strainul de sine

il vedeam pasind in nisip
cu privirea aiurea
nestiind daca doi sau cinci copii ar fi multi

il priveam gandindu-si zborul
zburand in afara lui
vazandu-se pe sine ca un strain

in lumea in care pasea
il vedeau toti ca pe un stapan
tip suveran si fara griji

numai el nu stia cine este
se cauta mereu in afara lui
in el - niciodata

Darul lui Dumenezeu

Pe cand s-a hotarat sa ne faca pe noi, oamenii,
Dumnezeu, de atata fericire a reusitei creatiei, 
S-a gandit sa impartaseasca bucuria sa cu noi, dandu-ne daruri.
Dar, cum toate cele erau deja puse de El pe Pamant,
A decis ca acele daruri sa vina din noi insine.
Si ne-a dat puterea de a ne aduce singuri pe lume copiii.
Dar cum niciun dar nu vine neambalat,
Si cum El nu stia nici cu ce sa ni-i impacheteze,
Ni i-a dat dezbracati si tinuti ascunsi,
Timp de noua luni, in pantecele femeii.
In Ziua Fericirii si a Durerii
Fiecare mama si-a strans in brate pruncutul,
L-a infasurat frumos in cele mai moi haine,
I-a cantat cu cea mai calda voce,
I-a vorbit cu cel mai bland grai,
L-a iubit cu cea mai curata inima
Si l-a aparat cu toata fiinta ei.

Iar Dumnezeu s-a declarat multumit.

Abia atunci s-a indurat Dumnezeu sa nu ne pedepseasca pe vecie
Si, desi ne-a dat moartea pentru fiecare in parte,
Ne-a dat Viata Vesnica prin copiii nostri.

Ati vazut voi vreun copil care sa nu fie un Dar al lui Dumnezeu?

viata cu un pandativ la gat

m-am obisnuit de atata timp sa car povara asta cu mine
incat ii voi simti lipsa
in mometul in care cineva mi-o va lua
ma simt mica si nu ar trebui
pe umerii mei curg fluvii de corvoada
si oricine ma vede ar spune ca sunt puternica
dar eu ma simt ca la sapte ani cand mama ma certa pentru o felie de unt cazuta pe covor
sau pentru ca inca nu eram indeajuns de mare pentru a ajunge un lucru sus agatat
ma simt neputincioasa in toata puterea mea
si obosita cat o armata ajunsa la ultimul glonte
am in urma mea transee de viata
adanci brazdate in frunte-mi
doar cine ma cunoaste stie sa mi le citeasca
port la gat un pandativ pe care nu-l voi lasa niciodata
e foarte greu dar tot atat de pretios
oricum nimanui nu i l-ar trebui
nu va trebui sa ma tem pentru el
lumea adora lucrurile mici
pentru cele mari nu-si aduna puteri
lumea rade se desfata se plimba si incearca vieti noi
eu am viata mea
sunt obosita
si port un pandativ greu si pretios la gat

spovedanie de drum lung

urmele mele au ramas adancite in namolul neamului
inca de pe cand era desertul sub ape
am scris cu cenusa durerilor zilele de jar
si am udat vlastarii cu lacrimile de bucurie
in locurile umblate cazusera semintele vietii

o vreme am umblat nestiind ca am un drum
iar ratacirile s-au transformat in bumeranguri
alergasem toate campiile lumii
ca sa ajung in cele din urma in campia mea
chiar fara sa stiu dinainte am recunscut-o pe loc
pentru ca nu mai simtisem niciunde o astfel de liniste

acum asteptarile mi se par firesti
zilele la fel de lungi si noptile la fel de instelate
ii recunosc doar pe cei rataciti
dupa pasii lor lasati pe marginile campiilor mele

si ma gandesc si-acum la cei ce-s in pustiu
ce drum lung trebuie sa strabati
ca sa stii ca ai ajuns acasa