Se afișează postările cu eticheta Viziuni. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Viziuni. Afișați toate postările

joi, 16 septembrie 2010

Trairile unui orb surdo-mut

Surd. Nu se aude nimic. Mai nimic. Lumea a incetat sa se miste. Se misca lucrurile: apa, vantul, ploaia, aratatoarele cesului de pe perete. Aceste din urma se aud mereu. Se aude timpul. Timpul se misca? Da, se misca. Il aud zilnic in clopotele bisericilor: un dangat la si un sfert, doua dangate la jumatate, trei dangate la fara un  sfert. Orele exacte sunt batute de un alt clopot. Timpul nu e mut. Nu stiu, insa, cu ce clopot ar trebui batute veacurile? - Se bate de veacul douazecisiunu. Cum? - Si iarasi nu imi pot explica daca timpul e surd. Nu stiu daca el aude strigatele de deznadeje. Nu stiu daca recunoaste scancetele de durere. Si nu stiu daca timpul cunoaste tacerea singuratatii. O sa-mi spuneti ca timpul a fost mereu un solitar? Si ce daca? Noi nu suntem la fel? Nu prin timp ne trecem? Sau trece el prin noi? Si, daca trece el prin noi, de ce tine mortis sa ne si transforme? Nu ii este de ajuns ca ne face din copii adulti? Isi cere confirmarea si prin imbatranirea noastra? La ce-i folosesc lui ridurile noastre? Perii nostri albi? Durerile de oase sau de suflet? Si de ce ne arunca in spate corvoade de ganduri, regrete, neimpliniri, deziluzii? Suntem robii lui. Cu totii suntem robi ai timpului.

Lumea asta e ca o ingramadire de cercuri. Unele mai mici, unele mai mari. Notiunile, la fel. Cercuri in cercuri in cercuri. Concentrice sau intersectate. Unele individuale.
Noi suntem doar puncte. Pixeli in ecranul vietii. Si Dumnezeu a spus: "Fiat lux!". Si s-a facut lumina in lume. Si cineva a deschis televizorul. Si fiecare a inceput sa-si joace rolul vietii. Unii mai bine, altii mai prost, fiecare dupa pricepere, har si daruire. La inceput, ca orice pixeli, eram doar alb/negru. Apoi a aparut mira si am devenit color. Maine vom fi holograme. Vroiam sa spun stafii. Alege tu ce culoare de stafie vrei sa fii. Eu zic c-o sa fim translucizi. Pentru ca nici acum nu suntem macar lucizi. Sa avem asa, o tranzitie prin luciditate? Greu de crezut...
win7 bg w/ blur Pictures, Images and Photos
Cineva spunea ca poate simti dureri care nu sunt ale lui. Cum astfel? Ar fi, probabil, ca durerea unui membru amputat. Dar cand tu nu poti sa-ti simti nici macar durerea partii tale de viata care-ti lipseste, fiindca nu ai trait-o sau fiindca nu ai stiut cum s-o traiesti, cum sa simti ceva ce nu ai avut niciodata? Iti poti imagina cum ar fi sa ai trei picioare? Sau doua capete? Si sa le simti? Nu. Si-atunci, cum simti tu durerea altuia?
Nu, noi nu simtim nimic. Noi nu simtim indeajuns nici macar ce ar trebui noi insine sa simtim, in propria noastra persoana. Inchidem ochii si traim ca muti, ca orbi, ca surzi. In fiecare zi a vietii noastre gasim ceva ce ne plictiseste. Avem timp la dispozitie, dar nu avem chef sa facem nimic. Dar maine suntem in criza de timp. Asa spunem, asta fiindca atunci cand am avut timp, ne-am plictisit. Omul nu stie nici macar sa-si dozeze timpul, Traim in salturi, alunecam dintr-o extrema intr-alta, suntem supusi toanelor de moment mai mult decat vrem sa acceptam. Nu suntem rationali, oricat am incerca sa ne convingem semenii ca asa este. Nu este deloc asa. Fiecare dintre noi traieste hedonistic, atata doar, ca unii o recunosc iar altii deloc. Unii nu se sfiesc s-o spuna in gura mare in mijlocul targului, altii, dimpotriva, inventeaza adevarate ecuatii pentru a dovedi contrariul. Sunt doar silogisme. Nu va mai mintiti singuri! Celor din urma le e greu sa-si accepte umanitatea, vulnerabilitatile si moartea care-i paste in ziua in care numaratoarea timpului etern spune "Gata!". Nu, noi nu stim nici macar ce purtam in noi. Nici la nevoile noastre nu deschidem ochii. Bolul cu mancare nu e singura hrana de care avem nevoie, dar ne mintim atat de des si spunem ca da.

Eu vreau sa fiu maine abur. Sa pot pluti linistita pe unde ma duce aerul. Si sa ma evapor cand da caldura de mine. Ce frumos ar fi sa mori asa, ca un abur! Sa nu ai dureri, sa nu te ingrijorezi, sa nu ai temeri, ci doar sa stii ca te destrami. Ca asta e rostul tau. Si ca, prin destramarea ta, ai adus un plus de frumos lumii.
Dar nimeni nu vrea sa moara si nimeni nu se gandeste la asta. Toti vor vieti vesnice, dar nu se intreaba niciodata ce sa faca in ele, cu ce or sa-si ocupe timpul... Ne plictisim. Ne plictisim pana si in viata asta ata de scurta! Suntem orbi! Si surzi! Si muti!

duminică, 12 septembrie 2010

Tu-mi erai Soare pe-atunci, eu azvarleam Scantei...

De mult, obisnuiai sa-mi fii Soare.
Drept pentru care,
Eu aruncam Scantei
Dintr-o parte spre cealalta
A fluviului de sange
Ce ne curgea, atunci, prin Viata.
In jocul de-a vulcanii.
Lasam lava de iubire
Sa ne arda talpile si cararile
Si asteptam cenusa
Sa ne inlemneasca in moment.
Curgeau apoi,
Rauri de vorbe intre noi,
Cand Minciuna
A criogenizat Iubirea
Si ne-a transformat in poli:
Eu - Polul Cald, Tu - Polul Mut.
Si Luna Marte s-a rotit, trecand
Si apoi si Aprilie,
Pana cand,
In cel capat de vara, intr-un canton uitat,
Te-ai impiedicat
De diapozitivele noastre:
Eu - in rochie de mireasa;
Tu - in frac, cu joben.
Sunt veacuri de simtire de atunci
Si tu... doar ma citesti...
Iti mai aduci aminte?
Tu - imi erai Soare pe-atunci,
Eu - azvarleam Scantei...

Sufletelor adormite

Ma dau astazi tie, asa cum ma dau altora
Farame din visul meu se preling dureroase
Peste ranile voastre, acoperindu-le.
Tu nu ma simti, asa cum nu ma simt nici ei.
Eu sunt pe aceasta lume sa acopar greselile voastre,
Pe care nici voi nu le vedeti.
M-ai calcat azi in picioare, chiar nevazuta de ti-am fost,
Tu, necunoscutule!
Caci ochii nu mi i-ai vazut si nici mersul nu stii cum imi este,
Cu toate astea, te-ai grabit sa ma judeci.
Ti-era teama ca s-ar putea sa am mai multa dreptate decat tine,
Prin iubirea ce-o port?
Ti-ai simtit sufletul incoltit, acolo unde n-aveai acoperamant?
Caci n-am venit spre tine pentru a te calca, ci pentru a te inalta,
Tu - vietuitoare a acestui pamant!
Eram poate, prea aproape de adevarurile fiintei tale,
Cele pe care le vroiai ascunse?
Si de cand iubirea e o meteahna?
Si de ce de deschidere ti-e teama?
Si de ce orgoliul e cel pe care-l preamaresti?
(S)au tu nu stii oare, ca prin el esti doar mic?
Stiinta nu inlocuieste simtirea.
De ce te impaunezi cu stiinta? Si de ce te ascunzi dupa ea?
Crezi ca vei acoperi cu cuvintele-ti multe
Lipsa, teama de umanitate?
Caci stiinta ta e una a lucrurilor si nu a firii.
Pe mine nu ma poti minti. Si stii prea bine, nici pe tine.
Dar totusi o faci. In fiecare zi.
Azi m-am apropiat de tine ca un om. Tu ce ai inteles?
De ce refuzi mainile intinse? Ele nu ti-au fost aratate spre a-ti cere
Ci spre a-ti da. N-ai inteles nimic din viata,
Atata timp cat teama e ceea ce te stapaneste.
Iar de orgoliul tau mi-e doar mila.
Mila ca te poarta prin intunerici,
Tu, nestiutorule fricos, care te-ascunzi in noaptea firii.
Sa nu-mi porti laurii la vedere, caci nu voi crede in ei.
Mergi in targul de victorii si vinde-i.
Ia-ti de banii capatati curaj. Imbraca-l.
Ai sa te surprinzi gol cu astfel de straie.
De ce? Caci nu dupa armuri cunosti curajul,
Ci dupa mainile goale, dupa pieptul gol.
Acum mergi acasa. Dormi o noapte si gandeste.
Daca maine te vei trezi cu aceleasi ganduri,
Inseamna ca ti-ai dormit viata.
Si vino la mine doar cand stii ca poti sa-mi spui
Cu sufletul tau, de-adevarat: "Buna dimineata"

vineri, 10 septembrie 2010

Grila de zbor a Timpului - Raspuns la "Cred ca am stat prea mult prin aeroporturi" a lui Lucian Mîndruta

Update: Lucian mi-a publicat aceasta poezie sub titlul "La terminalul Plecari". Merci, Lucian! :-)

cand talentul meu in origami se rezuma
la broscute, barcute si avioane,
fac ce stiu din el si incep sa incropesc vise.
le indoi usor de colturi si le pliez peste realitate.
inchid ochii si ma fac ca functioneaza.
timpul refuza sa manace secunde.
spune ca i-au fost de ajuns veacurile de asteptare
si ca un astfel de desert i-ar strepezi dintii.
prea multa asteptare pentru tortul cu lumanari - imi spune.
tac. si nu zic nimic. privesc doar,
cum picaturile de ploaie se preling pe geam,
adunand abur cu abur
si aluneca in decolteul Marii Doamne - Toamna.
de ce ma intristeaza plecarile?
si de ce venirile ajung asa de tarziu?
sa fie oare grila de zbor a timpului eronata?

joi, 9 septembrie 2010

Hai-hui in toiul noptii

Strabat strazi fara sa ma preocupe nimic. Nu caut nimic, nu vreau nimic.

Gasesc pasi calzi la un colt de stradela sub lumina felinarului timid, ce-mprejmuieste cu galben stalpul pe care sta atarnat. Un iz de dulce si mucegai vine de la un subsol. Edith Piaf. E vocea ei cu "Non, rien, non, rien/ Non, je ne regrete rien...". Ma transpune imaginatia la inceput de secol XX. Dar raman perplexa in fata a ce vad. Un Rolls Royce lucios si negru, cu roti proeminente si fata distinsa ruleaza in ceata asternuta parca din nimic. Ceata care cu cateva minute inainte pot sa jur ca nu exista. La fel, nici tâncul de vreo 10 ani din fata mea, cu obrajii manjiti cu magiun si mainile negre de carbune. Nu ma mir atat de tare. Imi spun doar ca imi lasasem prea mult gandurile sa zboare si nu observasem pe unde umblasem pana atunci. Ma gandisem, in mersul meu, la Gradinile suspendate ale Semiramidei si la Grecia Antica. De aceea nu observasem nici nisipurile Saharei pe care le lasasem in urma.
Dar de cand umblu? Nu am idee. Imi facea bine briza racoroasa ce o simteam pe obraji. Dar de unde briza? Parca mai inainte era ceata...
Catargul vaporului se ondula lin, departandu-se de mal. Dincolo, la vreo 50 m., un palc de doamne bine imbracate, cu umbrele de soare deschise, fluturau batiste in semn de adio inspre vasul ce se departa. Barbatii aveau frac si joben.
Doar o camila parea sa ignore tot acest spectacol. Beduinul ce o insotea se targuia cu un altul pentru niste covoare. Temperaturile erau insuportabile. Poate peste 50°C. Si cand te gandesti ca azi noapte pinguinii isi etalau dansurile de imperechere...

-Nu mai vreau! Gata! Am terminat!
-Stai putin. Unde te duci?
-Lasa-ma-n pace. Nu mai vreau sa aud nimic. Cred ca am innebunit.

Vocea barbatului se pierdea in zgomotul unei sirene ce strangea oamenii la munca. Fabrica isi deschidea portile la orele 6.00 ale diminetii. Salopetele ponosite si cusute pe alocuri aratau ca le trecuse de mult deja vremea de purtat. Femei cu baticuri pe cap isi grabeau pasii spre poarta intrarii. Erau toti saraci si trudeau de dimineata pana seara pentru cei cativa banuti ca sa aiba grija de familiile lor.

-What the fuck ist this? Shut up!
-Hey, come on, man! Let it be! Can´t you be cool? You know...
Un zgomot de arma de foc sparse tacerea  localului dimpreuna cu cateva pahare si sticle de pe tejghea. Barbanul se ridica incet de dupa pult. Ochii-i erau atintiti la Colt.

In sala de concerte rasunara ultimele acorduri si aplauzele erau deja pe sfarsite. Puhoiul de lume striga "Bravoooo! Bis!"

Casa de bilete era goala si afisul "Nu mai sunt bilete pentru azi" era dezlipit la un colt, atarnand obosit.
Spectaculul din visul meu luase sfarsit.
E dimineata. Si e trecute de 9.00. Ma duc sa-mi fac o cafea....

Dar nu ti-am spus. Uitasem. Si tu ai vazut asta. Ai fost tot timpul cu mine.....

marți, 7 septembrie 2010

Calatoria pana la Dumnezeu si inapoi

Stiu ca nimeni nu ma priveste pe gaura cheii. E doar Dumnezeu ce ma priveste de sus, dupa ce si-a terminat treburile sale mai importante.

In fiecare zi, cand ma duc la el, e la fel: se intoarce usor inspre mine si zice: "Te simti bine astazi cu tine?". Iar eu raspund dupa puteri. Azi ce-am sa-i spun? Azi am sa-i spun ca mi-am luat o zi libera din calendarul Sau si am ales sa las sufletul sa bantuie. Am sa-i spun ca azi m-am cautat pe mine prin noianul sau de fiinte aruncate pe lumea asta. Si m-am gasit. Un pic ici, un pic colea. Un pic in fiecare. In ce nu m-am ragasit? Nu m-am ragasit in Ura, nu m-am regasit in Blestem, nu m-am regasit in Minciuna, nu m-am regasit in Razbunare si nu m-am regasit in Uitare. Azi m-am gasit pitita dupa coroana mare unui pom mare, plin de roade: Iubirea. Iubirea da roade. Intotdeauna. Si acolo ma aflam eu. Printre crengile sale, printre poamele sale copate si imbietoare, frumos mirositoare.
M-am mai regasit apoi pe Ulita Sperantei, pe la inceputul randului de casute din dreapta, langa Izvorul mic al Fericirii. Mic, dar cu apa vie, la colt cu Bulevardul Implinirii. Era o ceata de vreo cinci tineri, fete si baieti si stateau la taclale. Da, ei erau cu totii fericiti. De asta-mi aduc aminte: purtau Fericirea pe chip. Unul zicea ca el acolo locuieste, la casa cu numarul 1.
Am mers azi mai departe, trecand pe langa Dugheana cu Iluzii. Goala. Ce bine! Nu am de ce sa-mi cumpar iluzii. Cui ii mai trebuie? Iluzii incearca atatia sa-mi vanda pe la colturile intunecoase ale strazilor, odata cu Hartile false ale Lumii. Caci, ma gandeam, ce sa fac cu ele? Daca tot sunt false...Umbla atatia cu imitatii, umbla atatia cu falsuri. Dar oamenii buni au aureole. Nu te-ai obisnuit inca sa le vezi? De ce-i privesti cu ochii? Nu asa ai sa-i vezi. Priveste-i cu sufletul. E asa de usor. Nu poti? Nu stii cum? Uite-asa... Incearca!

Cineva mi-a facut cu ochiul de dupa o usa intredeschisa. Era Ispita. "Dar tu ce mai cauti  ziua in amiaza mare in strapsuri?", o intreb. Ea zice:"Ei, asta-i buna! Eu sunt Ispita. I S P I T A. Ai auzit de mine?". "Ba bine ca nu!" ii spun eu. "Hehe! ce mai imi dadeai tarcoale prin tinerete!". Dar acuma ce sa fac cu ea? Nimic.

Si m-am oprit la poarta Iertarii. Si am sunat. Da, ea e intotdeauna acasa. Si e o gazda primitoare. M-am dus sa beau o cafea cu ea, ca sa imi tina treze Amintirile bune. Imi place zambetul ei. Mi-a placut intotdeauna. E mereu ingaduitor. E bun, cum era bunica. Doar ea stia sa mai zambeasca asa. Of, acum mi-e dor de bunica. Iar ea e dusa de mult in Imparatia Marelui Fauritor. Precis se bucura de iarba verde si de Lumina din Gradina Lui.

Dupa masa mi-am petrecut-o rasfoind carti. Cartea Vietii, pe care am inceput s-o citesc acum aproape 42 ani. M-am oprit um moment cand am constatat ca in fiecare capitol este vorba de Iubire. Era Iubirea mea. Sta scris acolo tot ce am facut cu ea anii astia: cata am primit, cata am dat, ca pe un raboj. Alaturi, era o masura. Era masura lui Dumnezeu. Dar era atata de inalta incat nu am putut sa-i zaresc capatul, nici daca as fi stat culcata si as fi privit in sus. Iar a mea - atat de mica! M-am intristat atunci si l-am intrebat cum face El ca Iubirea Lui e atat de mare. Mi-a raspuns: "Nu te intrista, eu traiesc de cand lumea asta si voi mai trai pana la sfarsitul ei. Tu esti doar trecatoare si e firesc sa poti duce doar atat. Nu te-mpovartez cu mai multa. Bucura-te ca o ai! E atat cat trebuie.".
Si am plecat apoi mai departe. Daca as fi trait sute de ani, inseamna ca iubirea mea ar fi fost si mai mare. Nu ma bucura gandul vesniciei, ci a maretiei iubirii.

La iesirea din Cetate, un inger mi-a spus: "Uite aici o Cheie. Cu ea poti sa deschizi Poarta si atunci cand Ingerul Pazitor al Portii Raiului doarme". M-am mirat de bunavointa lui si ma gandeam ca precis ma cunoaste el mai bine pe mine decat ma cunosc eu insami, daca a avut el incredere sa-mi lase accesul la usa lor mereu deschis.
Oricum, ma duc cu drag la EI. Dar azi, atat a fost.

sâmbătă, 21 august 2010

Vis sau Cosmar? Viata sau Neviata?


teama ni se aşterne pe frunţi
şi se cuibăreşte în inimi.
stă acolo
nemişcată
de parcă
dacă ar face vre-un pas,
ne-ar trezi.
dormim propria viaţă,
nedorind să ne trezim
cu adevărat
nefericirea e,
că însăşi coşmarurile
le percepem ca vise.
dacă ne-am trezi,
am sfârşi coşmarul.

dar avem oare puterea de a ne trezi?
fii de muritori,
avem oare

PUTEREA

DE A RĂMÂNE

ÎN VIAŢĂ

CU OCHII DESCHIŞI?

joi, 19 august 2010

Uneori... trebuie SA INVATAM SA TRAIM!

Uneori trebuie sa fii la capatul vietii,
ca sa-ti dai seama cate lucruri mai ai inainte.
Uneori trebuie sa fii la capatul puterilor,
ca sa-ti dai seama cata forta mai zace inca in tine.
Uneori trebuie sa ti se ia totul,
ca sa-ti dau seama cat de multe lucruri, de fapt, ai.
Uneori trebuie sa te smuceasca Bunul Dumnezeu din tatani,
ca sa-ti dai seama ca POTI sa-ti schimbi viata.
Uneori trebuie sa ajungi sa ai cu adevarat multe probleme,
ca sa-ti dai seama ca atunci, cand spuneai tu ca ai probleme, toata viata a fost floare la ureche.

Uneori... trebuie sa inveti SA TRAIESTI!

Multumeste-i lui Dumnezeu pentru fiecare zi din viata ta, oricum este ea! Ea ti-a fost data sa fie traita.

marți, 17 august 2010

Rasplata ta e sa te iubesc...(mica poveste)


Si ma simt atat de bine in sufletul tau cel mare, incat nu mai vreau sa imi dai drumul niciodata. Vreau sa raman, pe veci, ferecata, ca o printesa in palatul de clestar si tu sa fii singurul print care stie sa dezlege vraja. Sa ma tii la tine in castel si sa-ti faci viata cu trupul meu. Sa ma tii in brate si sa te invelesti iarna, cand ti-e frg, cu caldura sufletului meu. Sa ai drept hrana spiritul meu si sa incerci sa vezi lumea prin ochii mei. Lumea, probabil, va fi verde. Verde de la ochii mei si verde de la primavara. Iar eu sa incerc sa simt lumea prin inima ta. Lumea va fi calda si ma va primi mereu cu drag in ea. Asa face inima ta. Lumea e buna. Ca asa e inima ta. Iar cerul lumii e inalt. Caci acolo tintesc privirile tale.
Dar tu stii ca eu sunt puternica? Eu sunt puternica, pentru ca bratul tau ma tine. De el ma sprijin.
Si ce m-as fi facut, daca nu te-ntalneam? Nu-i asa ca nu mai deveneam nici printesa si nici in palate de clestar nu as fi locuit?
Dar eu locuiesc in inima ta si ma cuibaresc in sufletul tau. Si cred ca targul este corect. Daca pana acum am umblat in zdrente si cu picioarele zdrobite si inspinate, tu mi-ai dat straie de matase si brocart si incaltari frumos mestesugite, ca sa nu mai imi sangereze talpile la fiecare pas. Sa nu mai las dare de sange in urma mea.
Te ingrijesti de pasii mei si-mi spui pe unde sa-mi port calea, sa nu mai dau de maracini. Te ingrijesti de vorbele mele, ca sa nu ajunga rele la urechile tale. Imi dai pace si echilibru si pentru asta eu pot sa fac doar un singur lucru: SA TE IUBESC!

sâmbătă, 14 august 2010

Decizia - Capitolul IV - Accidentul

Orasul vuia ca un furnicar. Strazile erau intesate de oameni, masinile oricum nu-si mai dadeau prioritate, se circula dupa legea junglei. Claxoane, strigate, semne facute cu degetul din mijloc, azvarliri de palma in semn de "Hai, lasa-ma!". Colac peste pupaza, de parca zici ca era un facut, semafoarele nu mai functionau. Era ora 5 dupa masa si lumea parca innebunise. Canicula parca le sersese la toti din minti rabdarea si randuiala si, privit de sus, orasul parea o cetate a nebuniei, unde parca toti se miscau haotic, parca nici cei care mai aveau o directie, in acea zi, nu o mai recunosteau.
Nebunie. Toi de vara. Canicula. Pregatiri pentru vacanta, pentru unii, activitati in plina desfasurare pentru altii. "Doamne, de parca ar fi luat toti o supradoza de cofeina azi dimineata. De unde agitatia asta?" se gandea Razvan, in timp ce conducea spre casa.
Pe drum, isi adusese aminte ca trebuie sa intre pe la supermarket si sa-si faca si el cumparaturile. Se uitase azi dimineata in frigider si nu prea i-a suras nimic din ce mai era acolo: un borcan de masline negre consumat pe jumatate, un alt borcan cu masline verzi umplute cu ardei, deasupra carora se adunase deja o coaja de mucegai, de cand statea desfacut: "Il arunc! Cat dracu´, cat sa mai tin porcaria asta aici?" Si-l azvarlise la gunoi. Doua borcane de marmelada, golite si alea mai mult de jumatate. Ah, Da! Trebuia sa cumpere si gem. Gem de piersici si dulceata de caise. Isi propusese sa faca zilele astea clatite cu gem de caise si stia ca nu mai are pe la borcanele cu dulceturi si din astea. Da! Neaparat sa ia! Aha! Si smatana. Avea chef de ciorba si nici smantana nu mai avea. Dar unde era lista care o scrisese astazi la birou? La naiba! Era inca... PE birou. Asta nu-i poate folosi prea mult.
In timp ce refacea mental lista cu cele necesare, incepu sa caute cu ochii o modalitate de a se inscrie pe a doua banda, ca sa poata sa mearga la centrul comercial. Din spate se auzise un claxon. Il trezi brusc din meditatia sa la produsele alimentare.
-Bai, boule! Tu nu vezi pe unde te bagi?
Speriat si contrariat, se incrunta, nu dadu nici o replica verbala, insa ii facu semn nerabdatorului din spate ca vrea doar sa treaca pe banda cealalta. In nebunia orasului nu mai era cu putinta sa te orientezi iar in haosul de la acea ora nu mai avea pretentia ca si altii sa-si mai tina spiritul in frau. Trecu simplu pe banda cealalta, cauta sa se asigure ca nu era nimeni care sa-l stanjeneasca sau caruia sa-i taie calea, semnaliza si coti, intrand in parcarea supermarketului. De doua ori trebui sa dea ocol parcarii, pentru ca sa-si gaseasca un loc de parcare.
"Uf, ce zi!" Doame-ajuta ca e vineri!"
Coborî din masina si se indreptase spre carucioare. Scoase fisa, o introdusese in fanta, desprinse caruciorul si trase inapoi, inspre el. Nici nu bagase de seama cand in spatele lui, o doamna corpolenta asteptase si ea sa ia un carucior.
"Da´ matale nu te uiti pe unde mergi?" il apostrofa aceasta. E drept, nu se uitase inapoi, insa madama era aproape lipita de el. "Ce-o fi cautand si asta atata de aproape de mine?" se intreba el.
Bolborosi in schimb niste scuze si o porni mai departe.
"Doamne, azi au innebunit toti" se gandi el si se afunda cu gandul mai departe la cumparaturile pe care urma sa le faca. "Asa-mi trebuie, daca uit pana si o nenorocita de fituichita de cumparaturi la serviciu."
Recunoscu apoi ca e obosit.
Fata ii parea trasa in jos, usor schimonosita, comisurile gurii lasate a oboseala, cearcanele ii marcau ochii si cele doua cute de pe frunte erau mai adancite decat de obicei. "Of, ma ustura ochii. Ar fi trebuit sa mai merg si pe la oftalmolog. Nu mai am douazeci de ani. Mi se duce dracului si vederea. Si daca toata ziua stau cufundat in nenorocitul ala de calculator, asta se intampla."

Intra in supemarket. Un val de racoare il intampina inca de la intrare. Era in sectorul de fructe si legume iar la unele erau tevile cu aer rece desupra. "Uf, cred ca raman azi sa dorm aici" - glumise in sinea lui si zambise pentru sine. "Mai imi arde de glume!"
Incepuse sa umple caruciorul, trecand de la un raft la altul si se indrepta spre casa. "Of, hartie igienica, asta am uitat!" Se intorsese din drum si lua si hartia. "Hai sa iau si niste role de bucatarie, daca tot sunt aici. Fiind singur, nu-i placea sa utilizeze cârpele de bucatarie. Pentru asta, gasea mai practice rolele. "Ce dracu´ ca doar n-o sa stau sa spal si carpele de bucatarie!" isi zise mereu. Gandindu-se la bucatarie si la treaba ce trebuia facuta in casa, chiar nu putea sa lase gandul sa treaca mai departe fara sa mentioneze, din nou, pentru sine:"Mai, Razvane, mai! Tie-ti trebuie o femeie! Cat mai ai de gand sa burlacesti?" Nedând glas gandurilor lui, doar fata i se modifica: stranse din buze a tristete si parca, cu privirea cauta ceva nedefinit, ceva invizibil. Privea la destinul sau, daca l-ar fi putut in acea clipa vedea. Gândul il dusese din nou la Adina. Ii vedea parul ei rosu acaju, des, frumos, desfacut si lasat pe spate, i se paru ca vede irisii ei verzi umbriti de genele negre, date cu mascara. "Era frumoasa." se gandi Razvan. "Era!" De parca nu mai este. Este, dar nu pentru el. Nu statu atunci sa isi analizeze pornirea. Se afla la casa si ii venise si randul. Nici la vesnicele "bip"-uri ale casei de marcat nu era atent. Se trezi doar in fata domnisoarei de la casa, cand aceasta sta aproape cu mana intinsa, sa-i preia cash-ul, eventual cardul.
- Douasuteoptzecisitrei de lei face, va rog!
- Douasuteoptzecisitrei de lei? repeta al mecanic.
- Da, va rog.
Soase cardul si-l intinse casierei. "Ce dracu´ am cumparat eu de banii astia astazi?" se intreba el. Privi inca o data in cos, dar mai mult pentru a se lamuri pe sine si nu pentru a pune la indoiala corectitudinea sumei cerute de lucratoare. "Daca eram in doi, oare tot atat ar fi trebuit sa platesc? Ia sa vedem: Ce am mai luat? Spuma de ras, lame, -ah, asta nu! râse - asta era pentru el. Mdaaa... sa vedem: morcovi, mere, pulpe de pui -da, ca erau la pret de promotie, erau bune-... Pai, cam atat. Paine, lapte, zahar, cafea, borcanele cu marmelada si ce mai e pe acolo. "Pai e bine" - isi zisese. "Chiar si in doi, nu vad cat de mult ar fi trebuit sa cumpar peste cele cumparate acum. Poate vreun pachet de tampoane!" -rase el in sinea lui si se indrepta spre iesire.
Da, de o femeie chiar ca avea nevoie. Era constient de asta din ce in ce mai mult in ultimul timp. Serile de unul singur in fata televizorului nu-l puteau satisface. Chiar si cand mergea la cate un bar, mergea cu prietenii sau cu cate o pipita agatata cu mare usurinta. Incepu sa se dojeneasca singur. "Sunt un prost! Sunt un neadaptat social! Sunt un insingurat, ingamfat, arogant, multumit cu victorii usoare si caruia ii e frica de viata adevarata. Sunt un ratat! Da, asta sunt: UN RATAT!"

Masina incerca acum sa-si faca loc printre celelalte participante la trafic si serpuia ba pe o banda, ba pe alta, in speranta ca va ajunge mai repede la destinatie. La un moment dat, se parea ca traficul incepuse sa devina fluent. Conducea cu 50 km la ora, ceea ce era normal si se indrepta spre zona sa rezidentiala. Mai avea vreo 400-500 m pana acasa si mai avea doua semafoare. Aproape ca se vedea scapat.
La cotitura unde trebuia s-o ia la stanga, tocmai la coltul strazii, i se paru pentru un moment ca vede ceva ce putea sa recunoasca: un par lung, roscat, lasat pe spate, mai apoi o rochie cambrata care lasa sa se vada, de la genunchi in jos, niste picioare frumoase. Sandale inalte... Cam atat putea vedea. Desi nu ii putuse vedea fata, "Adina!" ii sari in minte numele. Circuitele incepusera sa se joace prin capul lui. Nu mai putea fi in acel moment atent la trafic. Din fata venea o alta masina si amandoi vroiau sa coteasca in aceeasi directie. El continuase sa conduca aproape inconstient. Nu se putea aduna in acel moment. Impactul il trezi brusc. Un zgomot de fiare ciocnite, o busitura, o izbitura pe care o simtise scurt in sira spinarii. Capul i se zgaltai scurt si brusc. O lovitura scurta in tetiera, apoi o barbie in piept. Simtea centura de siguranta cum ii tine bustul. Mainile ii incremenisera pe volan. Avusese nevoie de cateva secunde pentru a-si reveni. Parca ii inghetase sangele in vine si gandurile in cap. Stranse de ochi puternic, parca pentru a se asigura ca nu viseaza. I se facu brusc racoare, desi era total transpirat din cauza caniculei. In urmatoarele secunde se dezmetici. Desfacu centura cu grija. El nu avea nimic. Nici macar o zgarietura. Doar socul. Abia apoi, parca incepuse sa devina sensibil acustic. Atunci incepu sa desluseasca ceva din cascada de injuraturi care ii era adresata prin geamul lasat deschis pana jos, de catre un barbat usor neingrijit, mai degraba scund si care se apropia, balanganind amenintator si revoltat din maini, de masina sa.

- Futu-ti mama ma-tii si mortii ma-tii! Bou´ dracului! Ai orbit? Tu nu vezi pe unde pizda ma-tii conduci? Vrei sa ma omori? Hai? Ia zi! Stai acasa, daca esti prost! Cin´ ti-a dat si tie carnetu´? Handicapatule! Futu-ti... Iar vorbele-i ramasera suspendate...

Incerca sa se adune, deschise portiera si cobori din masina. Fata barbatului ce statea inaintea lui ii parea cunoscuta. Se uita mai cu luare aminte la el si in acea clipa isi aminti. Aceeasi reactie o avusese si celalalt.

-Vai de mine! Dom´ Serbanescu! Dom´ inginer Razvan Serbanescu! incepu celalat sa ingaime. Tonul i se schimba. Deveni molatec din avantul de injurii pe care-l avusese. Cumva confuz si incurcat, ca nu stia cum sa mai reactioneze.
- Dumneavoastra sunteti... isi aminti cine este, ce face, insa nu-si amintea numele. Dusese instinctiv mana la frunte, isi mangaia prosteste, cumva, parul, apoi incercase sa-i intinda celuilat mana, in semn de salut
- Eu sunt Mitica Oproiu. Ca ma stiti... Da... Mitica sunt. De la intretinere.
Si Mitica Oproiu ii intinse, dupa o clipa de ezitare, si el, mana.

Mitica Oproiu era unul din angajatii sectiei de care raspunsese el in Uzina unde lucrase acum trei ani. Era om muncitor, dar cam necizelat. Lucra la intretinere. Suflet bun dealtfel, dar prost de gura. Avea o familie cu patru copii si o nevasta ce era femeie de serviciu la gradinita. Lucra in uzina aia de cand intrase el in campul muncii. Nu stia mai multe. Lui ii ajungea ca primea lunar un salariu. La evolutia profesionala nici nu se gandea. Atat stia, atat facea.

- Pai ce facem acum, dom´inginer? Ca mi-ati spart masina...Ia uitati... Si Oproiu se intoarse in semn demonstrativ spre masina sa, apoi arata si spre celalta masina. Pe jos erau cioburi de la farurile ambelor autovehicole.
In spatele lor, atat pe o parte, cat si pe cealalta, se aglomerase circulatia.
Pusesera amandoi triunghiurile de avertizare si incepusera sa dirijeze circulatia spre ocolire.

Razvan se uita acum la ambele masini: bietul Oproiu avea o Dacie veche. Dar veche-veche! "Oare de ce nu s-o duce cu ea la fier-vechi?" se gandea Razvan. Apoi tot el isi raspunse: "Si ce sa-si cumpere apoi? Ca si asa nu are bani! Of, saracul!"

- Hai sa le tragem de pe carosabil! spuse Razvan. Ca stam aici si incurcam circulatia. Si asa e haos.
Apoi, uitandu-se la el, spuse:
- O rezolvam noi, ´nea Mitica!

Oproiu stia ca se poate baza pe cuvintele lui Razvan. La serviciu era mereu lege ce spunea el. Toata lumea il asculta. Daca era un alt conducator si nu Razvan, accidentul asta putea sa aibe ca urmari doua ore de injuraturi non-stop si o incapatanre prosteasca aratata de Oproiu. Asa era el. Cu gura mare mereu, mai ales cu cine nu cunostea. El era mereu desteptul. Asa ii cam fugarea si pe cei tineri, nou angajati la intretinere in uzina. Ii placea sa sefeasca. Dar, si asta, doar dintr-un complex de inferioritate. Cu Razvan, insa, nu putea. Nevesti-sii ii placea mereu cand mai gasea pe cineva care sa ii inchida gura, ca atunci cand bea, nu mai contenea cu ocarile. Acum era ca pe muchie de cutit. Ar fi avut dreptul sa suduie, dar respectul fata de "Dom´ Inginer" era prea mare. Invatat de pe vremea lui Ceausescu cu plecaciunile, nu s-a dezvatat de ele nici acum. Asa era el croit si asa o sa ramana. "Cat va mai trebui sa treaca, pana poporul asta se va fi dezvatat de plecaciune?" se intreba in sinea lui, aproape fara nicio legatura cu accidentul, Razvan. Intr-o alta tara, chiar daca erai subaltern, cand aveai dreptate, o spuneai cu curaj. Desigur, si fara injurii. Dar parca ai nostri sunt invatati numai in doua feluri: ori e laie, ori balaie. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra" gandi mai departe Razvan. Intrerupsese sirul acesta de ganduri, ca acum tot nu-i adusese nimic toata sarada.

-Hai sa tragem in parcare si ne descurcam noi...

Parcarea de pe marginea drumului avea exact doua locuri libere.
Trasesera apoi ambii masinile in locurile goale.
Ziua se arata naucitoare. "Mai cateva ore!" se gandea Razvan.

-`Nea Oproiule, uite, cat face masina asta a dumitale? Ca si asa e veche de cand lumea!
-Pai, dom´ inginer, io nu vreau sa mi-o cumparati, ca mie imi trebuie masina.
Razvan rase:
- Nea Oproiu, nu vreau sa o cumpar, ce sa fac cu ea? Dar matale nu ai bani s-o repari, asta stiu eu, ca ai patru copii acasa si o nevasta. Dar lasa-ma sa ti-o repar eu, ca doar eu am fost de vina.
- Pai la asta m-am gandit si eu, dom´ inginer! Dar cum facem?
- Pai spune: vrei sa-ti dau matale banii acuma, sau mergem impreuna la service? Ca si pe-a mea trebuie sa-o dreg. Ca uite cum arata! Si arata cu mana dreapta inspre masina.
Apoi Razvan continua:
- Uite, acum e inchis. E deja tarziu, dar baietii de la service-ul unde-mi repar eu mereu masina maine lucreaza. Or, ma stii: nu te las eu asa!
Asta stia Oproiu bine. Niciodata nu-si calcase cuvantul. In ceea ce priveste serviciul, era mereu om de cuvant si un specialist foarte bun. Niciodata nu-si lasa oamenii de izbeliste. Oproiu stia ca putea merge pe mana lui.
-Bine, dom´ inginer, cum ziceti dumneavoastra.
-Ti-o repara baietii mei maine. Mergem impreuna. Dimineata la 9:00.

.......................
Cateva ore mai tarziu, dupa ce iesise de la dus, dupa ce-si desfacu o sticla rece de Cola de la frigider si-si turna in pahar, statea pe terasa, cu parul ud, pieptanat frumos pe spate si incerca sa reconstruiasca ziua, s-o refaca, sa relipeasca fragmentele de puzzle, dandu-le, in discutia telefonica cu Gelu, o semnificatie:

- Da, Gelule, cum auzi. E terci. Am spart-o toata in fata.... Ei, nu chiar toata, doar in dreapta, farul... Nu, motorul nu are nimic. Nu. Nici la radiator. Macar atat. Îhî...Da, da!... Nu, nu stiu. Cel putin din cate am auzit eu... Da, mai, da, ti-am mai spus.... si dupa o pauza: Îhî, aha, daaaa! Maine dimineata. Da, mergem impreuna. Lasa, ca e baiat bun! ... Da... La baietii mei... Ce???... Nu stiu, mai!

Apoi se auzi un oftat:
-Auzi, Gelule, trebuie sa-ti spun ceva: eu cred ca am vazut-o.
Probabil ca in acel moment, de la celalat capat al telefonului, se cerea nevoia unei lamuriri. Razvan continua: Nu, eu zic ca cred ca am vazut-o, fiindca nu sunt sigur ca a fost ea. Nu stiu. Am vazut-o doar cu spatele....
Si apoi, dupa o pauza, cu un ton mai ridicat:
- Si cum ai fi vrut sa ma duc la ea? Tu nu intelegi ca in clipa aceea am facut accidentul? Nu am mai vazut-o deloc! Cred ca a luat-o dupa colt. Nici nu cred ca a sesizat ce s-a intamplat. Si apoi, ce era sa fac? Sa las masinile balta si sa alerg dupa ea? Hai sa fim seriosi!
O alta pauza lunga...
- Stie naiba ce sa mai fac! Imi trebuie un concediu. Cred ca ma lasa nervii...Dar ia zi, mai bine, tu ce ai mai facut?...

..................
Soarele era demult apus, forfota orasului nu mai era decat un usor zumzet, caldura inca dogorea din betoane. Blocurile se comportau ca niste sobe de teracota pe care le incinsese inadins cineva. Abia daca se mai simtea cate o boare usoara de vant la cate cinci minute, indeajuns sa spulbere magma de aer ce domnise deja de atata vreme peste oras.

miercuri, 11 august 2010

Lampa cu licurici

Am crescut in causul palmei tale
Ca si cand tu m-ai fi plamadit
dintr-un aluat cu multa drojdie.
M-am asezat apoi pe umarul tau,
sa-ti privesc mai departe munca.

-Hai sa aprindem lumea! - mi-ai spus.
Dar cum Lampa Lumii nu mai avea nici petrol
si nici fitil,
din veacurile-i de traire
am luat licurici, o mie
si i-am asezat inauntru,
rugandu-i sa zboare.

- Am aprins lumea! ti-am spus
- Asa? - m-ai intrebat. Iti amintesti?
Apoi mi-ai spus ca lampa lumii nu se aprinde cu licurici.

Si-apoi m-ai luat de mana si m-ai dus la
Capatul Lumii.
La marginea prapastiei m-ai intrebat:
- Mai vrei sa traiesti?
- In bezna? am raspuns eu cu o intrebare.
- Nu. In iubire.
- ??? Mi-e teama ca nu inteleg...
- Inchide ochii si mergi inainte!
- Inainte e hau!
- Nu, inainte abia incepe Iubirea.
Am lauat lampa goala si am vrut sa plec in cautarea Iubirii. Inainte. In hau.
Doar mana ta m-a oprit.

-Ce faci? Nu ma lasi acum sa plec?
-Nu. Tocmai ai gasit-o?
- Eu? Cum?
- Erai gata sa te arunci in hau pentru ea. Iubirea e in tine.
Hai sa aprindem lumea!

vineri, 6 august 2010

Maria Magdalena

Asa, doar ca sa stiti...M-am intins de doua zile cu un artist la vorba. Ma citeste. Deodata, el ma intreaba: "Ce suflet ai tu? De inger?".
Fara sa-mi dau seama, ii raspund:

"Apoi, eu nu am suflet de inger.
Sunt o biata Marie Magdalena ratacitoare pe acest pamant,
supusa ispitelor, ibovnica a pacatului, oarba in fata patimii si si schioapa pe drumul maracinos al vietii. Desavarsita am sa fiu cand am sa trec bariera. Iar Sfantul Petru ma va intreba:
-Pacatuit-ai?
-Sfinte, da!
Asa am sa trec eu pragul de Dincolo.
Iara daca el ma va considera demna, ma va lasa sa trec.
Asa ca pana atunci, va trebui sa mai fac cazne si matanii,
sa mai pierd picuri din sangele meu pe bolovanii Drumului Ispitelor,
dar sa gasesc cu sufletul calea spre Adevar.
Iar calea spre Adevar o gasesti cu ochii inchisi.
Destul e sa crezi in Steaua ta.

Sunt o biata muritoare, cum am zis, cu naframa legata la spate, cu parul despletit si toale zdrentuite si desculta ma tarasc prin colb.

Galbenii i-am dat saracilor cu duhul. Si le-am zis: "Sa-ti cumperi Duh!".
Dar, vai, ei n-au prea inteles.
Ei si-au luat pe-acei arginti doar straie si buti de vin.
Ce trebuiau ei sa faca? Sa-i dea mai departe, celor nevoiasi. Asa si-ar fi cumparat Duh.
Dar eu sunt doar o biata Marie Magdalena."

Atat!...

joi, 5 august 2010

Sarpele cu pene sau pieirea zburatorilor

Am invatat sa devenim mici
Fiindca lumea ne cere
Sa nu ne ridicam
De frica inaltarii noastre ca un zmeu.
Dar cerul lor e jos, e mult prea jos
Si-n lumea lor trebuie sa inveti sa te tarsti
Nu exista pene acolo, in lumea lor
Sunt solzi si colti ce nu te lasa sa te-nalti.
Si stii ca la fiecare secunda, un zburator piere...
Iti spui apoi, ca stii, ca aripile-ti vor creste la loc.
Intr-o zi.
Dar de atata asteptare in lumea taratoarelor,
Ai devenit sarpe.
Te tarasti ca un sarpe,
Actionezi ca un sarpe,
Vezi de la inaltimea unui sarpe
Si astepti ziua in care se va da dezlegare la zbor.
Iar tu vei fi...
Un sarpe cu pene!

Cand vom invata ce e fericirea?

Traim cu jumatati de masura,
Iubim la fel, dar cerem totul.
Aruncam cu vorbe ca niste suliti de otel
Si le infigem la intamplare, in oricine,
Crezand ca ne scapa acest lucru
De propriile dureri, de propriile frici.
Putinii dintre noi care au mai ramas
Sa-l aibe pe Dumnezeu in ei
Sunt licariri de stele
In neantul lumii negre si ignorante.
Zbieram, strigam si ne urlam deznadejdile
Incercand sa parem tot timpul
Mai puternici decat suntem,
Nevrand sa acceptam
Ca noi doar suntem Creatia,
Nu suntem Creatorul.
Ca atare, nu in mainile noastre sta puterea,
Ci-ntr-ale Lui.
Fire de colb arogante, ce maine vom pieri.
Asta suntem noi!
Si cand ne vom intoarce fata inspre adevar?
Si cand o sa-l recunoastem?
Nu inainte de a fi umiliti
De propriile noastre ingamfari,
De proriile noastre hauri
Si infranti de ura din noi.
Abia atunci vom sti ce e durerea,
Insa doar apoi, fericirea!

miercuri, 4 august 2010

Azi as fi preferat sa ma fi nascut oarba


alerg
azi as fi preferat sa ma fi nascut oarba
sa nu stiu cum arat
sa nu stiu cum arata altii
sa fie si ei orbi
si sa ma perceapa doar dupa suflet

alerg
si este pentru prima data
cand alerg cu ochii inchisi
nu ma mai uit inapoi fiindca nu am cum
pe unde alerg nici asta nu stiu

alerg
acum mi-am pus basmaua pe ochi
si mi-am astupat fata cu un val
sunt oameni undeva in stanga mea
soptesc
ii aud doar si nu deschid ochii
prefer sa-i vad cu sufletul

stiai ca sufletul niciodata nu minte?

marți, 3 august 2010

Miez de noapte in gandul tau

Timpul - globul de foc ce parjoleste
in rostogolirea lui cautarile neimplinite.

Veacurile sparte-n secunde
tasnesc din ceasuri spre neant.

Din cand in cand, se aude lugubru
bataia unui clopot de catedrala,

Catedrala a rugilor ridicate spre inimi,
pentru a le deschide.

Lacate puse de mult, ruginesc,
prinse in poarta amintirilor tale, ferecandu-le.

Ochii tai - doua lacuste verzi, ce ma iscodesc,
flamande si rugatoare, de sub streasina genelor.

Caderi de ploi si grindini
in gradina gandurilor tale. Le vad. La fel ca atunci...Si stiu.

Amestec de iz de grau copt in spic si de tamaie.
Picuri rotunzi ce lasa rotocoale colbului din drum.

Cazatoare stele - lacrimi ce-ti scrijelesc sufletul...

Incet, cazi, aluneci si te aud soptind:
"E viata de acum? E viata de-apoi? Ce e?
Mai am timp? Sau a trecut?

................................................

E miez de noapte in gandul tau si negura-i din asfintit.
Rasaritul inca nu se vede...

Ce va veni?

marți, 27 iulie 2010

Crede in tine. Pentru azi, pentru maine, pentru oricand. Pentru totdeauna.

Cand nu te lasa sufletul sa te vinzi, cand inima striga in tine a razvratire si vocea ta interioara iti sopteste doar despre nesupunere, iti dai seama ca traiesti ceea ce nu ti-era dat sa fii.
Cand simti ca in tine fierbe mocnit ceva ce inca nu ai scos tu la iveala, pentru ca, sau nu ai avut curaj, sau inca nu te-ai increzut destul in tine, cand simti ca, de fapt inoti impotriva curentului, cand nu-ti mai gasesti locul in lume si cand tot ce ar trebui sa faci nu te indeamna deloc si toate in jur iti par neimbietoare, atunci esti acolo unde nu trebuie sa fii. Esti un neapotrivit, esti un neadaptat, un neasimilat.
Simti ca nu ai somn, simti ca nu ai liniste, simti ca mereu e ceva in tine ca o alarma: tu nu esti unde trebuie sa fii, nu ti-ai gasit locul, nu ti-ai indeplinit menirea, nu asta esti tu.
Te vezi in mintea ta in alte circumstante, incercuit de alti oameni, te vezi intr-alta lume, in aceea in care iti spune tie sufletul ca ar trebui sa fii. Inseamna ca pana atunci ceva in tine a dormit, ca ar fi trebuit sa faci deja alte lucruri, sa iei alte decizii, sa vezi mai multe decat ai acceptat pana acum sa vezi.
Ar trebui sa te trezesti din vis si sa incepi sa faci ceva, acel ceva la care tanjeai si al carui inteles l-ai pierdut in vreme.
Nu renunta niciodata la a-ti ramane tie credincios. A te minti pe tine e cea mai cruda minciuna. E cea pentru care nu te vei putea privi in oglinda. Si te va duce la a-i acuza pe ceilalti mereu, vei tinde sa cauti tapi ispasitori in cei din jurul tau, doar de teama de a te vedea pe tine cu slabiciunile tale.
Invata sa lupti din nou cu demonii din tine! Exista precis un tarm acolo, dincolo de mare si acela e tarmul tau. Incearca doar sa inoti spre el si nu spre alte tarmuri. Nu te mai uita cat de fin e nisipul pe alte plaje, bucura-te de ajungerea ta. Tu nu ai de unde sa stii ca, desi nisipul altora pare mai fin, insula lor poate e infinit mai mica. Ia hatisurile in piept, multumeste-I lui Dumnezeu pentru ca te-a lasat asa la lume si incearca sa faci ceva din tine.
Urmeaza-ti vocea launtrica! Iar atunci cand nu mai vezi cu ochii drumul, inchide-i si cauta-l cu sufletul. Poti sa fii si orb, caci inima iti va spune mereu incotro sa te indrepti. Ascult-o si fa cum iti spune. Caci tot in ea iti vei gasi si puterea si, mai apoi, multumirea.

marți, 20 iulie 2010

Drumetul

Drumetul isi tara pasii egali prin colb, incercand, cand si cand, sa-si scuture picioarele ostenite de praful adunat de pe drum. Privirea-i era ratacita undeva in zare, parea ca cauta ceva ce nu mai aparea, ce intarzia sa vina.
Langa el, cu haine ponosite, simple, parca lipsit de asezare in timp si de o varsta cu neputinta de deslusit, un Om. Omul il privea pe Drumet, cumva intrebator, dar, totusi, neinsistent, obisnuit, parca, cu ratacitii. Avea o voce blanda, domoala, fara graba si plina de ingaduinta. Ochii Omului pareau ca stiau toate tainele si privirea lui parca detinea toate raspunsurile la toate intrebarile nerostite ale oricui. Te facea sa te simti bine insotit de o astfel de prezenta.
Drumetul nu isi pusese nicicum intrebarea cand i-a aparut Omul alaturi, pe drum, dar parca era dintotdeauna acolo. Era firesc. Si nu se simtea incomodat de prezenta Lui alaturi. Dimpotriva.
De aceea, isi dadu drumul firesc la gura, ca si cand Omul trebuia sa stie povestea. Dar El, chiar o stia!...

-Am incercat sa merg mai departe pe strada...
-Si?
-Nu am mai putut. Nu era strada mea.
-Nu era strada ta? Adica tu stiai pe ce strada o luasesi?
-Nu stiu. Ma ratacisem la un moment dat. Ajunsesem sa o iau pe o strada care semana cu strada mea, dar, totusi, nu era.

Dupa un moment de tacere si cativa pasi:
- Si ce ai facut?
-Nimic. La inceput nimic. Am continuat sa merg pe ea, in speranta ca undeva voi intalni un indicator si ca astfel sa ma pot intoarce in directia buna, insa am pierdut si timp si energie.
-Aha! -venise vocea Omului si privirea parca i se lumina, uitandu-se, parca, la ceva inexistent, insa vizibil doar pentru El.

Apoi ii spuse:
-Pai mai ai timp sa ajungi la destinatie.
-Da, stiu, dar uite cat timp am pierdut deja.
-Nu conteaza, o iei de la inceput. Energie mai ai? Intreba Omul cu ochi iscoditori, desi era vadit ca El stia totul. Vroia insa sa auda din gura Drumetului.
-Da, insa ma loveste sentimentul esecului. Ma vad ca un pierzator. Ma simt ca un las.
-De ce las?
-Fiindca ar fi trebuit sa ma intorc atunci din drum, cand am vazut ca sunt pe alta strada, dar am mai fost si incapatanat, am perseverat in greseala.
-Da, orgoliul se plateste scump...

Soarele era trecut de amiaza, era pe la orele 2.00-3.00 ale dupa amiezii si incepea sa arunce deja umbre piezise spre pamant. Mai era destul de mult pana in seara. Si era in plina vara. Vara, noaptea nu se lasa atat de repede. Si e si cald...

-Mai ai chef sa-ti cauti drumul? intreba Omul nostru, cu voce blanda.
-Hmmmmm... Chef mai am. Si inca cum! Mi-e dor de strada mea.

Trecura alte minute si pasii celor doi, egali, masurand in continuare colburile, se indreptau inspre ceva. Insa, inspre ce? Caci in acel moment, drumul nu intrevedea nicio curba, nicio raspantie, doar cale.

-Te asteapta multi acasa?
-Toti cei ce cred in mine.
-Si tu crezi in ei?
-Ei mi-au dat speranta de a-i cauta.
-Atunci continua-ti drumul! Casa ta te asteapta, oricat de intortocheata ti-ar fi calea.
-Crezi?
-Nu cred, ci am aceasta convingere! -sclipeau ochii Insotitorului.

In mersul lui, Drumetul aproape ca nu mai constientiza trecerea timpului. Timpul era o masura de care atunci nu avea nevoie. Avea nevoie de o tinta. Avea doar nevoie de Strada Lui.

-Stii, am o stranie senzatie ca, desi pe tine te intalnesc pe drum, parca si tu esti una din persoanele care ma asteapta acasa.
-Si cine crezi ca sunt eu?
-Cel care trebuia sa-mi apara in cale, ca sa-mi aminteasca mie de drumul cel bun. Esti un semn. Nici nu ma mai intreb daca esti real sau nu si nici daca in clipa urmatoare mi te spulberi ca un nor. Tu trebuia sa vii sa-mi spui ca am un tel. Ar trebui sa intind pasul.
-Da, dar mai ai nevoie de alti drumeti, care sa te insoteasca.
-Mi i-ai trimis Tu, Doamne?
-Altfel de ce crezi ca ti-am iesit in cale?

-Spune-mi, Lumina, mai lucesti pentru mine?
-Dar pentru cine crezi ca am iesit?

-Ma voi grabi acasa. Daca Tu mi-ai dat si Drumul si Indicatorul, atunci, eu trebuie sa ma indrept spre Casa... Cu voia Ta!

marți, 18 mai 2010

Sa-mi ierti amintirile, te rog!

Si imi doresc iertarea ta care nu stiu la ce are sa vina: pentru ca mi-e mie prea mult dor de tine sau de la prea marea mea dorinta. Mi-o doresc asa, firesc, ca si cand ai auzi seara sunand vreun bucium prin munti sau cum ai auzi prin vai susur de ape reci si repezi. Tot atat de firesc precum auzi vara bazaitul albinelor sau cum simti iarba cruda sub talpi, cand alergi descult. Sau ca atunci, cand iesi de la sauna, iarna si mergi in talpile goale pe afara doar infasurat in halat si simti cum se frange sub talpa ta iarba inghetata...
Cum as putea sa mai imi doresc intelegerea ta, altfel decat fireasca? Firesc, asa cum erai tu cand imi sopteai in ureche ca ma iubesti sau cand radeam impreuna de toate prostiile si de toate stupizeniile pe care le gaseam si atunci absurde. Acelea erau atunci lucrurile care faceau deliciul diminetilor in care radeam unul la altul, cand inca nici spalati pe fata nu eram si cand pijamalele ni se strangeau pe sub trupuri, invalmasite in lenjeriile colorate ale patului generos din dormitor. Patul cu pacate, pat-martor al atator vise, tacut si credincios prin mutenia sa, parca ascultand de poruncile celor trei maimute de pe Oracolul din Delfi: sa nu vezi, sa nu auzi, sa nu spui (ca sa poti trai o mie de ani).
Caci ce iertare sa-mi doresc mai mult decat iertarea amintirii nebuniilor ce se insirau atunci ca margelele, unele dupa altele, multicolore si sclipitoare, cand viata ni se parea un dar al zeilor si din a carei cupa de nectar ne sorbeam existenta?
Radeam in hohote, iti amintesti? Si ne jucam de-a regele si regina. Regatul nostru era visarea. Caci in ea ne ascundeam de fiecare data cand ziua nu ne placea. Fugeam de realitatile care nu ne faceau sa strambam din nas si ne ascundeam precum copiii in lumea tesuta de mintile noastre: o lume construita de noi, zi dupa zi, ca o tesatura de brocart, fina, dar, totusi, gata sa se rupa la purtarea pe vreme rea...
Si s-a rupt. Fiindca noi nu am invatat sa tesem din canepa sau din pâsla groasa, cum erau hainele militare, caci noi nu ne doream razboi. Iar vremea ne-a invins, caci nu am stiut ca si vestminte de razboinici or sa ne trebuiasca mai tarziu. Si nu am stiut sa ne aparam iubirea. Fiindca noi nu am invatat asta inca. Eram siguri ca vom trai doar vremuri de pace. Dar stii, chiar daca ar fi s-o luam de la inceput, tot nu vreau sa fac cu tine haine de pâsla. Am sa vreau sa tes tot brocart si tot la fel de moale si de firav. Fiindca noi nu stim sa ne batem. Fiindca eu mai cred ca razboiul nu este facut pentru noi. Eu inca mai cred ca ne-am intalnit prea devreme. Si zic prea devreme, pentru ca simt ca inca mai e timp pentru iubire. Inca mai e timp in care sa se consume. Fiindca noi inca nu ne-am epuizat...
Dar, stii, cel mai dor imi e sa ma iei de mana, asa cum spuneai tu mereu si sa mergem de nebuni pe strazi, odata: sa ne luam copiii si cainii si sa plecam sa hoinarim pe strazi, pana ajungem prin piata, sau prin parcul de distractii. Sa ne luam vata pe bat si alune glasate, sa lingem din inghetatele scurse din cornete si sa ne hlizim prin mai toate vitrinele. Asa, cum numai inocentii stiu s-o faca. Si-o fac atat de bine!
Apoi sa ne intoarcem acasa si sa ne apucam sa gatim ceva. Orice. Ce vrei tu. Sau ce vor copiii. Dar sa strangi tu masa dupa aceea si sa faci tu curat in bucatarie. Stii ca mie asta nu-mi place... In schimb, am sa-ti promit ca te rasfat dupa aceea cu un vin bun si cu muzica in surdina. Sa stam in fata semineului, dupa ce copiii au adormit si sa adormim si noi acolo, in fata focului mocnind, printre pernele mari si inveliti doar in paturi, cazuti prada altor vise. Eu, cu mana dupa gatul tau, iar tu, cu degetele in parul meu...
Si sa visam asa mai departe... pana se crapa de dimineata...

Si acuma, iarta-mi, te rog, amintirile!... Caci tot din vise sunt facute...

Acolo



Acolo unde-ti bate ochiul
Si geana-ncet lumina lasa,
Pe unde esti tu cu norocul
Si care vant paru-ti rasfata,

Pe unde visul pasii-ti poarta,
Spre care lume te indrepti,
Simtirea mi-e la tine toata
Si te astept. Tu ma astepti?

Cauta-vei tu privirea-mi blanda,
Dori-vei tu surasul meu,
Seara,-n lumina cea plapanda
Dorind in brate-ti sa fiu eu?

Ma vei cauta acolo unde
Nici orologiul nu va bate,
Acolo unde vesnicia
Din secole spre noi razbate?...

Am sa-ti ating cu mana tampla
Si pielea am sa ti-o miros
Si tot ce-atuncea ni se-ntampla
Ar fi precum un vis frumos....

Tu mana-ti vei lasa domol
Pe trupu-mi ars de asteptare
Iar sufletul - pan-atunci gol
Umplese-va iar de mirare...

Mirarea cum ca esti si sunt,
Ca nu-i nimic din intamplare,
Ca suntem doi pe-acest pamant
Sa ne iubim, uitand ca doare...