daca mai stiu sa fiu ceea ce obisnuiam a fi...