Decizia - Capitolul VI - Escala

"Doamnelor si domnilor, pesta cateva momente vom ateriza pe aeroportul din Frankfurt/Main. Starea vremii este buna, termometrele indica temperaturi de 29°C si soare.Va rugam sa va verificati centurile..." se auzi vocea stewardesei in difuzoare.

-Vai, nici nu-mi dau seama cat de repede am ajuns!
-Adina, scuza-ma - incepu dintr-o data usor intimidat Tudor... Stii, nici nu te-am intrebat. Tu ti-ai propus sa faci ceva anume in aceste patru ore de asteptare, sau le-ai lasat la voia intamplarii?
-Nu, nu mi-am propus sa fac nimic. Mi-am uat o carte cu mine si am zis ca o sa ma asez la o cafea si am sa citesc. Il privi apoi in ochi pe Tudor. Acesta continua, de aceasta data cu un timbru mai calm si cu un semiton mai jos:
-Ai avea ceva impotriva daca te-as ruga sa renunti la carte in favoarea mea? Adina il privi din nou cu ochii intrebatori, dar de data aceasta usor mariti.
- In favoarea ta?...intreba ea retoric.
- Da. Uite, te invit sa luam pranzul impreuna, ma rog, un pranz mai spre dupa masa, dar oricum, pana ajungi tu la Londra, precis o sa ti se faca foame. Iar la zborurile low-cost nu se ofera pe avion mai nimic de mancare, mai ales ca e si cu escala. Accepti?
Adina zambi si incuviinta.
-Esti foarte amabil, Tudor! Bine. Sunt de acord. Mai putem povesti de-ale noastre, ca uite, ca abia am inceput sa vorbim si deja am ajuns.
-Uite, stiu eu aici in aeroport un local excelent. Acolo imi place mereu sa merg, daca ma aflu cum esti tu acum, intre doua curse, sau daca ajung la aeroport mult prea devreme, sau cand astept pe cineva sa ajunga de undeva cu avionul. Evident, atunci cand am timp... Zambise.

Banda de la bagaje tragea pe ea zeci de geamantane. Lumea se inghesuia in jurul ei, apucand si tragand fiecare de bagajul sau. "Parca sunt benzile rulante, din localurile asiatice, cu farfurioarele cu sushi" gandea Adina si lasa sa-i scape un zambet fugar. Tudor il prinse si, desi nu-i stia semnificatia, zambise si el. Adina isi inteti zambetul si chicoti usor, gandindu-se la ce ar spune Tudor, daca ar sti el motivul ei de amuzament. Nu era pentru a-l seduce pe el. Dar prefera sa taca. Dupa o pauza insa isi arata nerabdarea:
- Bagajul tau nu mai ajunge, Tudor... zise Adina dand usor din mana.
 -Vine si el, nicio grija!
Bagajele ei erau transferate catre cursa de Londra.
Si, intr-adevar, de parca cineva i le trimisese la cerere, aparusera si trolley-urile lui Tudor, in spatele unei valize mari, verde inchis, vizibil costisitoare ce parea din piele de crocodil.
- Gata, hai sa mergem! Pe aici - ii arata el Adinei directia.

Restaurantul  era neobisnuit de mare si, cu toate acestea, era arhiplin. Tudor ii zimbi chelneritei ce le iesi in intampinare si o intreba in germana daca mai au locuri. Fura condusi catre geam unde o masa de doua persoane parea ca si pentru ei rezervata. Atmosfera era vie, dar nu zgomotoasa, nu deranjanta. Un zumzait de fond de voci insumate, dar niciuna stridenta. Toata lumea discuta cu  partenerii de masa intr-un ton egal, suplu, fara gesticulari si foarte discret. Cinci barbati extrem de bine imbracati, in costume pretentios si perfect croite, insotiti de doua tinere femei, imbracate bussines, ce parea mai degraba a fi secretare, schimbara doar cateva gesturi largi, de ospitalitate, dar decente, din mana, inspre un grup de asiatici. Se lamurira pe loc. Secretarele nu erau secretare, ci traducatoare. Se asezasera cu totii la masa lunga de langa ei.
Mai incolo, spre stanga , trei tineri care aratau de parca ar fi vrut sa faca ocolul lumii in optzeci de zile, incaltati in pantofi sport, pantaloni care aveau in total probabil peste treizeci de buzunare, pareau mai degraba facuti din buzunare decat din bucata de material intreaga, cu tricouri largi si figuri foarte lejere, priveau la farfuriile deja goale din fata lor si incercau sa discute ceva. "Probabil sa gandesc pe unde sa mai ajunga" se gandea Adina. I se pareau ca arata ca cercetasii din filmele americane, gata sa ia lumea in piept prin mijloace proprii. Unul dintre ei trimitea un SMS. "Probabil iubitei - isi continua Adina gandul. - La anii astia doar nu mai se grabeste sa scrie acasa" .
Si-a lasat gandurile sa alunece, sa simta detasarea. Avea nevoie de asta.
O amuza sa priveasca lumea in diverse ipostaze si sa-si imagineze despre ei tot felul de scenarii. Uneori facea acest lucru cu o colega de serviciu, care, o data, in gluma, dupa ce Adina incepuse sa dea cu presupusul asupra unui individ intr-o cafenea, s-a dus la el sa-l intrebe daca era adevarat ce presupusese Adina. Ea, mai sa intre in pamant. Acum isi aminti din nou intamplarea aceea si zambi. Daca s-ar duce Tudor sa-l intrebe pe tanar cui ii scrie el SMS-uri? Rase de data asta aproape zgomotos. Isi dadu seama ca, abia plecata de acasa, incepuse sa-si revina din acel stres. Doar de putine ore dezlipita de problemele cotidine si viata deja parea altfel. Era altfel! Tudor o privi intrebator si Adina fu nevoita sa se eschiveze. Spre norocul ei, chelnerita ii veni in ajutor apropiindu-se de masa si intreband ce doresc sa consume.
- In primul rand o apa, te rog, Tudor. Mi-e cald acum si sete mi-e inca din avion.
Tudor comanda o sticla mare de apa si doua pahare, precum si lamaie si cuburi de gheata. O ruga apoi sa se uite pe meniu si sa-i spuna ce si-ar dori sa manance.
-Probabil o salata.
-O salata? Tii cura?
-Da´ de unde?!
-Te rog sa nu te sfiesti, comanda ce doresti, ce iti face pofta. Gandeste-te ca va fi seara cand ajungi sa mananci ceva ca lumea. Nu sta nemancata, ca nu e sanatos - o dojeni el usor.
-Bine, uite, ca sa nu crezi ca ma rusinez acum de tine, am pus ochii pe o friptura de vita cu sos de piper si cartofi natur. Dupa o scurta pauza, continua:
- Bine ca au meniul si in engleza, ca daca era dupa mine, in germana a nu ma descurcam. Ah, si totusi, si o salata.
Tudor zambi. Atmosfera era absolut relaxata, calda si prieteneasca.

Adinei ii placea sa zboare cu avionul. De fiecare data se simtea, aproape - si la propriu si la figurat-  in al noualea cer. De indata ce simtea avionul ca urca, avea impresia ca grijile ii raman undeva in urma, pe pamant si se desprinde si de ele. Asa simti ca le lasa si acuma. Departe, acasa.

Pana cand Tudor cauta si el ceva in meniu si pana cand facu, la randul sau, comanda chelneritei, ea inspecta mai departe, cu ochi cercetatori, localul.  Totul era facut din lemn acaju, inchis la culoare. Chiar si peretii erau imbracati in lemn de aceeasi esenta, tapiteriile erau bordo, un covor, la fel, bordo, fete de masa albe, iar peste, asezate in colturi, servete de masa in aceeasi culoare cu tapiteria. Desi afara era soare si lumina de mijloc de vara, deasupra fiecarei mese atarna o lampa care era aprinsa. Se gandea ca pe ea o deranjeaza cand ziua arde lumina in casa, dar, nu stia nici ea din ce motiv, acolo chiar nu deranja deloc. Dimpotriva, dadea o nota intima si parca era rupta de atmosfera de afara.
Cazuse incet pe ganduri, cand, gata fiind cu comanda, Tudor i se adresa din nou. De data aceasta fusese mai indraznet, dar de o indrazneala fireasca. In momentul in care i se adresa, intinse firesc mana inspre ea si-si aseza palma peste mana Adinei.
-La ce te gandesti?
-Ma uitam cum e aici.
-Si cum e aici?
-Desi e mare, e, totusi, intim, select... Nu stiu cum sa spun... E frumos!
-Ma bucur ca e pe gustul tau. Vocea lui Tudor capata inflexiuni moi. Adina, - continua el - imi placi...
Afirmatia o scoase de tot din starea in care tocmai era sa alunece. Daduse instinctiv un pic capul spre spate si-l scruta cu ochi iscoditori pe Tudor, incercand sa prinda exact sensul vorbelor lui.
-Da, imi placi! Imi placi inca de acum doi ani, de cand te-am vazut prima oara.
Vorbele lui o stanjenira acuma si raspunse dupa o pauza usor incurcata si fara sa stie in ce directie sa-l indrume, continua mai mult baiguind, decat vorbind deslusit:
-Mdaaa... Aaaaa... Cred ca stiu ca ma placeai inca de atunci...
-Stii?
-Da, stiu.
-Credeam ca nu am lasat sa intelegi asta prea tare.
-Am inteles inca de atunci, insa, asa e, nu te-ai dus niciodata prea departe. Asta am apreciat la tine, ca ai tinut sa ma respecti. Rostind cuvantul "respect", ii venise in minte imaginea lui Razvan, in antiteza totala, in sufletul ei, cu ce era Tudor. Incruntase usor din sprancene si stranse involuntar buzele, ca si cand ar fi vrut sa alunge ceva nedorit, dar, totusi, imaginea lui Razvan ii domina acum mintea mai mult decat si-ar fi dorit, chiar mai mult decat prezenta lui Tudor in fata ei. Dandu-si seama, scutura scurt si brusc din cap, dorind sa se elibereze de subita si  nedorita aparitie. Incerca sa se concentreze din nou pe prezenta lui Tudor, pe locul unde se afla, pe faptul ca-si incepuse vacanta. Daca acum cateva clipe isi spusese ca in momentul decolarii avionului lasa toata grijile si gandurile acasa, acum nu mai era atat de sigura. De ce trebuia sa se gandeasca tocmai acum la Razvan? Ce mai avea cu el? Nu-l mai vazuse de luni bune si incerca sa stearga totul cu buretele. Era oarecum suparata pe ea insasi, ca lasase un astfel de gand sa-i tulbure reveria in care tocmai intra si-si propusese sa lupte pentru a schimba situatia in care se afla. Avea nevoie de liniste, de cineva care s-o sprijine, care s-o inteleaga, de caldura, de... de... de...de cate si mai cate! Avea nevoie de un barbat care sa nu rada de sensibilitatea ei. Acesta era scopul vizitei ei la Londra si telul ei urmator in viata. Gata cu trecutul!

Ca si cand Tudor i-ar fi putut citi gandurile, continua:
-Stii, Adina, eu m-am gandit foarte mult la tine in timpul acesta. De data asta se surprinsese singur Tudor ca putea fi atat de deschis fata de ea. De cate ori nu-si vorbise siesi in oglinda: "Fii mai barbat! Fii indraznet! Spune ce doresti!". In afaceri era mereu direct. Acolo nu avea nicio teama. Plecase in cariera lui de la nimic. Terminase arhitectura si se gandise sa se privatizeze dupa nici doi ani de munca la o firma. Decizia lui a fost una buna. A reusit. Firma lui era in ascensiune frumoasa inca de la inceputuri. Acum construia case in toata Europa. Avea o echipa deja cunoscuta si muncitori buni. Dar si el era, in ceea ce priveste firma, mana de fier. Moale era doar cu femeile. Poate ca din acest motiv Adina era reticenta. Se gandise si ea de multe ori si se intreba oare ce fel de barbat i s-ar potrvi. O tipologie anume nu avea. Isi spusese mereu ca o sa simta, cand va fi atat de departe. Prin viata i se perindasera, e drept, multi admiratori. Ea, fiind o fire sociabila, ii accepta, atata vreme cat nu era in detrimentul ei si cata vreme nu.i incalcau ei principiile de morala. I se paruse si ca iubise. Da, Avea si ea iubiri. Si probabil, se gandise ea, ca in acel moment chiar iubire era. Atunci de ce s-a terminat? - se intreba mereu. Erau lucruri pe care nu prea le putea intelege cu desavarsire, insa le accepta, ca facand parte din viata. Isi amintea de bunica si de tanti Reti cum ii spuneau: "Fata draga, ce-i al tau, e pus deoparte!". Nu se mai gandise acum la acest lucru. Viata venea mereu si mereu cu alte probleme si intrebarile acestea ramaneau mereu deschise.
Tudor ar fi fost o partida buna, se gandea ea acum pur teoretic. Era bine infipt in realitate, perseverent, serios,  atent cu ea, o respecta mereu. Dar parca acest respect semana oarecum cu o distantare si nu cu o apropiere. Se simtea atrasa de felul lui de a fi, mereu intelegator, niciodata insistent, niciodata mitocan, era empatic si ii venea mereu in intampinare. "Parca as fi o papusa pretioasa pentru el", se gandi si incerca scurt sa-si explice de ce.

-Salata dumneavoastra!... Si apa... - ii intrerupse chelnerita sirul gandurilor, asezand cu atentie farfuria cu salata, paharul, apoi sticla de apa. O felie de lamaie si doua cuburi de gheata faceau ca apa minerala pe care o turna usor din sticla sa para ca in reclamele TV.
Adina profita de interventia tinerei angajate si isi lua o atitudine mult mai binevoitoare fata de Tudor, decat ar fi facut-o atunci, cand l-a cunoscut. "Ar trebui sa ma gandesc la viitor. Imi doresc o familie. Ar trebui sa incetez sa mai visez cai verzi pe pereti. Tudor e un baiat bun." Se decisese astfel sa-i ofere de aceasta data barbatului din fata ei o sansa. Sa-si ofere, astfel, si siesi o sansa. Asa ca il privi cu constienta incurajator.
Dupa ce chelnerita parasise masa lor, Adina isi impreuna mainile in poala si se apleca usor peste masa, inspre el, privindu-l in ochi.

-Tudor, te cred. Stiu. Ma bucur ca ai avut curajul sa-mi spui acest lucru.
-M-am gandit mult la tine, Adina. De atunci nu am putut sa te uit. Comparam orice femeie cu tine.

Ziua de vara nu parea sa fie tocmai momentul propice pentru astfel de destaiunuiri, insa Tudor isi spusese ca daca va rata si aceasta ocazie, nu se stie daca i se va mai ivi o alta. Asa ca batu moneda cat putu si-ncepu a turui, aproape fara pauze.
- Adina, eu am aceasta firma. Firma merge bine. Calatoresc mult. Sunt mai mereu pe drumuri. Umblu prin toata Europa. Si nu numai. Acum trei saptamani am fost in Rusia.Am avut si acolo contracte. Am semnat un contract pentru materiale de constructii. Lemn. E mai ieftin si e bine lucrat. Acum construiesc un complex de case aici, in Germania. Nu mai imi vad uneori capul de treaba. M-am aglomerat intentionat cu atatea probleme in afaceri, ca sa uit de singuratate. Am muncit ca un rob. Zi si noapte. Nu-mi lasam ragaz. Am ajuns la un astfel de regim de viata, incat imi sunt de ajuns cateva ore de somn pe noapte si o iau apoi iarasi de la capat. Viata mea e intr-o valiza. Am ajuns de am strans atatia bani, dar dupa atata timp, imi dau seama ca nu am fericire. Nu am niciun rost. Sunt singur. Eu cu munca mea, cu proiectele mele, cu betoanele, cu drumurile, cu conturile mereu in miscare, contabila, juristul, alti oameni de afaceri, dar... singur. Am nevoie de un suflet langa mine. Am nevoie de o femeie alaturi. In tot acest timp m-am gandit la tine. Stiu, suna prosteste, poate, pentru tine, pentru ca eu nu ti-am spus nimic, dar imaginea ta m-a urmarit mereu.

Adina il privea tacuta. Declaratia lui Tudor o luasese prin surprindere, nu atat prin declatia in sine, cat prin curajul si sinceritatea afirmatiilor. Tudor isi pusese sufletul pe tava. Se uita acum la el. Cateva broboane de sudoare ii aparusera pe frunte. Si nu de la caldura din interior, pentru ca era neschimbata, ci de la avantul sufletesc pe care-l avusese. Era rosu in varful urechilor si circulatia sanguina ii inrosise si obrajii. Tudor trase adanc aer in piept. Adina tacuse. Era un moment in care cei doi nu facura nimic decat sa se priveasca scrutator in ochii. De necontestat, Tudor se dezgolise sufleteste. Apoi continua:

-Adina, as vrea sa-ti propun ceva. As vrea sa te invit la mine in aceasta vara. Eu am si asa de lucru mai multa vreme in zona si voi ramane aici. Iar tu ai concediu. Ai si tu nevoie in aceasta perioada de altceva, de ceva care sa te faca sa uiti greutatile prin care ai trecut. As vrea sa pot sa fac ceva pentru tine.

Adina trase adanc aer in piept, izbita a doua oara de spusele lui. Incerca apoi sa-si ajusteze expresia fetei, clipi de cateva ori scurt, ca si cand ar fi incercat sa se dezmeticeasca, derula rapid planurile ei de vara si apoi spuse:

-Tudor... OK. Te inteleg....Iti inteleg situatia si inteleg si propunerea ta. Si, da, ai dreptate: si eu am nevoie de eliberare. Intr-adevar, nici mie nu mi-e usor singura, mai ales acum. Vara aceasta mai vroiam sa plec si in America, dar cum am vrut sa-mi cumulez cateva zile de concediu, sa imi iau mai mult si nu am reusit, nu voi putea pleca. Adica, pentru doar doua saptamani, nu are rost. Fratele meu a decis ca va veni cu familia in tara de sarbatori si asa ca vom astepta pana atunci. Iar in Londra nu voi ramane decat o sapatamana. Gilda e prietena mea, dar nu voi putea sa stau pe capul ei atata. Are si ea problemele ei si apoi, mai vine si colega ei de apartament, chiar daca e mai mereu plecata. Stii cum e... Trase din nou aer in piept si continua, dupa o scurta pauza: Tudor, iti multumesc pentru invitatie. Uite, cand ma intorc de la Gilda, o sa petrec cateva zile si in compania ta. Te simt ca pe un prieten si simt ca ma intelegi. Dar as vrea... Si se oprise brusc.

-Ce ai vrea?

Adina isi musca usor buzele, lasa privirea in jos si spuse in treacat: - Nimic.

-Deci, esti de acord?
-Da. Tocmai iti spun ca da.
- Super! Fata lui Tudor se inseninase si parca primea aripi. Devenise destins, ochii ii scaparau, gesturile nu mai aveau acea stangacie cu care era obisnuita pana atunci Adina si doar din cand in cand o mai privea usor iscoditor, sa vada daca ceea ce spusese Adina inca era adevarat. Da. Adina se decisese sa petreaca cateva zile la el. Erau zilele in care el va trebui sa-si lase deoparte toate artificiile pe care si le construise pana atunci pentru a se convinge ca era mai buna viata de holtei si sa-si ia inima-n dinti si sa se comporte ca un barbat ce recunoaste, in sfarsit, ca are nevoie de o femeie. Si nu de orice femeie, ci de Adina. Pentru ca pe ea o purtase in inima de atata timp. Parca nu-.i venea sa creada: Adina va fi musafira lui! Va avea ocazia sa-i spuna tot ce nu a avut curaj sa-i spuna pana acum. Sa mearga cu ea si sa-i arate ce visa el demult. Se gandea ca vrea s-o ceara in casatorie.

***

Zgomotul din interiorul localului parea din nou sa fie prezent. Tacamuri izbite usor de vesela, zumzete de voci, chelneritele ce alergau fara zgomot, ca felinele, de colo-colo, cu tavile cu comanda pe ele.
Dincolo de geamul extrem de bine izolat fonic se vedea botul unui Boeing 737-800, bimotor, apropiindu-se de ei, cu ai sai 39,5 m lungime si cu cei 12,5 m inaltime, incet, ca si cand ar fi trebuit sa ia si el masa in restaurant. In ciuda apropierii, zgomotul nu se auzea deloc. Aeroportul traia o zi obisnuita. Tudor nu.

Cap. V - Plecarea:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/09/decizia-capitolul-v-plecarea.html
Cap. IV - Accidentul: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iv-accidentul.html
Cap. III - Adina: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iii-adina.html
Cap. II - "Mi-e dor de ea": http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/mi-e-dor-de-ea.html
Cap. I - Razvan:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/decizia.html

Decizia - Capitolul V - Plecarea

Dimineata se trezise cu soarele-n ochi, cu o usoara cefalee si cu gandul de a-si face, cat de repede se putea, o cafea. Nu suportase niciodata sa manace sau sa bea ceva pana nu se spala pe dinti, drept pentru care tasnise direct in baie, isi aruncase camasa de noapte pe un colt al masinii de spalat, rasturnand in graba sa cutia de crema de fata careia uitase cu o seara inainte sa-i inchida capacul. Ofta si se aplecase, cautand cu ochii inca umflati de somn cutia. Alifia se intinsese improscata pe cateva dale de gresie si pe faianta. "Asta mai imi lipseste! Asa imi trebuie daca le las alandala!" - isi zise Adina in sinea ei si se apuca sa stranga cu niste hartie igienica urmele albe si unsuroase. "Uf, in ultima vreme oricat as dormi, tot obosita ma trezesc!". Isi dadu seama ca nu putine erau incercarile ei de viata din ultima vreme. Dupa moartea mamei cazuse totul pe umerii ei. Asta acasa. La serviciu, in afara de cele trei zile, cat isi luase pentru inmormantare, era la fel de solicitata. Mai mult decat atat, ea nu-si luase cooncediu de la sarbatorile de iarna. Oricum trebuia sa-si faca si restul zilelor si mai avea inca o singura saptamana de lucru. Cinci zile, cu alte cuvinte.

Iesind din baie, isi stranse halatul in jurul taliei cu cordonul, isi desfacuse prosopul facut turban si-si scutura parul umed, trecadu-si degetele prin el, lasand sclipirile rosietice-castanii sa straluceasca in lumina soarelui. Prin geamul deschis  se auzea larma strazii pe langa un fosnet lin de frunze si cantecul gugustiucului care-si facuse cuib in dreptul ferestrei ei. Teiul din fata lasa mirosul florilor sale sa mangaie narile, intregind astfel atmosfera calda de vara.

Adina isi turna o cana mare de cafea, refuzand de asta data sa mai adauge atat zahar, cat si lapte. Vroia s-o simta asa amara si calda alunecandu-i pe gat. Trebuia s-o savureze cruda. Cruda si imediata, asa cum este viata.
Se indreptase apoi incet spre telefon, lua receptorul in mana si incepuse sa tasteze. Se lasa apoi din nou, moale, pe scaunul scaldat in soare, de pe balcon.


- Alo, Gilda? Buna dimineata! Zambise. Pe Gilda o sunase in urma cu cateva zile sa-i povesteasca  noua ei postura: singura, fara mama, fara partener de viata, ca o frunza-n vant. Gilda era prietena ei din copilarie si care, dupa terminarea facultatii se mutase la Londra. Gilda era artist pastic si ducea o viata usor boema. Ii placea sa picteze scene din suburbiile Londrei, o atrasese si portretistica si facea de multe ori slalomuri printre stilurile de pictura. Uneori te socau culorile utilizate, alteori armonia lor. Picta dupa chef. Avea aruncate crochiuri peste tot prin casa. Locuinta o impartea cu o alta artista plastica, dar aceasta era mai mereu plecata la iubitul ei, asa ca ii ramanea ei mai toata vremea intregul spatiu locuibil. Se bucura de linistea unui cartier marginas al Londrei si, chiar daca avea mult de mers pana in centrul Londrei, unde ii placea ei sa hoinareasca si, uneori, sa-si ia modelele pentru pictura, acest lucru nu-i displacea deloc. Chiriile si asa fiind mari, considera ca pentru ea era mai bine asa. Si era.
- Da, acum m-am trezit, - continua Adina discutia - am facut un dus si nu am rezistat fara o cana mare de cafea.... Da.... Tu?... Din discutie nu se auzeau decat franturi. Vin la tine. Da. Am cautat ieri toata ziua si am gasit. Da. Low-cost. E cel mai convenabil din tot ce am gasit. Da, sigur e mai bine. Dar e cu escala la Frankfurt si trebuie sa mai astept acolo inca patru ore... Nu-i nimic, iau ceva de citit si trece timpul repede. Chicoti, semn ca cea de la capatul celalalt al telefonului spusese ceva ce o binedispuse. Apoi continaua: Ei, da! Da´ de unde?!... Auzi, dar vezi ca voi ateriza pe Heathrow. Spre Gatwick nu am gasit nimic. E vreo problema?... Hahahahaaa! izbucni ea galagios de data aceasta. Pesemne ca Gilda avea puterea de a o aduce in toane bune mereu. Cunoscandu-se de mici, stia desigur si ce trebuia sa-i spuna ca s-o remonteze. Abia asteptase s-o reintalneasca. Concediu, odihna, refugiu, sprijinul unei bune prietene si, in sfarsit,  o schimbare. Un moment in care sa se adune, sa se reconstituie. Se simtea ca un puzzle, in care cineva-i amestecase toate piesele si ea trebuia acuma sa le reaseze. Gilda putea fi un maestru in asa ceva. O tipa flexibila, isteata, un bun ascultator, care imbratiseaza cu rapiditate  schimbarea si-o asimileaza constantei. Ea a reusit mereu s-o inteleaga pe Adina si venea de foarte multe ori cu initiative care o scoteau din rigiditatea cotidiana. Mereu plina de idei, dar si plina de respect pentru celalalt, o personalitate calda, dar in aceeasi masura dinamica. Si ca vestimentatie era la fel: mereu surprinzatoare: oscila intre un casual nonconformist, un retro stil flower-power, foarte boem si apoi era in stare sa apara cu o impecabila tinuta neagra de seara, eleganta si plina de demnitate. Vara purta fie palarii cu boruri largi si cate o esafa aruncata peste umerii goi lasati de cate o rochie cu bretele extrem de subtiri, fie sepci ca cele de baseball si jeansi rupti si franjurati. Avea sifonierul mereu doldora de haine. Spunea mereu ca, daca nu s-ar fi facut artist plastic, ar fi devenit designer vestimentar. Era insa extrem de imprastiata. La fel ca si crochiurile, hainele sale erau mai peste tot: in baie, agatate de cuierul de pe usa, pe colturile canapelei din sufragerie, pe scaunul din dormitor, uneori aruncate in pat, ingramadite inspre partea libera. Pantofii asisderea. Te impiedicai de ei peste tot prin casa: de la intrare, unde avea un dulap pentru incaltaminte, in baie sub chiuveta sau in fata cabinei de dus, in dormitor, atat pe sub pat, cat si in fata patului si, desigur, prin sufragerie. Chiar si pe balcon mai avea, caci, daca isi spala cateodata cate o pereche de bascheti, ii lasa uitati acolo, pana ii decolora soarele. Dar Adina o iubea pe Gilda asa cum era ea. Nu era suparacioasa. Foarte analitica, riguroasa in judecatile ei vizavi de semeni, ingaduitoare, dar de o franchete uneori stanjenitoare, se intamplase adesea ca lumea sa nu stie cum s-o interpreteze. Nu tinea niciodata mortis sa fie placuta, tinea insa neaparat sa fie sincera. Deci, cu ea nu erau decat doua cai: ori o placeai, fiindca o cunosteai, ori n-o placeai. Si nu putini erau cei care isi spusesera ca nu aveau timp de pierdut ca s-o cunoasca pe ea atat de bine, incat sa trebuiasca s-o si placa. Insa Gilda nu se sinchisea niciodata de asta. Traia mereu dupa bunul ei plac si nu facea concesii mai deloc. Cel putin, nu gratuite. Era originala si uneori era greu de urmarit. Acest lucru era obositor pentru cei ce cautau liniaritate. Trecea cu mare usurinta de la reverie la impulsivitate, de la pasivitate la luare de atitudine si surprindea si, uneori, inhiba prin personalitatea ei. In ciuda aparentelor de superficialitate, ea era, totusi, un om foarte profund. Si ea era prietena draga a Adinei pe care avea s-o intalneasca cat de curand.



Aeroportul era plin. La check-in - coada. Un grup de asiatici, pesemne japonezi - ca Adina niciodata nu reusea sa diferentieze chinezii de japonezi - ocupasera o buna parte din culoar cu bagajele lor. Din multimea asezata la rand in fata ei se auzea un amalgam de limbi vorbite: japoneza, engleza, romana, franceza si germana, dat fiind faptul ca avionul avea escala la Frankfurt. Se uita usor ingrijorata la ceas. "Sper sa nu ratez cursa!" isi spuse. Nebunia obisnuita a traficului din oras a fost astazi dublata de un accident care blocase artera care duce spre aeroport si taximetristul a fost nevoit sa ocoleasca. Dar cum toate masinile nu aveau alta alternativa, traficul incepuse sa se ingramadeasca acum pe strazile adiacente.

-Adina! -se auzise strigata deodata de o voce barbateasca din multimea din fata ei. Hai aici, aici sunt! Si barbatul ii facea semne sa vina langa el, ca si cand ar fi trebuit sa se intalneasca amandoi la aeroport. Intelesese imediat gestul si se comporta dand curs invitatiei barbatului.
Pe Tudor il cunoscuse acum doi ani si o vreme incercase sa-i faca curte, dar timid, ce-i drept. Adina nu-i dadu apa la moara, dar nici fatis nu l-a refuzat. Ii prefera prietenia. Il considera un tip de treaba. Era mirata acum de infatisarea lui. Acum doi ani, cand il intalnise prima data, avea un par negru, usor grizonat pe la tample si cu o frunte pe cale de a se lati, din cauza unui inceput de calvitie. Acum era complet chel iar Adina gasise ca-i sedea bine. Era complet imbracat in negru, foarte curat, sic si cu o distincta nota de clasa. O helanca mulata pe corp, o pereche de jeasi negri marca Boss si o curea, tot de la Boss, cu o catarama mare argintie. Ochelarii de soare, la fel, negri ce purtau insemnul Armani erau asezati pe cap, lucru ce-i dadeau aerul unui actor de cinema. Alaturi, un geamantan Samsonite mic si unul, din aceeasi marca si acelasi model, dar mare. "Hmmm... - se gandea Adina - Tudor nu arata deloc rau! Chiar mai bine decat inainte!". Lasase sa i se citeasca si pe fata admiratia ei cu privire la modul lui de a arata. Tudor ii intuise tendinta si, spre a nu da nastere suspiciunilor celor din spatele sirului de persoane, o apucase usor cu mana de dupa umeri, o privise intens si accentuase verbal cu subinteles: "Te asteptasem la poarta pricipala, dar am intrat, cand am vazut ca e atata lume. Ma gandeam sa nu pierdem cursa!". Adina ii multumise din priviri si, cu un zambet, confirmase: "Da, bine ai facut! Intr-adevat am fi putut pierde cursa din cauza mea.". O vreme nu-si povestisera nimic unul despre celalalt, trebuiau sa joace rolul de cuplu care pleaca in vacanta. Niciunul nu pusese nicio intrebare in afara de simple remarci referitoare la trafic, la vreme, la cursa avionului si la aglomeratia din aeroport.

Ajunsi in avion, constatasera ca locurile nu erau cmplet ocupate, drept pentru care o intrebasera pe stewardesa daca pot ocupa locuri vecine. Aceasta incuviinta. Abia atunci incepusera sa vorbeasca, in soapta, despre ei. Adina incepuse prin a-i multumi.
-Nu-mi mai multumi, Adina. Placerea e de partea mea. Azi chiar a fost aglomerat, atat in oras, cat si in aeroport si cand te vazusem ca vii cu fata aia ingrijorata si te indrepti chiar spre acelasi ghiseu, era cel mai simplu lucru care mi-a venit in minte. In plus, ma bucurasem atata de tare sa te revad, incat, chiar daca te-ai fi indreptat spre alt ghiseu, tot te-as fi strigat. Mi-am urmat impulsurile numai.
-Si tu tot la Londra zbori? intreba Adina.
-Nu. Eu ma opresc la Frankfurt.
-Ah, da. Acolo are escala patru ore.
-Da. Dar spune-mi mai bine ce ai mai facut in acesti doi ani de cand nu ne-am mai vazut. Te-ai casatorit? o intreba el, cercetandu-i atent mainile Adinei.
- Nu. Tu?
- Nici eu. Nu am gasit-o inca pe Mrs. Right. Rasera amandoi. Tu tot acolo locuiesti?
Discutia incepuse sa se deruleze ca intre doi prieteni, aducand fiecare la zi starea sa. Adina ii povestise despre moartea mamei ei, despre serviciu, despre dorinta ei de a se elibera de sub osteneala ce o cuprinse in ultima vreme si despre dorinta de a aduce iarasi o linie si un echilibru in viata ei. Despre sprijinul vreunui barbat cat si despre dorinta ei ascunsa de a avea unul, nu-i povestise. Parea o femeie puternica mereu, ascunzandu-si tainele sufletului si multi o considerau asa, insa si ea nu era decat un suflet care cauta sprijin si caldura. Demnitatea o impiedicase de atatea ori sa-si dea frau liber sentimentelor si sa le arate, incat uneori aceasta trasatura a ei lucra chiar impotriva firii, de multe ori ramanand singura, chiar atunci cand ar fi avut nevoie de ajutor. Numai cei cu adevarat apropiati ii cunosteau delicatetea. Pentru multi era o femeie puternica si solitara. Tot acelasi lucru vazuse in ea si Tudor. Isi putea imagina ca si ea are nevoie de iubire, de cineva aproape, dar nu reusise niciodata sa gaseasca aceal calcai al lui Ahile la Adina. De aceea nu putuse merge cu ea mai departe nici acum doi ani. Parca era inconjurata de un zid. Dar poate are mai multe sanse acum, se gandi el. Poate nu degeaba s-au intalnit. Sa incerce? Si de ce nu? Astfel, ii luau foc in minte idei lui Tudor.

*******************************************
Capitolele anterioare le gasiti aici:
Cap. IV - Accidentul: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iv-accidentul.html
Cap. III - Adina: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iii-adina.html
Cap. II - "Mi-e dor de ea": http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/mi-e-dor-de-ea.html
Cap. I - Razvan:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/decizia.html

Decizia - Capitolul IV - Accidentul

Orasul vuia ca un furnicar. Strazile erau intesate de oameni, masinile oricum nu-si mai dadeau prioritate, se circula dupa legea junglei. Claxoane, strigate, semne facute cu degetul din mijloc, azvarliri de palma in semn de "Hai, lasa-ma!". Colac peste pupaza, de parca zici ca era un facut, semafoarele nu mai functionau. Era ora 5 dupa masa si lumea parca innebunise. Canicula parca le sersese la toti din minti rabdarea si randuiala si, privit de sus, orasul parea o cetate a nebuniei, unde parca toti se miscau haotic, parca nici cei care mai aveau o directie, in acea zi, nu o mai recunosteau.
Nebunie. Toi de vara. Canicula. Pregatiri pentru vacanta, pentru unii, activitati in plina desfasurare pentru altii. "Doamne, de parca ar fi luat toti o supradoza de cofeina azi dimineata. De unde agitatia asta?" se gandea Razvan, in timp ce conducea spre casa.
Pe drum, isi adusese aminte ca trebuie sa intre pe la supermarket si sa-si faca si el cumparaturile. Se uitase azi dimineata in frigider si nu prea i-a suras nimic din ce mai era acolo: un borcan de masline negre consumat pe jumatate, un alt borcan cu masline verzi umplute cu ardei, deasupra carora se adunase deja o coaja de mucegai, de cand statea desfacut: "Il arunc! Cat dracu´, cat sa mai tin porcaria asta aici?" Si-l azvarlise la gunoi. Doua borcane de marmelada, golite si alea mai mult de jumatate. Ah, Da! Trebuia sa cumpere si gem. Gem de piersici si dulceata de caise. Isi propusese sa faca zilele astea clatite cu gem de caise si stia ca nu mai are pe la borcanele cu dulceturi si din astea. Da! Neaparat sa ia! Aha! Si smatana. Avea chef de ciorba si nici smantana nu mai avea. Dar unde era lista care o scrisese astazi la birou? La naiba! Era inca... PE birou. Asta nu-i poate folosi prea mult.
In timp ce refacea mental lista cu cele necesare, incepu sa caute cu ochii o modalitate de a se inscrie pe a doua banda, ca sa poata sa mearga la centrul comercial. Din spate se auzise un claxon. Il trezi brusc din meditatia sa la produsele alimentare.
-Bai, boule! Tu nu vezi pe unde te bagi?
Speriat si contrariat, se incrunta, nu dadu nici o replica verbala, insa ii facu semn nerabdatorului din spate ca vrea doar sa treaca pe banda cealalta. In nebunia orasului nu mai era cu putinta sa te orientezi iar in haosul de la acea ora nu mai avea pretentia ca si altii sa-si mai tina spiritul in frau. Trecu simplu pe banda cealalta, cauta sa se asigure ca nu era nimeni care sa-l stanjeneasca sau caruia sa-i taie calea, semnaliza si coti, intrand in parcarea supermarketului. De doua ori trebui sa dea ocol parcarii, pentru ca sa-si gaseasca un loc de parcare.
"Uf, ce zi!" Doame-ajuta ca e vineri!"
Coborî din masina si se indreptase spre carucioare. Scoase fisa, o introdusese in fanta, desprinse caruciorul si trase inapoi, inspre el. Nici nu bagase de seama cand in spatele lui, o doamna corpolenta asteptase si ea sa ia un carucior.
"Da´ matale nu te uiti pe unde mergi?" il apostrofa aceasta. E drept, nu se uitase inapoi, insa madama era aproape lipita de el. "Ce-o fi cautand si asta atata de aproape de mine?" se intreba el.
Bolborosi in schimb niste scuze si o porni mai departe.
"Doamne, azi au innebunit toti" se gandi el si se afunda cu gandul mai departe la cumparaturile pe care urma sa le faca. "Asa-mi trebuie, daca uit pana si o nenorocita de fituichita de cumparaturi la serviciu."
Recunoscu apoi ca e obosit.
Fata ii parea trasa in jos, usor schimonosita, comisurile gurii lasate a oboseala, cearcanele ii marcau ochii si cele doua cute de pe frunte erau mai adancite decat de obicei. "Of, ma ustura ochii. Ar fi trebuit sa mai merg si pe la oftalmolog. Nu mai am douazeci de ani. Mi se duce dracului si vederea. Si daca toata ziua stau cufundat in nenorocitul ala de calculator, asta se intampla."

Intra in supemarket. Un val de racoare il intampina inca de la intrare. Era in sectorul de fructe si legume iar la unele erau tevile cu aer rece desupra. "Uf, cred ca raman azi sa dorm aici" - glumise in sinea lui si zambise pentru sine. "Mai imi arde de glume!"
Incepuse sa umple caruciorul, trecand de la un raft la altul si se indrepta spre casa. "Of, hartie igienica, asta am uitat!" Se intorsese din drum si lua si hartia. "Hai sa iau si niste role de bucatarie, daca tot sunt aici. Fiind singur, nu-i placea sa utilizeze cârpele de bucatarie. Pentru asta, gasea mai practice rolele. "Ce dracu´ ca doar n-o sa stau sa spal si carpele de bucatarie!" isi zise mereu. Gandindu-se la bucatarie si la treaba ce trebuia facuta in casa, chiar nu putea sa lase gandul sa treaca mai departe fara sa mentioneze, din nou, pentru sine:"Mai, Razvane, mai! Tie-ti trebuie o femeie! Cat mai ai de gand sa burlacesti?" Nedând glas gandurilor lui, doar fata i se modifica: stranse din buze a tristete si parca, cu privirea cauta ceva nedefinit, ceva invizibil. Privea la destinul sau, daca l-ar fi putut in acea clipa vedea. Gândul il dusese din nou la Adina. Ii vedea parul ei rosu acaju, des, frumos, desfacut si lasat pe spate, i se paru ca vede irisii ei verzi umbriti de genele negre, date cu mascara. "Era frumoasa." se gandi Razvan. "Era!" De parca nu mai este. Este, dar nu pentru el. Nu statu atunci sa isi analizeze pornirea. Se afla la casa si ii venise si randul. Nici la vesnicele "bip"-uri ale casei de marcat nu era atent. Se trezi doar in fata domnisoarei de la casa, cand aceasta sta aproape cu mana intinsa, sa-i preia cash-ul, eventual cardul.
- Douasuteoptzecisitrei de lei face, va rog!
- Douasuteoptzecisitrei de lei? repeta al mecanic.
- Da, va rog.
Soase cardul si-l intinse casierei. "Ce dracu´ am cumparat eu de banii astia astazi?" se intreba el. Privi inca o data in cos, dar mai mult pentru a se lamuri pe sine si nu pentru a pune la indoiala corectitudinea sumei cerute de lucratoare. "Daca eram in doi, oare tot atat ar fi trebuit sa platesc? Ia sa vedem: Ce am mai luat? Spuma de ras, lame, -ah, asta nu! râse - asta era pentru el. Mdaaa... sa vedem: morcovi, mere, pulpe de pui -da, ca erau la pret de promotie, erau bune-... Pai, cam atat. Paine, lapte, zahar, cafea, borcanele cu marmelada si ce mai e pe acolo. "Pai e bine" - isi zisese. "Chiar si in doi, nu vad cat de mult ar fi trebuit sa cumpar peste cele cumparate acum. Poate vreun pachet de tampoane!" -rase el in sinea lui si se indrepta spre iesire.
Da, de o femeie chiar ca avea nevoie. Era constient de asta din ce in ce mai mult in ultimul timp. Serile de unul singur in fata televizorului nu-l puteau satisface. Chiar si cand mergea la cate un bar, mergea cu prietenii sau cu cate o pipita agatata cu mare usurinta. Incepu sa se dojeneasca singur. "Sunt un prost! Sunt un neadaptat social! Sunt un insingurat, ingamfat, arogant, multumit cu victorii usoare si caruia ii e frica de viata adevarata. Sunt un ratat! Da, asta sunt: UN RATAT!"

Masina incerca acum sa-si faca loc printre celelalte participante la trafic si serpuia ba pe o banda, ba pe alta, in speranta ca va ajunge mai repede la destinatie. La un moment dat, se parea ca traficul incepuse sa devina fluent. Conducea cu 50 km la ora, ceea ce era normal si se indrepta spre zona sa rezidentiala. Mai avea vreo 400-500 m pana acasa si mai avea doua semafoare. Aproape ca se vedea scapat.
La cotitura unde trebuia s-o ia la stanga, tocmai la coltul strazii, i se paru pentru un moment ca vede ceva ce putea sa recunoasca: un par lung, roscat, lasat pe spate, mai apoi o rochie cambrata care lasa sa se vada, de la genunchi in jos, niste picioare frumoase. Sandale inalte... Cam atat putea vedea. Desi nu ii putuse vedea fata, "Adina!" ii sari in minte numele. Circuitele incepusera sa se joace prin capul lui. Nu mai putea fi in acel moment atent la trafic. Din fata venea o alta masina si amandoi vroiau sa coteasca in aceeasi directie. El continuase sa conduca aproape inconstient. Nu se putea aduna in acel moment. Impactul il trezi brusc. Un zgomot de fiare ciocnite, o busitura, o izbitura pe care o simtise scurt in sira spinarii. Capul i se zgaltai scurt si brusc. O lovitura scurta in tetiera, apoi o barbie in piept. Simtea centura de siguranta cum ii tine bustul. Mainile ii incremenisera pe volan. Avusese nevoie de cateva secunde pentru a-si reveni. Parca ii inghetase sangele in vine si gandurile in cap. Stranse de ochi puternic, parca pentru a se asigura ca nu viseaza. I se facu brusc racoare, desi era total transpirat din cauza caniculei. In urmatoarele secunde se dezmetici. Desfacu centura cu grija. El nu avea nimic. Nici macar o zgarietura. Doar socul. Abia apoi, parca incepuse sa devina sensibil acustic. Atunci incepu sa desluseasca ceva din cascada de injuraturi care ii era adresata prin geamul lasat deschis pana jos, de catre un barbat usor neingrijit, mai degraba scund si care se apropia, balanganind amenintator si revoltat din maini, de masina sa.

- Futu-ti mama ma-tii si mortii ma-tii! Bou´ dracului! Ai orbit? Tu nu vezi pe unde pizda ma-tii conduci? Vrei sa ma omori? Hai? Ia zi! Stai acasa, daca esti prost! Cin´ ti-a dat si tie carnetu´? Handicapatule! Futu-ti... Iar vorbele-i ramasera suspendate...

Incerca sa se adune, deschise portiera si cobori din masina. Fata barbatului ce statea inaintea lui ii parea cunoscuta. Se uita mai cu luare aminte la el si in acea clipa isi aminti. Aceeasi reactie o avusese si celalalt.

-Vai de mine! Dom´ Serbanescu! Dom´ inginer Razvan Serbanescu! incepu celalat sa ingaime. Tonul i se schimba. Deveni molatec din avantul de injurii pe care-l avusese. Cumva confuz si incurcat, ca nu stia cum sa mai reactioneze.
- Dumneavoastra sunteti... isi aminti cine este, ce face, insa nu-si amintea numele. Dusese instinctiv mana la frunte, isi mangaia prosteste, cumva, parul, apoi incercase sa-i intinda celuilat mana, in semn de salut
- Eu sunt Mitica Oproiu. Ca ma stiti... Da... Mitica sunt. De la intretinere.
Si Mitica Oproiu ii intinse, dupa o clipa de ezitare, si el, mana.

Mitica Oproiu era unul din angajatii sectiei de care raspunsese el in Uzina unde lucrase acum trei ani. Era om muncitor, dar cam necizelat. Lucra la intretinere. Suflet bun dealtfel, dar prost de gura. Avea o familie cu patru copii si o nevasta ce era femeie de serviciu la gradinita. Lucra in uzina aia de cand intrase el in campul muncii. Nu stia mai multe. Lui ii ajungea ca primea lunar un salariu. La evolutia profesionala nici nu se gandea. Atat stia, atat facea.

- Pai ce facem acum, dom´inginer? Ca mi-ati spart masina...Ia uitati... Si Oproiu se intoarse in semn demonstrativ spre masina sa, apoi arata si spre celalta masina. Pe jos erau cioburi de la farurile ambelor autovehicole.
In spatele lor, atat pe o parte, cat si pe cealalta, se aglomerase circulatia.
Pusesera amandoi triunghiurile de avertizare si incepusera sa dirijeze circulatia spre ocolire.

Razvan se uita acum la ambele masini: bietul Oproiu avea o Dacie veche. Dar veche-veche! "Oare de ce nu s-o duce cu ea la fier-vechi?" se gandea Razvan. Apoi tot el isi raspunse: "Si ce sa-si cumpere apoi? Ca si asa nu are bani! Of, saracul!"

- Hai sa le tragem de pe carosabil! spuse Razvan. Ca stam aici si incurcam circulatia. Si asa e haos.
Apoi, uitandu-se la el, spuse:
- O rezolvam noi, ´nea Mitica!

Oproiu stia ca se poate baza pe cuvintele lui Razvan. La serviciu era mereu lege ce spunea el. Toata lumea il asculta. Daca era un alt conducator si nu Razvan, accidentul asta putea sa aibe ca urmari doua ore de injuraturi non-stop si o incapatanre prosteasca aratata de Oproiu. Asa era el. Cu gura mare mereu, mai ales cu cine nu cunostea. El era mereu desteptul. Asa ii cam fugarea si pe cei tineri, nou angajati la intretinere in uzina. Ii placea sa sefeasca. Dar, si asta, doar dintr-un complex de inferioritate. Cu Razvan, insa, nu putea. Nevesti-sii ii placea mereu cand mai gasea pe cineva care sa ii inchida gura, ca atunci cand bea, nu mai contenea cu ocarile. Acum era ca pe muchie de cutit. Ar fi avut dreptul sa suduie, dar respectul fata de "Dom´ Inginer" era prea mare. Invatat de pe vremea lui Ceausescu cu plecaciunile, nu s-a dezvatat de ele nici acum. Asa era el croit si asa o sa ramana. "Cat va mai trebui sa treaca, pana poporul asta se va fi dezvatat de plecaciune?" se intreba in sinea lui, aproape fara nicio legatura cu accidentul, Razvan. Intr-o alta tara, chiar daca erai subaltern, cand aveai dreptate, o spuneai cu curaj. Desigur, si fara injurii. Dar parca ai nostri sunt invatati numai in doua feluri: ori e laie, ori balaie. Cine nu e cu noi, e impotriva noastra" gandi mai departe Razvan. Intrerupsese sirul acesta de ganduri, ca acum tot nu-i adusese nimic toata sarada.

-Hai sa tragem in parcare si ne descurcam noi...

Parcarea de pe marginea drumului avea exact doua locuri libere.
Trasesera apoi ambii masinile in locurile goale.
Ziua se arata naucitoare. "Mai cateva ore!" se gandea Razvan.

-`Nea Oproiule, uite, cat face masina asta a dumitale? Ca si asa e veche de cand lumea!
-Pai, dom´ inginer, io nu vreau sa mi-o cumparati, ca mie imi trebuie masina.
Razvan rase:
- Nea Oproiu, nu vreau sa o cumpar, ce sa fac cu ea? Dar matale nu ai bani s-o repari, asta stiu eu, ca ai patru copii acasa si o nevasta. Dar lasa-ma sa ti-o repar eu, ca doar eu am fost de vina.
- Pai la asta m-am gandit si eu, dom´ inginer! Dar cum facem?
- Pai spune: vrei sa-ti dau matale banii acuma, sau mergem impreuna la service? Ca si pe-a mea trebuie sa-o dreg. Ca uite cum arata! Si arata cu mana dreapta inspre masina.
Apoi Razvan continua:
- Uite, acum e inchis. E deja tarziu, dar baietii de la service-ul unde-mi repar eu mereu masina maine lucreaza. Or, ma stii: nu te las eu asa!
Asta stia Oproiu bine. Niciodata nu-si calcase cuvantul. In ceea ce priveste serviciul, era mereu om de cuvant si un specialist foarte bun. Niciodata nu-si lasa oamenii de izbeliste. Oproiu stia ca putea merge pe mana lui.
-Bine, dom´ inginer, cum ziceti dumneavoastra.
-Ti-o repara baietii mei maine. Mergem impreuna. Dimineata la 9:00.

.......................
Cateva ore mai tarziu, dupa ce iesise de la dus, dupa ce-si desfacu o sticla rece de Cola de la frigider si-si turna in pahar, statea pe terasa, cu parul ud, pieptanat frumos pe spate si incerca sa reconstruiasca ziua, s-o refaca, sa relipeasca fragmentele de puzzle, dandu-le, in discutia telefonica cu Gelu, o semnificatie:

- Da, Gelule, cum auzi. E terci. Am spart-o toata in fata.... Ei, nu chiar toata, doar in dreapta, farul... Nu, motorul nu are nimic. Nu. Nici la radiator. Macar atat. Îhî...Da, da!... Nu, nu stiu. Cel putin din cate am auzit eu... Da, mai, da, ti-am mai spus.... si dupa o pauza: Îhî, aha, daaaa! Maine dimineata. Da, mergem impreuna. Lasa, ca e baiat bun! ... Da... La baietii mei... Ce???... Nu stiu, mai!

Apoi se auzi un oftat:
-Auzi, Gelule, trebuie sa-ti spun ceva: eu cred ca am vazut-o.
Probabil ca in acel moment, de la celalat capat al telefonului, se cerea nevoia unei lamuriri. Razvan continua: Nu, eu zic ca cred ca am vazut-o, fiindca nu sunt sigur ca a fost ea. Nu stiu. Am vazut-o doar cu spatele....
Si apoi, dupa o pauza, cu un ton mai ridicat:
- Si cum ai fi vrut sa ma duc la ea? Tu nu intelegi ca in clipa aceea am facut accidentul? Nu am mai vazut-o deloc! Cred ca a luat-o dupa colt. Nici nu cred ca a sesizat ce s-a intamplat. Si apoi, ce era sa fac? Sa las masinile balta si sa alerg dupa ea? Hai sa fim seriosi!
O alta pauza lunga...
- Stie naiba ce sa mai fac! Imi trebuie un concediu. Cred ca ma lasa nervii...Dar ia zi, mai bine, tu ce ai mai facut?...

..................
Soarele era demult apus, forfota orasului nu mai era decat un usor zumzet, caldura inca dogorea din betoane. Blocurile se comportau ca niste sobe de teracota pe care le incinsese inadins cineva. Abia daca se mai simtea cate o boare usoara de vant la cate cinci minute, indeajuns sa spulbere magma de aer ce domnise deja de atata vreme peste oras.

Decizia - capitolul III - Adina

Casa era inca in plina dezordine. Covoarele erau pline de nisip si praf, praf care se asternuse rapid pe toata mobila din casa. Intreaga locuinta parea precum Gara de Nord, fara trenuri. Du-te-vino-ul de la ceremonia de inmormantare incetase si acum numai cei apropiati se mai aflau pe acolo.
Matusa Margareta - Reti sau Reta, cum obisnuia Adina s-o numeasca - se straduia sa mai adune de prin casa paharele, cestile de cafea, resturile de prajitura si pungile cu pahare de coliva, cele care ramasera nedate. Inca un vraf de prosoape cu lumanari statea pe marginea canapelei, dupa usa. Lumina intra timida si cetoasa, aruncand piezis raze in incaperea statuta. Un miros de imbacseala, de ceara si de mancare faceau respiratiile greoaie.
Ochii Adinei erau goi, adanci, cu cercuri vinetii in jur si umflati de plans. Statea acum rezemata cu capul in maini, cu cotul stang pe masa iar dreapta si-o lasase sa alunece, inerta, in poala. Nu mai avea putere sa faca nimic. Ultimele trei zile i se parusera un cosmar. Trebuia sa ia medicamente pentru a putea urma cortegiul funerar pana la cimitir. Prin minte i se invalmaseau zeci de mii de imagini. Niciuneia insa nu ar fi putut sa-i dea glas. Doar o durere era singurul lucru care stapanea in ea.

"-Mama, sa nu intri in apa adanca!" - o tinea minte pe maica-sa, cum ii spusese in acel an, la mare, cand invatase ea sa inoate. "-Nu, mami, nu intru. Dar acum chiar as putea, ca am invatat sa inot!". Si-o amintea pe mama ei asa cum era ea atunci, cu un costum de baie cu un slip lat, de culoarea prunei, cu flori mari verzulii. Isi amintea de coafura ei inalta, cu coc, de zulufii lasati in dreptul urechilor, chiar si atunci, in zilele acelea toride, pe plaja. Sa fi avut vreo cinci ani Adina atunci...Poate sase... Erau pe nisipurile de la Mamaia...
Zmbise usor la zilele in care mama ei, imbracata rochia alba, lunga, cu bordura de flori de mac, impartea lumina din zambete. Era foarte moderna atunci. Erau anii saptezeci si radiourile difuzau Beatles, Gil Dobrica, Margareta Paslaru... "Doua randunici/de trei zile vin mereu/pe la geamul meu si din aripi bat/parca-mi cer un sfat...". Da, ce n-ar da acum Adina sa mai aiba de unde cere un sfat!? Mama ei era acum moarta. Sfaturi de la ea nu are sa mai primeasca niciodata. O planse in aceste zile si parca ii secase si izvorul lacrimilor.
Se alina acuma cu amintirile ei, cu imaginile ce-i ramasesera in memorie, de cand si-o adusese ea aminte si pana acum.

Luni dimineata trecuse pe la ea s-o intrebe ce sa-i aduca din piata. Vroia sa faca piata. De regula, ea facea piata marti dimineata, dar nu stia nici ea de ce, in acea luni, s-a decis sa mearga pe la precupete. Plecase cu masina si se gandise ca, in drum spre casa, sa intre cu ea si la spalatorie. "Arata ca un porc!" se mustra singura, in sinea ei.

-Mama, daca mergi azi in piata, treci, te rog si pe la biserica. M-a rugat vecina Marioara sa-i pun niste bani pentru slujbe.
Mama Adinei a fost toata viata credincioasa. Nu s-ar fi zis asta, dupa felul ei mereu modern de a se purta. Excentrica nu a fost niciodata, dar era o femeie care stia ce i se sade. Nici habotnica nu era. Tinea, insa, toate posturile si isi sfatuia copiii mereu de bine. Tinea la ei ca la lumina ochilor. Nu a facut niciodata diferente intre Adina si Adrian.
El, fiul cel mare, nu putuse sa fie acum cu ea. Singurul lucru pe care-l putea face, era sa o consoleze telefonic.

Adrian era plecat de ani buni in America. Castigase la Loteria Vizelor. Acolo a incercat sa-si faca un rost. Mai intai, cu greu, apoi, incet, incet, se pusese pe picioare. Tot acolo o cunoscuse pe Doina. Ea era originara din Baia Mare, dar parintii ei reusisera sa plece prin ´90, imediat dupa revolutie. De atunci, de cand o cunoscuse Adrian pe Doina, viata i se schimbase in bine. Avea un mare sprijin in ea. Parca toti acei ani de singuratate i se stersesera cand o intalnise. "Ce noroc au avut ei doi!" se gandea mereu Adina. Doina e o femeie cu suflet mare si pentru asta ii era recunoscatoare, ca asa isi stia fratele in maini bune.
Cand mergeau in America, ea si maica-sa, erau primite cu tot dragul.

Cuscrii, parintii Doinei erau acum la pensie. Dar aveau pensii bune. Mama ei era contabila in Romania, inainte de plecare iar acolo se angajase la o firma cam pe acelasi post. "Deh, ca sa socotesti, nu-ti trebuie sa stii limba" obisnuia ea sa glumeasca. Iar asta spunea, pentru ca dupa atatia ani de rusa invatata in scoala, ii venea greu sa invete acum o alta limba. Accentul insa, si-l pastra. O dadea mereu de gol.
Tatal Doinei era pe vremea comunistilor director la Fabrica de Lapte. Nu ca ar fi avut el pe atunci mari legaturi cu limba engleza, insa o asimilase mult mai usor decat sotia lui. Iar accentul era doar foarte slab, parca ar fi fost doar dintr-o alta parte a Americii.
Isi faceau amandoi acum de lucru cu Anduta, nepotica lor de 4 ani si jumatate. O dulceata de fetita, cu niste obraji bucalati si un par carliontat, cu rezonante ba aramii, ba blonde, ba nisipii, de parca nu stiai niciodata clar ce culoare de par are.
Adrian nu putuse sa vina la inmormantare, fiindca Doina tocmai il fericise cu inca doi gemeni si chiar duminica noaptea sunasera la "Mama Ana", asa cum o numisera toti ai casei pe mama Adinei, sa-i spuna vestea cea mare. Acelasi telefon il primise si Adina. Ziua de duminica a avut deci, o insemnatate aparte in familia Rusu. Duminica, intreaga zi, vorbisera amandoua despre micuti, despre nastere, despre familie, planuri si asa mai departe.
Mama Ana chiar se gandise la alte proiecte mari pentru anul ce se desfasura. Avea de gand sa termine cu renovarea casei, la zidul din spate, cel care dadea spre gradina. "Mereu l-am amanat"-zicea ea, constienta ca si acel lucru facea parte din casa, nu numai fatada si interiorul. Camerele erau gata, curtea era betonata, via umbrea frumos jumatate de curte si facea o bolta minunata vara, cand soarele dogorea si, in septembrie, cand strugurii erau copti, raspandea un miros de tamaioasa, de-ti era mai mare dragul sa stai la umbra, la masuta din curte, cu o ceasca de cafea in fata dimineata, sau cu o carte in mana, dupa amiaza.
Sezlongul era mereu in acelasi loc, inca de cand murise tatal ei, acum doi ani. Nimeni nu vroia sa-l mute de acolo. Era locul lui preferat. Si nimeni nu vroia sa se aseze pe el, parca din semn de respect pentru cel dus. Chiar si pisica, cand se aseza, era gonita. Parca il asteptau pe el, sa vina, asa, cum venea el de fiecare data, sa se aseze. Iar aceasta asteptare era o asteptare muta nascuta dintr-o durere surda si inca nelecuita.

Familie cucernica, simpla, care se bucurase de viata si de ce ii oferise ea, atat pe vremurile comunistilor, cat si dupa revolutie.
Dom´ Nelu, ca asa-i zicea lumea, asa era el stiut peste tot, era un om sfatos si muncitor. Ii placea sa mai traga cate un paharel de tuica din cand in cand pe gat si mereu avea aceeasi replica:"Buna-i! Ce arde!". Nu era el un bautor in adevaratul sens al cuvantului. Nici nu i-ar fi placut. Si nici serviciul nu i-ar fi permis. Bea rar. Tinea tuica doar pentru musafiri sau cand si cand, cand se simtea el bine, chiar si in tovarasia vreunui vecin sau a familiei. Bere bea ca tot omul, vara si, la fel ca tot romanul, ii placea sa aibe alaturi si cate un mititel, sau vreo bucata de friptura la gratar. "Nimic nu-i mai bun decat ceafa la gratar si apoi cu o gura de bere!" Zicea el...

Dar acum era dus si el...

O viata intreaga fusese sofer. Mai intai pe autobuz, apoi pe TIR si in anii din urma facea curse internationale cu autocarele: Portugalia, Spania, Italia, Franta, Austria sau pe unde se mai nimerea, prin Europa. Asta i-a permis mereu sa castige bine. Dar era mereu plecat. El cu Mama Ana se sprijineau mereu. Cate nopti nu asteptase Mama Ana singura si ingrijorata?! Copiii aproape tot singura ii crescuse. Dar nu s-a plans niciodata de asta. Era mandra de cei doi copii ai lor, care facusera amandoi facultatea. Acum, Adrian era la casa lui. Mai Adina trebuia sa se marite. "Doar si-o gasi un baiat bun" isi spuneau mereu, unul altuia, in semn de incurajare pentru ce va sa vina.
De cand se stinsese Dom´ Nelu, mama Adinei era tot mai obosita. Cu toate ca tot atata muncea, ba poate chiar si mai putin. Dar nu mai era "Nelutu meu", asa cum ii spunea ea, in nume de alint, cand erau numai ei doi, sau cand, in gluma, mai relata cate o isprava de-a lui rudelor, vecinilor sau prietenilor de familie.
"Incredibil ce inseamna sa ai pe cineva alaturi!" se gandea de atatea ori Adina. Isi lua mereu ca exemplu familia ei. "Oare eu am sa gasesc pe cineva care sa ma iubeasca neconditionat toata viata? Uite, mama a avut noroc. Adrian la fel." Nu isi acorda insa prea mult timp unor astfel de ganduri. Treburile zilnice o sileau sa tina pasul cu actualitatile. Numai cand era singura isi lasa gandurile sa zboare. O incerca atunci un fel de nostalgie, o incolteau niste intrebari, mai le intreba pe colegele maritate cam cum e, in fine, incerca sa vada daca poate si ea sa duca vreodata o astfel de viata, daca i-ar fi fost harazita...

-Adina, mama, unde sa-ti pun paharele? o trezi brusc, vocea matusii Margareta.
-Of, tusica draga, pune-le unde vrei.
-Ti le pun in vitrina de la dulapul din camera din colt, impreuna cu celelalte?

Faptul ca Adina era de acum stapana casei, si a acestei case, nu numai a aprtamentului in care locuia, o facuse pentru un moment sa se simta descumpanita. "Of! Inca o grija in plus!" se gandi ea. Apoi raspunse:
-Da, acolo, Reti. Lasa, ca le aranjez eu intr-o zi. Pune-le alaturi de celelalte.

O ingramadeala de pahare de cristal, alturi de pahare de la setul pe care-l primisera parintii ei la nunta lor, pictate cu flori albe si frunze verzi si cu linii aurii la buza, linii care in decursul timpului incepusera sa se duca, de la atata utilizat si vopseaua care destrama desenul de primavara de pe ele, de atata amar de vreme. Alte cesti de cafea, unele dintre ele ramasite de la service-uri vechi, unele si fara toarta, dar pe care Mama Ana nu se indurase sa le arunce.
"Ce mai vrei cu ele, mama?" o certa Adina de multe ori. "Eh, lasa-le acolo! Nu stii niciodata ce vremuri vin!". "Mama, doar nu crezi ca vine Adrian acuma din America si are nevoie de paharele astea. Uite ce adunatura de cioburi mai ai aici!" "Ei, stiu ca nu, dar e bine sa fie." Si asa se terminasera toate discutiile Adinei cu maica-sa. Ea le stia pe ale ei. Si aduna pentru copii.
Acum, ea era cea care a ramas. Intr-adevar, lui Adrian nu-i trebuisera aceste lucruri. Ce sa si faca cu ele, acolo unde este? Dar ce sa faca Adina acum cu ele? Nu de ele avea nevoie. Acum isi daduse seama si izbucnise din nou in plans. De MAMA avea nevoie!!! Cum sa mai intre ea in aceasta casa, acum, cand casa era pustie? La cine sa mai vina ea? Pe cine sa mai viziteze? Pe cine sa mai intrebe de sanatate? Cui sa-i mai faca aprovizionarea? La cine sa mai alerge de sarbatori?

Brusc se simti singura, dar singura-singura, fara nimeni in sufletul ei si simti ca se prabuseste pe interior. Acuma abia isi dadu seama, ca ea ramasese, de fapt, fara familie. Cata vreme o vazuse in cosciug, parca ii mai simtea inca prezenta. Nu era inca DUSA. Era inca acolo pentru ea. Cu zambetul ei cuminte si sfatos, mandra cumva de ea, pana in ultima clipa a vietii...

"Pe cine o sa mai am eu acuma?" se gandea ea. Erau rudele, era buna tanti Reta, erau toate prietenele ei, dar NU ERA MAMA! O cascada de plansete o zdruncina din nou si fata i se intuneca mai tare. Era livida si buzele ii erau albastrii, la fel ca cearcanele ochilor. Nu mai avea nimeni ce ii face. Trebuia sa treaca prin asta. Trebuia sa se elibereze. Simtea ca lacrimile ii spala sufletul la fel ca si obrajii.

A fost pentru prima data in viata cand a regretat ca nu are langa ea un barbat. Nicio legatura de pana atunci nu o regreta. Niciuna. Ultima si cea mai usturartoare, era legatura ei cu Razvan. Se surprinsese singura ca se gandeste acum la barbati. Nu stia nici daca trebuie sa se mustre pentru acest gand sau sa-l considere firesc. Nu parea pana acum sa fi avut cu adevarat nevoie de un barbat langa ea. Era independenta, desi totusi, firava. Avea o delicatete sufleteasca pe care si-o cunostea atat de bine, incat nu lasa pe oricine sa se apropie de sufletul ei. De aceea nu s-a gandit pana acum la legaturi atat de intense. Acum, insa, viata i se parea lunga, infinita, seaca si se vedea pe sine ca era atat de lipsita de putere, incat nicio decizie simpla nu mai era in stare sa ia.
Ii erau indiferente acum paharele, casa, covoarele, zidurile neterminate din spatele casei, gradina si tot ce mai era pe acolo. Era prea singura.

..................................................
Soarele se lasa spre asfintit, trebaluiala din casa se estompase, covoarele erau curatate si rearanjate. In bucatarie, vasele erau asezate pe storcator intr-un morman, toate curate, numai sa mai fie puse inapoi in dulapuri.
Mirosul inca mai persista, insa acum era adaugit si de mirosul de detergenti de vase, facand aerul, parca, mai respirabil.
Caldura se mai stamparase. Ici si colo, cate o musca isi facea de zbor printre vesela. Nu mai avea nimic pe ce sa se aseze. Mancarea ce mai ramasese era in frigider. Casa era in ordine. Matusa Reta, tacuta, fara sa o tulbure, trista si obosita si ea, mai punea in ordine ultimele lucrusoare: pernele de pe scaune, colturile de la fata de masa, scrumierele le puse si pe acelea la loc.

-Tusa Reta, dormi cu mine in noapte asta?
-Dorm, mama, dorm!

Adina nu mai vroia sa se gandeasca la nimic. Ii ajunsese pe ziua de azi. Cand seara se lasa, cazu franta.

Decizia - Capitolul II - Mi-e dor de ea

- O iubesc, mai!
- Du-te la ea.
- Nu pot. Dupa tot ce i-am facut. Mi-e dor de ea de simt ca ma sufoc. Imi vine sa ma duc dracului mai bine. Cat de neghiob am putut fi!
- Crezi ca nu te mai primeste inapoi?
- Ma doare, ma intelegi? Ma doare. Cine m-a pus? Nu trebuia sa fac asta. Imi vine sa urlu, sa-i spun c-o iubesc, c-o vreau inapoi, c-o vreau in viata mea de acum inainte...
- Da, te inteleg. E trist.
- Si nu stiu daca as mai putea-o avea vreodata. Am ranit-o prea mult. Si mi-e teama ca daca o sa ma impac cu ea, iar o s-o ranesc. Uneori sunt un dobitoc.
- Aici iti dau dreptate. Esti. Stai, sa nu ma lovesti...rase Gelu. Eu ti-am spus si ieri sa mergi sa o cauti.
- Pe masura ce trece timpul imi lipseste tot mai tare. Pe masura ce trece timpul imi dau seama ce am avut. Cum am putut sa fiu atata de prost?
- Acum nu-ti mai ajuta asta la nimic. Daca o vrei, du-te la ea.
- Gelule, eu nici macar nu stiu unde sta. Eu nu am fost niciodata la ea acasa.
- Nu, dar tu ai numarul ei de telefon. Ai putea s-o suni.
- Nu pot. Nu indraznesc. Si apoi, ce sa-i spun? Cum sa incep? "Stii, mi-e dor de tine"? Suna tampit. Auzi: "dor de ea". De parca cine stie ce ar fi fost intre noi.
Offffffff!!!!! Imi vine sa ma urc pe pereti de draci. Cred ca sunt cel mai idiot din tot neamul barbatesc de pe pemantul asta. Ce dracu´ mi-a trebuit mie? Offffff!!!! Si de ce m-am indragostit tocmai de ea? Si dupa o pauza urma: - Vai, daca ai stii ce mi-am auzit!!!
- Lasa, ca tu chiar trebuia sa-ti mai auzi cateodata pomana, ca prea erai dus rau in ultima vreme.
- O vreau, mai, o vreau. Tu stii ce-i asta?
- Ei, ba bine ca nu stiu. Uiti ca si eu am mai fost certat cu Maria. Mai ales in primii ani cand ma angajasem. Aveam impresia ca sunt cine stie ce persoana importanta in firma, doar fiindca obtinusem postul de inginer asa de usor si ca aveam cateva cadre in subordine. Ma infoiasem si eu ca prostul. Si abia apoi mi-am dat seama ca nu asta era de fapt fericirea mea. Stii, sincer sa fiu, in fata ei nu recunosc nici acuma, deh, mandria masculina, insa noi ne-am sudat deja impreuna. E deja o alta poveste. Voi sunteti abia la inceput.
- Inceput! Tu te auzi cum vorbesti? De parca ai fi tu Mama Omida si ne-ai ghici tu noua viitorul...Parca ai stii tu ca noi suntem la inceput! De unde stii ca nu asta a fost totul? De unde stii ca n-o sa fie rece cu mine si sa-mi spuna: "Baiete, vezi-ti de drum!"
- Fiindca eu am sentimentul ca fata asta te iubeste. De aceea. Nimeni nu da cu piciorul la ce iubeste. Oricat de dureros ar fi ce i-ai facut. Eu zic ca o sa te primeasca inapoi.
- Dar niciodata nu va mai fi ca la inceput...replica trist si pe ganduri Razvan.
- Da, asta asa e. Dar tot de voi tine sa o faceti mai bine de data asta.
- De noi! Iar incepi. Tu asa vorbesti, de parca ai fi si vorbit deja cu ea si deja stii care ii vor fi raspunsurile. Bine ca stiu ca nu aveti nici o legatura, ca altfel te-as fi banuit ca ne-ai fi codos.
Apoi dupa o pauza:
- Ai vazut-o? Spune, ai vazut-o de curand?
- Nu, omule! Unde s-o vad? Crezi ca eu umblu prin oras cu ochii dupa femeile tale? Alta treaba nu am?
- Ah, nu, dar ma gandeam ca ai fi putut s-o vezi intamplator pe undeva, printr-un magazin, in vre-un bar, stiu eu...
- Nu, mai, nu am vazut-o. Dar eu ti-am spus doar ce gandesc.
- Of, daca ar sti ea prin ce trec eu acuma...
- Hmmmm... mai bine ca nu stie. Ca daca ar sti, ar spune ca bine ti se intampla.
- Ei, vezi, asta nu vreau eu. Eu nu vreau sa stie ea prin ce trec eu acuma.
- Auzi, dar tu crezi ca ea e proasta? Tu crezi ca ea n-a trait destul incat sa-si dea seama ce poate fi in inima unui om? Asa de naiva o vezi tu?
- Nu, tocmai asta e. Nu o vad deloc naiva. Nu acum. Atunci da, atunci am crezut-o complet naiva. Dar nu acum. Imi dau seama ca chiar nu e deloc naiva. Naivul am fost eu. Atata de tare m-am dat si m-am crezut de imabatabil, incat acum ma simt ridicol si penibil. Este exact ceea ce nu as fi vrut nici in ruptul capului sa las sa se vada.
- Ei, dar ea te-a simtit.
- Asta e. Asa e. Ai dreptate. Si pt asta mi-e rusine de mor acuma sa ma duc la ea.
- Daca tu n-o sa-ti infrangi niciodata rusinea asta prosteasca fata de ea, o vei regreta toata viata.
- Stiu, mai, stiu. Si mi-e cu atata mai greu sa admit ca eu, cel care ma dadusem atata de atoatestiutor, o dau in bara. Si tot eu trebuie sa ma duc la ea sa-mi cer scuze. S-au schimbat lucrurile ca naiba. E totul intors pe dos. E totul cu 180° altfel decat trebuia sa fie.
- Razvane, pana acum a tot fost mereu cum ai vrut tu sa fie si a iesit aiurea. De ce nu te lasi si tu odata pe mana cuiva? Poate ca nu ar fi tocmai gresit sa mergi acum pe mana ei... incerca Gelu cu timiditate si spaima ca nu cumva Razvan sa rabufneasca intr-o explozie.
- Gelule, tu tu dai seama ce-mi ceri? Tu imi ceri sa fiu exact cum NU am fost pana acuma.
- Si ce ai avea de pierdut?
- Pai in primul rand as pierde in fata mea.
- Si ti s-ar parea asta atata de rau???
- Cred ca acum sunt blocat. Nu stiu ce sa fac. Cred ca e prima oara in ultimii 15 ani cand chiar nu mai stiu ce sa fac. Ma simt aiurea de tot. Simt ca-mi fuge pematul de sub picioare. Parca nu mai recunosc. Parca nu mai sunt eu.
Gelu zambi si isi spuse in sinea lui: "Ce m-as bucura daca mititica asta l-ar mai pune un pic cu botul pe labe! Nu i-ar strica sa-l mai aduca si pe el cineva cu picioarele pe pamant". Iar apoi continua cu voce tare:
- Razvane, ia-ti timp si gandeste-te la tot ce ai pierdut in toti acesti ani tanandu-te tu atata de tare. OK, pana la o anumita varsta, toti te admiram, te credeam cool, dar gandeste-te ca vremurile acelea s-au dus. Ai si tu nevoie de caldura langa tine. Nu esti nici tu o stana de piatra. Si nici masina de iubit femei nu esti. Si poi, stii si tu singur ca numai sexul in sine nu mai e atat de palpitant, oricat ar fi pipita aia de buna...
- Da, ai dreptate, Gelule, ai dreptate. Dar mie tocmai de asta mi-e teama. Mi s-ar schimba toata viata.
- Dar nu asta ar fi ce ti-ai dorit? Nu asta ar fi ce ai visat?
- Stii, eu ma intreb daca cumva, oare, chiar EA este cea care trebuie sa-mi stea mie alaturi?
- Mda, buna intrebare... Dar stii ce? Asta poti afla doar ducandu-te dupa ea si incercand sa reiei din nou legatura. Altfel, vei ramane in impasul asta mereu...
- Gelule, merci de sfat! Transmite-i Mariei salutarile mele.
Apropo: sambata ce faceti? Nu mergem cu totii la iarba verde?
- Am putea, daca ar ramane vremea frumoasa.
- Bine. Hai salut!
- Salut! O zi buna!

Decizia - Capitolul I - Razvan

- Bai, de ce dracu´ nu te duci la ea?
- Ai innebunit? Ce sa caut la ea?
- Pai sa-i vorbesti.
- Ce sa-i vorbesc? Ce am eu sa-i spun ei?
- Pai de exemplu, ca te gandesti mereu la ea. Cum ar fi?
- Hahahaha! Asta-i buna! Dupa ce mi-a facut ce mi-a facut! Bai, deci femeia aia m-a facut albie de porci!
- Dupa ce ti-a facut ce ti-a facut??? Vrei sa spui ca dupa ce ti-a facut in urma a ce i-ai facut tu ei!
- Omule, esti nebun? Eu nici nu am ajuns macar sa ma culc cu ea! Cum vorbesti? Tot ce a fost a fost poveste. Am aburit-o, atata tot!
- Da, ai aburit-o, asa cum le-ai aburit tu pe toate... Erai tu expertul in relatiile cu femeile...
- Da, dar cu Adina nici macar nu m-am culcat!!!
- Pai tocmai asta e. Stii ce? Eu cred ca de aia ti-a si ramas gandul intepenit la ea, ca relatia voastra parca nu avea nevoie de confirmarea sexuala a niciunuia pt a sti ca poate deveni mai mult, ca putea fi ceva adevarat dincolo de toate aparentele. Ei, nu te-ai fi culcat tu cu ea...
- Dar ce, tu crezi ca eu nu i-as fi tras-o?! Hai sa fim sinceri! Tu nu ai vazut ce fund avea? Era misto tipa. Recunosc, mi-a placut. Sigur ca i-as fi tras-o!
- Si totusi, nu ai facut-o...
- Nu, am fost bou! Am aburit-o doar...
- Da, ca s-o inseli cu prima tipa gasita intr-un bar...
- S-o insel! Asa vorbesti de parca noi am fi avut vre-o relatie! Eu nu-i promisesem nimic. Am lasat-o sa creada ca sunt un tip de treaba doar si ca o voi sprijini. Avea nevoie de asta. Avea nevoie sa simta caldura in jurul ei. Am lasat-o sa creada ca sunt prietenul ei, sa aibe incredere in mine. Am lasat-o sa se destaiunuiasca atunci cand simtea nevoia, ascultasem toate plangerile ei...
- Pai, da, dar tu i-ai inselat increderea, ceea ce e mai rau. Ca doar nu era proasta sa nu priceapa ca daca era vorba doar despre sex intre voi doi, chiar nu avea de ce sa se simta atat de prost. Dar era vorba de incredere. Mai, omule, tu ti-ai pierdut valorile? Dupa ce grila de valori judeci acum lucrurile? Ai mintit-o. Ai dus-o cu zaharelul. Iar ea chiar credea in tine. Iar tu doar te dadeai ceva ce ea astepta.
- Mai, tu ce vrei acuma? Sa-mi pun pirostriile? Bine ca vii tu acuma si ma iei tu cu morala... Mai bine vezi-ti de ale tale!
- Nu am zis ca trebuie sa te casatoresti cu ea fiindca...
- Auzi! Tu te auzi ce spui? Tu nu pricepi ca intre noi nu a fost nimic? Adica, nimic din partea mea. Daca ea si-a imaginat asta, e treaba ei. Eu nici nu am dezmintit...
- Bai, frate, bai! Bai, tu te-ai tampit? Tu cui incerci sa-i explici? Mie? Crezi ca nu te vad ca esti copt de cand v-ati certat? Nu ai chef sa vii cu noi nici la fotbal, la bere sambata ai stat de parca ti-ar fi plouat intruna, esti intors pe dos, numai tu insisti sa ne explici ca tie iti merge bine.
- M-am simtit ca un cacat cand m-a prins cu aia impreuna... Dar, sa mor io, ca aia nu insemna nimic pt mine... Si nici ea... Cu ea nu ma culcasem, tu nu pricepi? Cum s-o insel, daca nici macar nu-i propusesem asta?
- Mai, tu cati ani ai? Cand dracu´o sa iti vina si tie mintile in cap? Eu nu te mai inteleg! Sa mor io! Noi am facut toate prostiile posibile impreuna iar eu te-am considerat cel mai bun prieten al meu. Am tinut mult la prietenia ta. Tu ai fost unul dintre cei mai buni si mai inteligenti tipi din scoala. Pt asta te invidiasem mai mereu, dar te pretuiam, fiindca erai prietenul meu. Cati din scoala si apoi din facultate nu voiau sa fie in locul tau? Si, naiba stie, dupa ce ai trecut de 30 ani parca te comporti din ce in ce mai ciudat. Nu mai inteleg ce se intampla cu tine. Iti pui singur frane, iti tai craca singur de sub picioare, parca te incurci in propria-ti viata, parca nu mai stii cine esti!
- Mai, Gelule, noi ne stim de cand am fost copii. Cred ca am facut intr-adevar toate prostiile impreuna. Recunosc.
- Da. Acum vad ca ai cazut pe ganduri...Si ce te impiedica sa recunosti acum adevarul? Ce te impiedica sa recunosti acum situatia in care te afli? Tu ai fost intotdeauna cel mai bun, cel mai invidiat, cel admirat si cel mai rational. Eu nu mai inteleg: unde dracu´ ti-e ratiunea?!
- Tocmai asta e: rational! Eu am fost mai mereu rational! Asa m-ati vazut voi! Iti amintesti la 26 ani cand m-a lasat Rodica cu ochii in soare, dupa doi ani dupa ce am fost mort dupa ea? Voi nu stiti decat ceea ce vedeti. Atunci am simtit ca se prabuseste lumea cu mine. Nicicare dintre voi nu a sesizat asta. In mine se rupsese lumea. Numai ca nu a vazut asta nimeni, fiindca eu bravasem.
Stii la balul de absolvire dintr-a XII-a, habar nu ai: pe toata perioada liceului eram indragostit de Marcela. O invitasem sa-mi fie partenera atunci, macar in ultima seara. Stii, m-a refuzat razand:" Oooo!!! Un tocilar increzut ca tine ma invita pe mine la bal sa-i fiu partenera? Vrei sa tragi iar o liniuta pe rabojul victoriilor tale?" Si s-a intors si a plecat.
Tu nu intelegi? Eu toata viata m-am temut ca voi fi refuzat. De aceea am preferat, in ceea ce a privit femeile, victoriile usoare. Am invatat mereu ca un nebun. Am crezut odata, ca daca voi reusi ceva in viata, voi fi privit cu mai multa incredere. Nu voi mai fi refuzat.
- Hmmmm.... Omule, eu cred ca tu, in ciuda a ce esti, esti coplesit de complexe. Noi toti te-am invidiat. La tine parea mereu totul atat de simplu. Parca stiai mereu ce ai de facut. Niciodata nu erai nesigur. Tu nu aveai niciodata problemele noastre.
- Nu, fiindca am invatat sa le evit.
- Asta ne gandeam si noi. De aceea te consideram mai intelept.
- Da, dar am uitat sa traiesc. In timpul asta, voi ati avut iubite, v-ati certat cu ele, v-ati impacat, va vizitaserati reciproc parintii de sarbatori si toate alea. Uite, Doru si Mihai au deja copii. Vezi, pt asta ii invidiez...
- Mai, Razvane, eu nu as fi crezut niciodata ca tu ii invidiezi pe ei pt copii!!!... Ma uimesti!
- Da, fiindca ei au reusit ceva ce eu nu am reusit.
- Nu se poate! Tu ai fi putut sa ai deja copii pana acuma cu oricine ai fi vrut. Cate nu au fost moarte dupa tine?!
- Lasa, mai, Gelule! Alea nu erau moarte dupa mine, alea erau moarte dupa oricine. Tu nu intelegi? Un suflet se simte.
- Mai sa fiu! Tu esti un sensibil! Asta nu as fi crezut niciodata! De cand esti tu atat de sensibil, mai? Si de cand dai tu atata dovada de profunzime?
- De cand am incetat sa traiesc. Gandeam doar cum ar fi daca as trai si eu, ca voi.
Ma ascundeam mereu sub masca ironiei si a glumei, vorbeam mult tocmai ca sa-mi acopar temerile, bravam cand voi incercati sa faceti ceva din viata voastra sentimentala. In timpul asta am constatat ca am devenit un arogant nedrept si nesuferit.
Uite, Maria a ta te iubeste. Si asta dupa sapte ani! Eu nu am depasit niciodata perioada aia de doi ani cu Rodica. Mi-a fost mereu teama sa nu o dau in bara. Gelule, mie imi e o frica de mor!!! Iti marturisesc sincer!
- Ma uimesti! Asta nu as fi crezut!
- Da, uite, asta e adevarul!
Si atunci de ce nu te duci dupa ea? Macar acum fa si tu ce trebuie...
- Lasa-ma! Nu stiu ce o sa fac...
- Mai, eu am sentimentul ca tipa asta te iubeste.
- Las-o, mai, sa ma iubesca atunci! Ce vrei tu sa-i faci?
- Ei nimic. Tie.
- Mie? Ce, te-ai apucat de profetii? Esti tu Sfantul Ioan Botezatorul acuma? Ce vrei sa faci? Astepti vre-o minune? Mai bine lasa-ma! Si de ce naiba insisti tu mereu sa intri in viata mea? Ce te-a apucat tocmai acuma?
- Esti prietenul meu de o viata! Si e de datoria mea sa te mai trag si de maneca, din cand in cand.
- De ce nu vrei tu sa ma lasi frumos in pace si sa mergi tu frumusel la Maria ta? Poate te asteapta cu o prajitura. Ca stie sa faca mancare buna.
- Poate ca ar trebui sa ai si tu pe cineva care sa-ti mai faca si tie cand si cand cate o prajitura...
- Bai, ma lasi? Stii bine ca gatesc mai bine decat jumatate din femeile pe care le-am cunoscut. Am avut ambitia de am invatat si asta. Nu de foame mor eu. Lasa-le pe ele sa-si faca unghiile, sa-si pastreze manichiura. Eu ma descurc si singur.
- Cred ca ne indepartam iarasi de la subiect.
- Mai, hai sa ne fie clar: uite aici: eu nu ma duc la Adina! Daca de asta ai venit, ai venit degeaba.
- Auzi? Am priceput. Dar pot sa-ti pun si eu o intrebare? Tu cand ai de gand sa-ti traiesti intr-adevar viata??? Cand ai de gand sa-ti asumi si tu responsabilitatile unui om matur? Stii, atunci poate ca ne vei invidia mai putin si vei fi si tu mai fericit. Adina ar merita sa fie fericita. Pe langa ca e frumoasa si ca are un suflet bun, da si dovada de responsabilitate si maturitate. Eu zic sa termini odata cu prostiile si macar acum fa si tu ce trebuie facut. Sunt convins ca n-o sa-ti para rau. Mai gandeste-te...

Si Gelu pleca tragand usa dupa el. Incaperea se cufunda intr-o tacere morbida. Razvan simtea ca se sufoca. Din nou, acel sentiment de sufocare care il apuca de fiecare data cand lucrurile deveneau prea serioase. Relatiile cu pipitele prostute nu-i mai aduceau satisfactie de mult. Cu focoasele se iubise pana sucombasera amandoi si tot cu un final cu despartire s-a soldat. Cu pisicutele nehotarate si cumintele nici nu stia ce sa inceapa. Era mereu o chestie nedeterminata, nehotarata. Parca ala nu era genul de relatii care sa-l multumeasca.
Cu Adina insa, era altfel. Habar nu avea ce si asta il enerva. Il incita fizic, dar uneori parca l-ar fi tinut sub papuc. Iar el nu era genul. Cu toate astea, tot nu era tocmai o senzatie de disconfort acest tinut sub papuc. O simtea mai mult ca pe o caldura. Ultimele ei cuvinte il deranjasera. Asa ceva nu i-a permis el nici unei femei. Dar, in fond, ea avea dreptate. Ea nu facuse altceva decat sa il puna in fata cu realitatea. Cu acea realitate cu care nu dorea nici macar el insusi sa se puna fata in fata. Parca nu era inca pregatit sa recunoasca ca este un adult responsabil. Desigur ca si ei ii placea sa se joace. O facusera deja, dar ea delimita foarte clar joaca de seriozitate. El parca nu reusea sa mai faca asta. In capul lui era un balci. Fugea de responsabilitate, dar, in acelasi timp, totusi, dupa toate magariile pe care le facuse, in mod ciudat pt el, se simtea responsabil.
Isi decuplase telefonul, evitase locurile unde stia ca s-ar putea sa o gaseasca, isi facuse in capul lui deja o mie de scenarii de deculpabilizare si, totusi, gandul la ea nu-i dadea pace. Ce ii facuse femeia aia? Initial era o joaca nevinovata. Dar ce naiba i s-a intamplat? Se poate ca el sa se fi indragostit fara sa vrea, fara sa caute, macar? Era ceasul sau bilogic care ticaia mai tare decat i-ar fi convenit lui? Nu vroia el sa recunoasca ca ea insemna deja mai mult pt el decat i-ar fi fost lui comod si preferabil?
Isi cautase de lucru cu alte treburi. Pe de o parte avea senzatia ca trebuie sa se explice cumva fata de ea, chiar o si facuse, dar intr-un mod deplorabil, prin niste metode care numai cu responsabilitatea si cu maturitatea nu aveau de a face. Disculpabilizarile lui aduceau mai mult a acutoacuzare. Jalnic! Pe partea cealalta, parca totusi, gandul la ea ii dadea tarcoale. I-ar fi placut sincer s-o sarute, s-o tina in brate, s-o iubeasca cu adevart. Dar acest gand il inlatura cum alungi o piaza rea, ca doar el stabilise de la inceput ideea ca fiind exclusa. Nu avea de la bun inceput gandul de a se duce mai departe cu ea decat se dusese cu oricare alta dinaintea ei. Si totusi, ea avea ceva ce lui nu-i dadea pace. Acum se afla in punctul in care orice decizie ar fi luat, tot avea ceva de pierdut. Daca nu mergea la ea, o pierdea oricum pt totdeauna. S-ar putea eventual sa se linisteasca cu gandul ca va aparea o alta EA care-l va tulbura ana in adancuri si-l va cunoaste si-l va respecta si iubi pt ceea ce este el cu adevarat. Dar cate femei si-ar mai fi pierdut vremea scotocindu-i lui maruntaiele sufletului?
Pe partea cealalta, daca se ducea acum la ea, ar fi fost echivalent cu recunoasterea infrangerii in fata propriei slabiciuni. Dar, oare nu ar fi mai degraba un castig acest lucru? Nu ar insemna mai degraba asumarea, in sfarsit, a responsabilitatilor lui? Nu s-ar fi indreptat viata lui in directia pe care, de fapt, si asa o visa de atata timp? Ar fi avut o femeie care l-ar fi iubit, care l-ar fi respectat si pe care chiar stia ca se poate baza oricand cand ar avea el nevoie. Da, avea el intr-adevar nevoie de asta? Acum chiar nu mai stia nici el ce vrea. Nu mai stia nici cine e. Si, mai ales, chiar nu intelegea cum a reusit Adina intr-un timp atat de scurt si, mai ales, fara sa fi fost iubita lui reala, sa-i dea atata bataie de cap? Era de vina fundul ei bombat? Sanii? Nu, nu credea tocmai asta. A avut el la viata lui femei care aratau ca sculptate, dar totusi... Era ea desteapta? Hm...Proasta nu era, dar nici vre-o savanta nu era. Se pricepea sa vorbeasca. Iar asta ii placea si lui. Insa ii cam sarea tandara si lasa sa se vada clar mereu cand cate ceva nu-i convenea. Il facuse deja de cateva ori sa se simta prost. Si doar de ce facea asta, ca doar nu era nevasta lui. Nu avea de ce sa-i tina ea lui lectii de morala. Ii pasa de el, da, asta da, cu siguranta. Ea il simtea ca om. Ii simtise slabiciunile. Chiar daca el incercasa de atatea ori sa si le ascunda. O mintise de multe ori cu multe chestii. Insa pt chestiile minore ea nici nu se supara. Parea mai degraba dezamagita ca el continua prin modul lui de viata sa se minta singur, reusea, in ciuda inteligentei sale, sa-si fure singur caciula. Poate ca de aia. Ea vazuse ceva bun in el, acolo unde el insusi nu mai credea ca ar mai fi ceva. Si aia vroia ea sa apere.
Ce bou se simtea! Se simtea ca un ratat. Simtea ca orice ar face, nu mai poate intoarce roata. Nu mai putea drege nimic. Avea senzatia ca daca s-ar duce acum la ea, ea ar avea dreptul sa-i dea cu tifla. Si, totusi, ea nu ar fi fost genul care sa se razbune. Dar sa se duca la ea acum, dupa toate cele intamplate, din mandria sa de barbat, nu putea accepta. Pe partea cealalta, cum naiba sa se impace el cu sine? S-a supraapreciat in legatura cu ea. O crezuse mai slaba, mai proasta, mai neajutorata. Chiar nu putea sa creada ca ea o sa-i dea atata de gandit. Se ura pentru asta si ura si situatia in care se afla. Ingrata situatie. Mai bine ar fi fost sincer si direct de la inceput. Dar parca el mai stia ce e aia sa fie sincer intr-o relatie?! De atata vreme se multumise cu surogate. Le trata pe toate ca pe niste trestii neganditoare. Nista gasculite care se lasa date pe spate din cauza unor varii motive. Iar acum vine ea si vrea sa stie totul. Vrea sa intre in lumea lui. Stop! Pana cand? Pana unde? Cum? In lumea lui? Ce sa caute o femeie in lumea lui interioara?
... Daaaa... Oare? Ce sa caute o femeie in lumea lui interioara? Buna intrebare... Si daca a sosit totusi timpul ca el sa se gandeasca si la asa ceva? Ce s-ar intampla daca ar renunta el la misoginismul care atata vreme il urmarise? Ce avea de pierdut? Dar ce avea de castigat?
Probabil ca va mai reflecta la asta. Poate ca a venit vremea sa-si puna cu adevarat intrebarea ce vrea el de la viata sa...
Avea uneori senzatia, ca orice ar fi facut, tipa asta l-ar fi dovedit, l-ar fi infrant cu ceva, nu stia cum si cu ce, dar parca asta era ceea ce simtea. Un soi de amenintare. Ii parea ca s-ar pierde el pe sine daca ar fi sincer cu tipa asta. Si, culmea, cu Adina chiar se merita sa fie sincer. Se simtea uneori ca prins in cusca. Fugea de ea, astfel fugind de el. De fapt, nici nu mai stia de ce si de cine fuge. Ajunsese sa se amageasca cu tot felul de alte femei, cu alte victorii, una mai facila sau mai ridicola decat alta.
Dar, in sinea lui chiar se intreba: cat mai are de gand sa duca o astfel de viata? Era el sigur ca asta era ce visase? Era el sigur ca o astfel de viata isi dorise? Nu, sigur ca nu. Iar acum era in dilema...
Avea nevoie de timp pt el. Tip in care sa se gandesca serios in ce directie o va lua viata lui. Si-o va trai sau o va rata?
Acum ar trebui sa plece. Sa plece undeva unde sa fie singur. Trebuie sa se curete, sa se purifice, sa se redescopere si sa se redefineasca. In fond, era viata lui...