Ne mușcă dinții timpului

 Ne mușcă dinții timpului
 Și rup din noi bucățele mici,
 Sfărâmându-le încet, printre secunde.
 Nimeni nu a văzut un an trecând pe lângă el
 Nici o lună,
 Nici o zi.

 Și, totuși....

 Ne trezim deodată bătrâni,
 Cu spatele încovoiat
 De cuvintele auzite și neauzite,
 De gândurile vorbite sau nerostite.
 Ducem în spate saci de neîmpliniri,
 Căzuți din înaltul tinereții,
 Și alte fapte cu care ne mândrim
 Dar pe care nici măcar nu le-am visat.

 Ne uităm înapoi pe cărarea vieții și vedem poduri
 Acolo unde, când eram mici, vedeam prăpăstii,
 Vedem ape acolo unde credeam că e deșert,
 Vedem câmpii unde credeam că sunt creste
 Și zări de lumina unde credeam că e întuneric.

 Ne uităm înapoi și viața se aude ca o melodie pusă invers:
 Același ritm, o altă operă.

drumurile pe care nu mai ajungem a le strabate

azi nu ti-am strans mainile intr-ale mele
si nici nu m-am adunat la pieptu-ti
ca un miez dulce dintr-o coaja de aluna coapta
nu ti-am simtit mirosul de mosc si tutun
si nici parul nu ti l-am rasfirat lenes printre degete

azi nu am avut timp de visare
linistile noastre sunt uneori tulburate
de infinitive dure, se silabe stalcite
de ura altora ce-si gasesc
sa se cuibareasca intre noi hranindu-se
din timpul inimile si vietile noastre
precum niste omizi ascunse-n dosul unei frunze

existentele noastre ni le traim separat
ne mai ramane timp de somn, de mancat,
de o mie de alte treburi, majoritatea prea marunte
pentru a ne mai aduce noi aminte vreodata de ele

dar ce trebuie sa ne amintim, de noi
o facem ca si cand ar fi ilegal ca si cand
toate cerurile si-ar pune legile de-a curmezisul
si ne-ar incerca trairile surghiunindu-ne

te iubesc inca imi spuneai si eu
raspundeam la randu-mi dar ce avem de facut
in viata asta plina de drumurile dintre noi
daca niciunul nu mai ajungem a le strabate

Doar un snop de secunde

vâltoarea asta de idei
mi-aruncă zilele în concasoare de timp.
am impresia că prin gaura neagră a cosmosului
alunecă minutele în mănunchiuri de câte şaizeci, a câte douăşpatru, a câte şapte...
a câte-o viaţă. şi aşa mai departe...
bag de seamă că bunicii mei au avut sfori mai bune pentru snopii lor de vreme,
sau au ştiut să lege gospodăreşte funiile de la clopotniţa.
se auzea doar dangătul de utrenie, de amiază şi de vecernie.
era bine împărţită ziua, că prea se aduna atâta vreme într-o singură zi.
ei aveau timp şi de câmp şi de credinţa şi de mine.
priveau vara grâul inverzindu-le munca
şi iarna se bucurau de ea înaintea vetrei trosninde.

da, da, m-am gândit eu că rachetele astea spaţiale au slăbit puterea cingii.
că trebuie să fie o lege prin care să se explice matematic
legătura asta de inversă proporţionalitate
dintre mulsul vacii şi alergatul aproape disperat înspre staţia de metrou,
iar eu nu ştiu de ce nu se mai naşte un Einstein.
pe nimeni nu aud să-şi spună Forrest Gump
şi nu aleargă nici măcar în virtutea vreunui premiu, dar văd cum
muşchii existenţelor contemporanilor mei au devenit arcuri.
şi-n loc de inimă au, din ce în ce mai mult, câte un arc cardiac.

eu am de gând să mă rup de veşnicia asta.
am să-mi fac un ceas de mână, ce am să-l port la mine mereu,
din pietricele şlefuite de râu, cu o curea de iarbă-mpletita
şi cu pozele străbunilor mei în loc de cifre.
ştiu, n-o să-mi arate ora. mie îmi e de ajuns să-mi arate viaţa.

Iubiri cu clorofila, stresini si crizanteme

Ma-mbrac in mantia de iubire
De-un verde crud,
Sa-mi tina scut.
La cap, imi pun visele
In care mana-mi strangi.
Mi-e dorul perna si
Soaptele tale,
Transformate in nori,
In urechi le mai aud,
Uneori.

Un veac imi pare
A ta plecare
Pana cand
Aud pasii tai din nou
Pe hol
Usor batand.
Inima-mi tace, sfioasa
Asteptand
Sa-i tresalte clorofila
Cu mangaierea respiratiei tale
Pe ceafa... Ma-nfiori!
O crizantema-a firii mele astepta
Prin sarutul tau
Sa-nvie
Din nou.

In asteptarea ta
Mi-e trairea stafida,
Uscata-n rastimp,
O gutuie,
Ce se coace
In geam,
Nu in ram.


Cand ploile se tranforma in siroaie
Si curg fluvii de frunze moarte
Pe streasina vantului,
Cand se transorma in namol de uitare
Pana si praful gandului,
Imi las in voie visul
Si pleoapa o-nchid
Pe patul de dor
Galbejit.

Mai sunt cinci zile, iubite,
Cinci zile cu noptile lor,
Pana cand voi putea sa ma vad
In tine, in verdele ochilor...

Si-abia atunci simti-voi iarasi,
Prin fire-mi,
Primavara...

Trairile unui orb surdo-mut

Surd. Nu se aude nimic. Mai nimic. Lumea a incetat sa se miste. Se misca lucrurile: apa, vantul, ploaia, aratatoarele cesului de pe perete. Aceste din urma se aud mereu. Se aude timpul. Timpul se misca? Da, se misca. Il aud zilnic in clopotele bisericilor: un dangat la si un sfert, doua dangate la jumatate, trei dangate la fara un  sfert. Orele exacte sunt batute de un alt clopot. Timpul nu e mut. Nu stiu, insa, cu ce clopot ar trebui batute veacurile? - Se bate de veacul douazecisiunu. Cum? - Si iarasi nu imi pot explica daca timpul e surd. Nu stiu daca el aude strigatele de deznadeje. Nu stiu daca recunoaste scancetele de durere. Si nu stiu daca timpul cunoaste tacerea singuratatii. O sa-mi spuneti ca timpul a fost mereu un solitar? Si ce daca? Noi nu suntem la fel? Nu prin timp ne trecem? Sau trece el prin noi? Si, daca trece el prin noi, de ce tine mortis sa ne si transforme? Nu ii este de ajuns ca ne face din copii adulti? Isi cere confirmarea si prin imbatranirea noastra? La ce-i folosesc lui ridurile noastre? Perii nostri albi? Durerile de oase sau de suflet? Si de ce ne arunca in spate corvoade de ganduri, regrete, neimpliniri, deziluzii? Suntem robii lui. Cu totii suntem robi ai timpului.

Lumea asta e ca o ingramadire de cercuri. Unele mai mici, unele mai mari. Notiunile, la fel. Cercuri in cercuri in cercuri. Concentrice sau intersectate. Unele individuale.
Noi suntem doar puncte. Pixeli in ecranul vietii. Si Dumnezeu a spus: "Fiat lux!". Si s-a facut lumina in lume. Si cineva a deschis televizorul. Si fiecare a inceput sa-si joace rolul vietii. Unii mai bine, altii mai prost, fiecare dupa pricepere, har si daruire. La inceput, ca orice pixeli, eram doar alb/negru. Apoi a aparut mira si am devenit color. Maine vom fi holograme. Vroiam sa spun stafii. Alege tu ce culoare de stafie vrei sa fii. Eu zic c-o sa fim translucizi. Pentru ca nici acum nu suntem macar lucizi. Sa avem asa, o tranzitie prin luciditate? Greu de crezut...

Cineva spunea ca poate simti dureri care nu sunt ale lui. Cum astfel? Ar fi, probabil, ca durerea unui membru amputat. Dar cand tu nu poti sa-ti simti nici macar durerea partii tale de viata care-ti lipseste, fiindca nu ai trait-o sau fiindca nu ai stiut cum s-o traiesti, cum sa simti ceva ce nu ai avut niciodata? Iti poti imagina cum ar fi sa ai trei picioare? Sau doua capete? Si sa le simti? Nu. Si-atunci, cum simti tu durerea altuia?
Nu, noi nu simtim nimic. Noi nu simtim indeajuns nici macar ce ar trebui noi insine sa simtim, in propria noastra persoana. Inchidem ochii si traim ca muti, ca orbi, ca surzi. In fiecare zi a vietii noastre gasim ceva ce ne plictiseste. Avem timp la dispozitie, dar nu avem chef sa facem nimic. Dar maine suntem in criza de timp. Asa spunem, asta fiindca atunci cand am avut timp, ne-am plictisit. Omul nu stie nici macar sa-si dozeze timpul, Traim in salturi, alunecam dintr-o extrema intr-alta, suntem supusi toanelor de moment mai mult decat vrem sa acceptam. Nu suntem rationali, oricat am incerca sa ne convingem semenii ca asa este. Nu este deloc asa. Fiecare dintre noi traieste hedonistic, atata doar, ca unii o recunosc iar altii deloc. Unii nu se sfiesc s-o spuna in gura mare in mijlocul targului, altii, dimpotriva, inventeaza adevarate ecuatii pentru a dovedi contrariul. Sunt doar silogisme. Nu va mai mintiti singuri! Celor din urma le e greu sa-si accepte umanitatea, vulnerabilitatile si moartea care-i paste in ziua in care numaratoarea timpului etern spune "Gata!". Nu, noi nu stim nici macar ce purtam in noi. Nici la nevoile noastre nu deschidem ochii. Bolul cu mancare nu e singura hrana de care avem nevoie, dar ne mintim atat de des si spunem ca da.

Eu vreau sa fiu maine abur. Sa pot pluti linistita pe unde ma duce aerul. Si sa ma evapor cand da caldura de mine. Ce frumos ar fi sa mori asa, ca un abur! Sa nu ai dureri, sa nu te ingrijorezi, sa nu ai temeri, ci doar sa stii ca te destrami. Ca asta e rostul tau. Si ca, prin destramarea ta, ai adus un plus de frumos lumii.
Dar nimeni nu vrea sa moara si nimeni nu se gandeste la asta. Toti vor vieti vesnice, dar nu se intreaba niciodata ce sa faca in ele, cu ce or sa-si ocupe timpul... Ne plictisim. Ne plictisim pana si in viata asta ata de scurta! Suntem orbi! Si surzi! Si muti!

Clepsidra

Uneori viata se comporta ca o clepsidra in care nisipul este amestecat cu pietre. Uneori curge, uneori sta. Iar Dorul nu e decat un bolovan oprit in clepsidra vietii.

Grila de zbor a Timpului - Raspuns la "Cred ca am stat prea mult prin aeroporturi" a lui Lucian Mîndruta

Update: Lucian mi-a publicat aceasta poezie sub titlul "La terminalul Plecari". Merci, Lucian! :-)

cand talentul meu in origami se rezuma
la broscute, barcute si avioane,
fac ce stiu din el si incep sa incropesc vise.
le indoi usor de colturi si le pliez peste realitate.
inchid ochii si ma fac ca functioneaza.
timpul refuza sa manace secunde.
spune ca i-au fost de ajuns veacurile de asteptare
si ca un astfel de desert i-ar strepezi dintii.
prea multa asteptare pentru tortul cu lumanari - imi spune.
tac. si nu zic nimic. privesc doar,
cum picaturile de ploaie se preling pe geam,
adunand abur cu abur
si aluneca in decolteul Marii Doamne - Toamna.
de ce ma intristeaza plecarile?
si de ce venirile ajung asa de tarziu?
sa fie oare grila de zbor a timpului eronata?