miercuri, 29 septembrie 2010

Dancing cheek to cheek

"Heaven, I´m in Heaven
And my heart beats so  that I can hardly speak
And I seem to find the happiness I seek
When we´re out toghether dancind cheek to cheek"

Atunci... 
Nici nu stiam cum va arata. Stiam doar ca va veni...
L-am vazut prima oara acum trei luni jumate. Mai precis pe 12 iunie, seara, la ora 22.23. Tin minte exact... Era canicula. De atunci viata ne-a legat definitiv unul de altul...

Acum...Asta seara...
Am pus CD player-ul in priza. Am cautat un disc care imi place. Doua voci inegalabile: Ella Fitzgerald si Louis Armstrong. Mereu ma binedispun. Eu iubesc jazz-ul. ..
El era cu mine in sufragerie. Era intins pe canapea. Am vazut cum isi misca ochii, masurandu-ma de sus pana jos, dar, mai ales, cum ma fixeaza intrebator, cu ochii lui mari, setosi sa cuprinda intregul univers in ei, intr-o buna zi. 
Stiam ce dorea, desi nu a scos nicio vorba. El n-a spus inca nicodata asta. M-am dus la el, l-am cuprins in brate si l-am luat la dans. Muzica il vrajea. Il facea sa fie tacut. Il apropiasem atat de mult de mine, incat ii simteam corpul cu toata greutatea. Ii simtem mirosul de proaspat si ma plimbam cu degetele prin firele sale fine de par. Obrazul lui, lipit de al meu, cald, ii aluneca usor cu barbia spre umar. Ii simteam respiratia pe gat apoi buzele sale care ma gadilau usor si tacut si degetele sale care ma apucau uneori spasmodic de brat, cautand sa-mi delimiteze extremitatile, sau cand, cu degetele incalcite in parul meu, ma tragea usor de el, facandu-ma sa tresar. Ma infiora gestul lui inconstient. Din cand in cand, un usor oftat il trezea din reverie. 

Muzica pusese stapanire pe el, la fel ca pe mine. Ajunsesem sa fac piruete prin casa fara sa mai imi dau seama. "Heaven, I´m in Heaven..." repetam mereu si parca eram intr-adevar in Heaven. Da, pentru el ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu!
Nici eu nu credeam ca sunt in stare de asemenea emotii, de un sentimet atat de profund si de cald. Il iubeam din tot sufletul meu. Si, pe zi ce trece, acest sentiment creste. Il cunosc tot mai bine. La fel, si el ma descopera in fiecare zi. E o lume noua. E o magie ce s-a creat intre noi.

"Oh, I love to climb a mountain
and reach the highest peak
But it doesn´t thrill me half as much 
as dancing cheek to cheek"

Si cand te gandesti ca sunt prima femeie din viata lui! Da... Prima! Iar el ma iubeste inconstient. Hm! Nici macar nu isi da seama de asta. E dragostea instinct?

Muzica mergea mai departe si noi ne invarteam in piruete. De atata dans, la un moment dat, il apucase sughitul. Am zambit... M-am uitat: pe masa, sticla era goala. Erau sorbite si ultimele picaturi din ea...Ii simteam izul dulce si  acru de lapte. Da, de lapte!...Ati citit bine!

E vorba de fiul meu. La ce va gandeati? Si are doar trei luni si jumatate.  Nu e normal sa-l iau la dans prin casa din atata dragoste? Nu e firesc sa-l iubesc atat?
El e Marc Patrick si-l iubesc mai presus de orice...

"Hmmm... Heaven, I´m in Heaven..."              

marți, 28 septembrie 2010

Iubiri cu clorofila, stresini si crizanteme


Ma-mbrac in mantia de iubire
De-un verde crud,
Sa-mi tina scut.
La cap, imi pun visele
In care mana-mi strangi.
Mi-e dorul perna si
Soaptele tale,
Transformate in nori,
In urechi le mai aud,
Uneori.

Un veac imi pare
A ta plecare
Pana cand
Aud pasii tai din nou
Pe hol
Usor batand.
Inima-mi tace, sfioasa
Asteptand
Sa-i tresalte clorofila
Cu mangaierea respiratiei tale
Pe ceafa... Ma-nfiori!
O crizantema-a firii mele astepta
Prin sarutul tau
Sa-nvie
Din nou.

In asteptarea ta
Mi-e trairea stafida,
Uscata-n rastimp,
O gutuie,
Ce se coace
In geam,
Nu in ram.


Cand ploile se tranforma in siroaie
Si curg fluvii de frunze moarte
Pe streasina vantului,
Cand se transorma in namol de uitare
Pana si praful gandului,
Imi las in voie visul
Si pleoapa o-nchid
Pe patul de dor
Galbejit.

Mai sunt cinci zile, iubite,
Cinci zile cu noptile lor,
Pana cand voi putea sa ma vad
In tine, in verdele ochilor...

Si-abia atunci simti-voi iarasi,
Prin fire-mi,
Primavara...

luni, 27 septembrie 2010

Pledoarie pentru lucrurile neintelese

Tuturor celor care mi-au pus piedici, care m-au dezamagit, care m-au refuzat sau mi-au inchis drumuri in anumite directii LE MULTUMESC! Ei au fost Semnul lui Dumnezeu care mi-a deschis ochii spre Calea Mea.

Sa nu huliti niciodata pe nimeni, sa nu urati niciodata pe nimeni, sa nu blestemati. Asa nu-i veti putea schimba. Multumiti-le si iubiti-i. Ei sunt cei care va intaresc, cei care va ajuta sa deveniti VOI, creatiile frumoase cele care sunteti azi sau cele care veti fi intr-o buna zi. Nefericirile de azi se transforma in fericiri de maine. Trebuie doar sa deschizi ochii si sa te uiti. Accepta-te pe tine in refuzul lor. Cauta-te pe tine. Voi nu banuiti niciodata ce putere se ascunde in spatele unui refuz. Si, nu uitati, nimic nu e intamplator!
Eu i-am iubit mereu pe cei ce-mi erau impotriva, din ziua in care am invatat sa intorc lucrurile in favoarea mea. Fara ei nu as fi stiut cat sunt de puternica. Greutatile nu le-am iubit, fiindca nu le-am dorit (cine le iubeste? cine si le doreste?), dar pretuiesc intelepciunea dobandita in urma lor. Acolo unde pare ca nu mai e nicio cale, exista mereu una. Ea e in tine, in sufletul tau. Asteapta doar ca tu sa te deschizi, sa nu-ti mai fie teama de intunericul din tine, fiindca el asteapta acolo de mult, sa fie inlocuit cu lumina. Cand te temi de ceva, de intunericul din tine te temi, de nestiinta din tine si de nesiguranta. De ce cereti mereu viata usoara? De ce vreti carari batatorite? Au nu stiti voi ca pe acele carari nu gasiti roade? Pe acolo au trecut alti drumeti inaintea voastra si au curatat locul. Mergi, calatorule, pe drumul tau, scutura pomii tai, culege roadele tale, dar inainte de asta, umple-ti desaga cu mancare doar pentru cateva zile si apoi munceste. Fara simbrie. Simbria-ti vor fi poamele pomilor tai. Vor fi mai dulci decat cele de sub coroanele altora.
Lumea e o oglinda. Cand cineva iti intoarce spatele, mergi senin spre spatele lui, uita-te la el. Si el are acolo atatea de ascuns. Atata doar ca el nu stie. Fiecare crede ca ce arata e de vazut. Gresit. De vazut e ce ascunde. Nu te intrista cand nu auzi vreo vorba. Ele sunt acolo, ingramadite prea tare pentru a se putea elibera lin. Din taceri poti cunoaste oamenii mai bine decat din vorbe. Tacerea are ochii sinceri, doar gura-i muta. Asculta cu ochii si vorbeste cu sufletul. Iti pare greu? E-asa de simplu! Gandeste doar ca cel ce te repede uneori e mult mai slab decat tine. Atat, ca el nu stie. El nu vrea sa accepte. Daor sufletul lui stie. Refuzul lui poate insemna teama. Lasa-l atunci si mergi in treaba ta. Nu-l bate la cap. Il inspaimanti si mai tare. va fugi. Te va ocoli. Tu poti fi puternic si atunci cand nu faci nimic. Altii se bat pe langa tine iar tu stai in mijlocul unui camp de batalie. Curg rauri de sange si sunt patate false onori. Se bat in van. Se bat cu spaimele din ei. Ei se lupta, de fapt, pentru a se invinge pe sine, atata doar, ca nu stiu.

Curajul este lin. El nu cauta razboaie. Fii ingaduitor. Fii senin. Iubirea iti va ramane pe chip, te va lumina si te va intari. Ura te va sluti. Vei fi slab. Nu merge pe cai pierdute. Nu rataci in beznele sufletului tau. Iubeste-ti fricile si cauta-le. Ele vor deveni forte de care te vei putea folosi pentru a te construi pe tine. Tu esti puterea si nu altii. Totul sta in tine. Nu ii uri pe ceilalti, ei nu au nicio vina. Ceea ce urasti, de fapt, e slabiciunea ta, e frica ta, e neputinta ta. Cu acelea trebuie sa te lupti. Inca ceva: sa nu te lasi niciodata constrans. Calea ta e libertatea.
Nu te face dependent de nimeni. Cel ce incearca sa faca asta nu te-a iubit si nu te va iubi niciodata. Si nici nu-ti va vrea binele. Vei fi doar folosit. Apoi te vor arunca. Nu te lasa sa fii facut gunoi. Nu crede in ei si nu le urma calea, orice ti-ar promite in schimb. Ei nu sunt cu tine. Ei nu tin la tine. Aproape iti vor fi doar cei ce ii simti in dreptul umarului tau, in nenumaratele ori cand iti arunci a cautare capul.  Daca vreodata o sa fi in situaitia  de a nu vedea pe nimeni, sa nu crezi ca esti singur: te ai pe tine. Intreaba-ti atunci cele mai de pret ganduri si vei vedea. Iti va parea greu? Cata vreme inca te mai ai pe tine, inca nu esti singur. Te ai pe tine! E bine. Altii nu se mai au, desi par vii. Gandeste!

Si, nu uita: cea mai importanta lupta pe care o poate duce si castiga omul este cea cu sine insusi!
De aceea, crede in tine! 

vineri, 24 septembrie 2010

Decizia - Capitolul V - Plecarea

Dimineata se trezise cu soarele-n ochi, cu o usoara cefalee si cu gandul de a-si face, cat de repede se putea, o cafea. Nu suportase niciodata sa manace sau sa bea ceva pana nu se spala pe dinti, drept pentru care tasnise direct in baie, isi aruncase camasa de noapte pe un colt al masinii de spalat, rasturnand in graba sa cutia de crema de fata careia uitase cu o seara inainte sa-i inchida capacul. Ofta si se aplecase, cautand cu ochii inca umflati de somn cutia. Alifia se intinsese improscata pe cateva dale de gresie si pe faianta. "Asta mai imi lipseste! Asa imi trebuie daca le las alandala!" - isi zise Adina in sinea ei si se apuca sa stranga cu niste hartie igienica urmele albe si unsuroase. "Uf, in ultima vreme oricat as dormi, tot obosita ma trezesc!". Isi dadu seama ca nu putine erau incercarile ei de viata din ultima vreme. Dupa moartea mamei cazuse totul pe umerii ei. Asta acasa. La serviciu, in afara de cele trei zile, cat isi luase pentru inmormantare, era la fel de solicitata. Mai mult decat atat, ea nu-si luase cooncediu de la sarbatorile de iarna. Oricum trebuia sa-si faca si restul zilelor si mai avea inca o singura saptamana de lucru. Cinci zile, cu alte cuvinte.

Iesind din baie, isi stranse halatul in jurul taliei cu cordonul, isi desfacuse prosopul facut turban si-si scutura parul umed, trecadu-si degetele prin el, lasand sclipirile rosietice-castanii sa straluceasca in lumina soarelui. Prin geamul deschis  se auzea larma strazii pe langa un fosnet lin de frunze si cantecul gugustiucului care-si facuse cuib in dreptul ferestrei ei. Teiul din fata lasa mirosul florilor sale sa mangaie narile, intregind astfel atmosfera calda de vara.

Adina isi turna o cana mare de cafea, refuzand de asta data sa mai adauge atat zahar, cat si lapte. Vroia s-o simta asa amara si calda alunecandu-i pe gat. Trebuia s-o savureze cruda. Cruda si imediata, asa cum este viata.
Se indreptase apoi incet spre telefon, lua receptorul in mana si incepuse sa tasteze. Se lasa apoi din nou, moale, pe scaunul scaldat in soare, de pe balcon.


- Alo, Gilda? Buna dimineata! Zambise. Pe Gilda o sunase in urma cu cateva zile sa-i povesteasca  noua ei postura: singura, fara mama, fara partener de viata, ca o frunza-n vant. Gilda era prietena ei din copilarie si care, dupa terminarea facultatii se mutase la Londra. Gilda era artist pastic si ducea o viata usor boema. Ii placea sa picteze scene din suburbiile Londrei, o atrasese si portretistica si facea de multe ori slalomuri printre stilurile de pictura. Uneori te socau culorile utilizate, alteori armonia lor. Picta dupa chef. Avea aruncate crochiuri peste tot prin casa. Locuinta o impartea cu o alta artista plastica, dar aceasta era mai mereu plecata la iubitul ei, asa ca ii ramanea ei mai toata vremea intregul spatiu locuibil. Se bucura de linistea unui cartier marginas al Londrei si, chiar daca avea mult de mers pana in centrul Londrei, unde ii placea ei sa hoinareasca si, uneori, sa-si ia modelele pentru pictura, acest lucru nu-i displacea deloc. Chiriile si asa fiind mari, considera ca pentru ea era mai bine asa. Si era.
- Da, acum m-am trezit, - continua Adina discutia - am facut un dus si nu am rezistat fara o cana mare de cafea.... Da.... Tu?... Din discutie nu se auzeau decat franturi. Vin la tine. Da. Am cautat ieri toata ziua si am gasit. Da. Low-cost. E cel mai convenabil din tot ce am gasit. Da, sigur e mai bine. Dar e cu escala la Frankfurt si trebuie sa mai astept acolo inca patru ore... Nu-i nimic, iau ceva de citit si trece timpul repede. Chicoti, semn ca cea de la capatul celalalt al telefonului spusese ceva ce o binedispuse. Apoi continaua: Ei, da! Da´ de unde?!... Auzi, dar vezi ca voi ateriza pe Heathrow. Spre Gatwick nu am gasit nimic. E vreo problema?... Hahahahaaa! izbucni ea galagios de data aceasta. Pesemne ca Gilda avea puterea de a o aduce in toane bune mereu. Cunoscandu-se de mici, stia desigur si ce trebuia sa-i spuna ca s-o remonteze. Abia asteptase s-o reintalneasca. Concediu, odihna, refugiu, sprijinul unei bune prietene si, in sfarsit,  o schimbare. Un moment in care sa se adune, sa se reconstituie. Se simtea ca un puzzle, in care cineva-i amestecase toate piesele si ea trebuia acuma sa le reaseze. Gilda putea fi un maestru in asa ceva. O tipa flexibila, isteata, un bun ascultator, care imbratiseaza cu rapiditate  schimbarea si-o asimileaza constantei. Ea a reusit mereu s-o inteleaga pe Adina si venea de foarte multe ori cu initiative care o scoteau din rigiditatea cotidiana. Mereu plina de idei, dar si plina de respect pentru celalalt, o personalitate calda, dar in aceeasi masura dinamica. Si ca vestimentatie era la fel: mereu surprinzatoare: oscila intre un casual nonconformist, un retro stil flower-power, foarte boem si apoi era in stare sa apara cu o impecabila tinuta neagra de seara, eleganta si plina de demnitate. Vara purta fie palarii cu boruri largi si cate o esafa aruncata peste umerii goi lasati de cate o rochie cu bretele extrem de subtiri, fie sepci ca cele de baseball si jeansi rupti si franjurati. Avea sifonierul mereu doldora de haine. Spunea mereu ca, daca nu s-ar fi facut artist plastic, ar fi devenit designer vestimentar. Era insa extrem de imprastiata. La fel ca si crochiurile, hainele sale erau mai peste tot: in baie, agatate de cuierul de pe usa, pe colturile canapelei din sufragerie, pe scaunul din dormitor, uneori aruncate in pat, ingramadite inspre partea libera. Pantofii asisderea. Te impiedicai de ei peste tot prin casa: de la intrare, unde avea un dulap pentru incaltaminte, in baie sub chiuveta sau in fata cabinei de dus, in dormitor, atat pe sub pat, cat si in fata patului si, desigur, prin sufragerie. Chiar si pe balcon mai avea, caci, daca isi spala cateodata cate o pereche de bascheti, ii lasa uitati acolo, pana ii decolora soarele. Dar Adina o iubea pe Gilda asa cum era ea. Nu era suparacioasa. Foarte analitica, riguroasa in judecatile ei vizavi de semeni, ingaduitoare, dar de o franchete uneori stanjenitoare, se intamplase adesea ca lumea sa nu stie cum s-o interpreteze. Nu tinea niciodata mortis sa fie placuta, tinea insa neaparat sa fie sincera. Deci, cu ea nu erau decat doua cai: ori o placeai, fiindca o cunosteai, ori n-o placeai. Si nu putini erau cei care isi spusesera ca nu aveau timp de pierdut ca s-o cunoasca pe ea atat de bine, incat sa trebuiasca s-o si placa. Insa Gilda nu se sinchisea niciodata de asta. Traia mereu dupa bunul ei plac si nu facea concesii mai deloc. Cel putin, nu gratuite. Era originala si uneori era greu de urmarit. Acest lucru era obositor pentru cei ce cautau liniaritate. Trecea cu mare usurinta de la reverie la impulsivitate, de la pasivitate la luare de atitudine si surprindea si, uneori, inhiba prin personalitatea ei. In ciuda aparentelor de superficialitate, ea era, totusi, un om foarte profund. Si ea era prietena draga a Adinei pe care avea s-o intalneasca cat de curand.



Aeroportul era plin. La check-in - coada. Un grup de asiatici, pesemne japonezi - ca Adina niciodata nu reusea sa diferentieze chinezii de japonezi - ocupasera o buna parte din culoar cu bagajele lor. Din multimea asezata la rand in fata ei se auzea un amalgam de limbi vorbite: japoneza, engleza, romana, franceza si germana, dat fiind faptul ca avionul avea escala la Frankfurt. Se uita usor ingrijorata la ceas. "Sper sa nu ratez cursa!" isi spuse. Nebunia obisnuita a traficului din oras a fost astazi dublata de un accident care blocase artera care duce spre aeroport si taximetristul a fost nevoit sa ocoleasca. Dar cum toate masinile nu aveau alta alternativa, traficul incepuse sa se ingramadeasca acum pe strazile adiacente.

-Adina! -se auzise strigata deodata de o voce barbateasca din multimea din fata ei. Hai aici, aici sunt! Si barbatul ii facea semne sa vina langa el, ca si cand ar fi trebuit sa se intalneasca amandoi la aeroport. Intelesese imediat gestul si se comporta dand curs invitatiei barbatului.
Pe Tudor il cunoscuse acum doi ani si o vreme incercase sa-i faca curte, dar timid, ce-i drept. Adina nu-i dadu apa la moara, dar nici fatis nu l-a refuzat. Ii prefera prietenia. Il considera un tip de treaba. Era mirata acum de infatisarea lui. Acum doi ani, cand il intalnise prima data, avea un par negru, usor grizonat pe la tample si cu o frunte pe cale de a se lati, din cauza unui inceput de calvitie. Acum era complet chel iar Adina gasise ca-i sedea bine. Era complet imbracat in negru, foarte curat, sic si cu o distincta nota de clasa. O helanca mulata pe corp, o pereche de jeasi negri marca Boss si o curea, tot de la Boss, cu o catarama mare argintie. Ochelarii de soare, la fel, negri ce purtau insemnul Armani erau asezati pe cap, lucru ce-i dadeau aerul unui actor de cinema. Alaturi, un geamantan Samsonite mic si unul, din aceeasi marca si acelasi model, dar mare. "Hmmm... - se gandea Adina - Tudor nu arata deloc rau! Chiar mai bine decat inainte!". Lasase sa i se citeasca si pe fata admiratia ei cu privire la modul lui de a arata. Tudor ii intuise tendinta si, spre a nu da nastere suspiciunilor celor din spatele sirului de persoane, o apucase usor cu mana de dupa umeri, o privise intens si accentuase verbal cu subinteles: "Te asteptasem la poarta pricipala, dar am intrat, cand am vazut ca e atata lume. Ma gandeam sa nu pierdem cursa!". Adina ii multumise din priviri si, cu un zambet, confirmase: "Da, bine ai facut! Intr-adevat am fi putut pierde cursa din cauza mea.". O vreme nu-si povestisera nimic unul despre celalalt, trebuiau sa joace rolul de cuplu care pleaca in vacanta. Niciunul nu pusese nicio intrebare in afara de simple remarci referitoare la trafic, la vreme, la cursa avionului si la aglomeratia din aeroport.

Ajunsi in avion, constatasera ca locurile nu erau cmplet ocupate, drept pentru care o intrebasera pe stewardesa daca pot ocupa locuri vecine. Aceasta incuviinta. Abia atunci incepusera sa vorbeasca, in soapta, despre ei. Adina incepuse prin a-i multumi.
-Nu-mi mai multumi, Adina. Placerea e de partea mea. Azi chiar a fost aglomerat, atat in oras, cat si in aeroport si cand te vazusem ca vii cu fata aia ingrijorata si te indrepti chiar spre acelasi ghiseu, era cel mai simplu lucru care mi-a venit in minte. In plus, ma bucurasem atata de tare sa te revad, incat, chiar daca te-ai fi indreptat spre alt ghiseu, tot te-as fi strigat. Mi-am urmat impulsurile numai.
-Si tu tot la Londra zbori? intreba Adina.
-Nu. Eu ma opresc la Frankfurt.
-Ah, da. Acolo are escala patru ore.
-Da. Dar spune-mi mai bine ce ai mai facut in acesti doi ani de cand nu ne-am mai vazut. Te-ai casatorit? o intreba el, cercetandu-i atent mainile Adinei.
- Nu. Tu?
- Nici eu. Nu am gasit-o inca pe Mrs. Right. Rasera amandoi. Tu tot acolo locuiesti?
Discutia incepuse sa se deruleze ca intre doi prieteni, aducand fiecare la zi starea sa. Adina ii povestise despre moartea mamei ei, despre serviciu, despre dorinta ei de a se elibera de sub osteneala ce o cuprinse in ultima vreme si despre dorinta de a aduce iarasi o linie si un echilibru in viata ei. Despre sprijinul vreunui barbat cat si despre dorinta ei ascunsa de a avea unul, nu-i povestise. Parea o femeie puternica mereu, ascunzandu-si tainele sufletului si multi o considerau asa, insa si ea nu era decat un suflet care cauta sprijin si caldura. Demnitatea o impiedicase de atatea ori sa-si dea frau liber sentimentelor si sa le arate, incat uneori aceasta trasatura a ei lucra chiar impotriva firii, de multe ori ramanand singura, chiar atunci cand ar fi avut nevoie de ajutor. Numai cei cu adevarat apropiati ii cunosteau delicatetea. Pentru multi era o femeie puternica si solitara. Tot acelasi lucru vazuse in ea si Tudor. Isi putea imagina ca si ea are nevoie de iubire, de cineva aproape, dar nu reusise niciodata sa gaseasca aceal calcai al lui Ahile la Adina. De aceea nu putuse merge cu ea mai departe nici acum doi ani. Parca era inconjurata de un zid. Dar poate are mai multe sanse acum, se gandi el. Poate nu degeaba s-au intalnit. Sa incerce? Si de ce nu? Astfel, ii luau foc in minte idei lui Tudor.

*******************************************
Capitolele anterioare le gasiti aici:
Cap. IV - Accidentul: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iv-accidentul.html
Cap. III - Adina: http://sorina2511.blogspot.com/2010/08/decizia-capitolul-iii-adina.html
Cap. II - "Mi-e dor de ea": http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/mi-e-dor-de-ea.html
Cap. I - Razvan:  http://sorina2511.blogspot.com/2010/03/decizia.html

Cand mi-e dor de liniste...

Cand mi-e dor de liniste si vreau sa ma retrag intr-o lume pe care o visez de multe ori, unde mie mereu mi se pare ca am mai trait, in America inceputului de veac XX, inchid ochii si ma teleportez intr-acolo. Atunci imi vin mereu in urechi acordurile melodiei "Summertime" si versurile: "...´coz your daddy´s rich and your mom is good-looking, so hush, little baby, don´t you cry..."

joi, 23 septembrie 2010

Intentia si cuvantul. Arta conversatiei.

Intentiile, ca sa fie facute fapte, trebuiesc insotite de cuvinte, mai ales cand ai nevoie si de altcineva pentru a realiza acel lucru. Dar cate nu sunt gresit intelese, din cauza faptului ca vorbele nu pot reda cu exactitate nici ceea ce simtim, nici ceea ce, cu adevarat, dorim. Iata ca asa se isca polemici, neintelegeri, intelegeri gresite, chiar si atunci cand chiar NU dorim acest lucru. Sa taci si sa faci? In anumite situatii iar nu nu merge. Si iata cum se adevereste si a doua oara ca tacerea tot nu e de aur. Asa ca dibacia alegerii vorbelor ar trebui sa devina materie obligatorie in scoli si nu doar predarea limbii respective. Nu credeti ca ar invata lumea sa solutioneze mai usor si mai repede problemele prin reptarea exercitiilor de comunicare?
Apoi, introspectia. Cati sunt capabili de o recunoastere a sinelui fata de ceilalti? Multi, chiar uimitor de multi, vorbesc pentru ca "asa au auzit", ca "s-a zis", ca "li s-a spus", fara a mai cerceta personal problema in cauza. Vorbim pe langa subiect, vorbim sa ne aflam in treaba, umplem timpul cu vorbe goale, lipsite de rezonanta si de convingere. Afisam in acest mod nu un eu adevarat, ci un eu aleator, pus la dispozitie de societate. Un eu in care subiectul nici nu se recunoaste, nu se identifica, dar, cu care, pentru moment, se confunda, generand un alt lant de neintelegeri. Esti un tu care nu mai esti TU.
Ce ne face sa vorbim? Suntem siguri de fiecare data ca ce spunem este exact ceea ce gandim? Suntem siguri de fiecare data ca ceea ce afisam suntem noi cu adevarat? Sau nu s-a surprins, oare, nimeni, niciodata in situatia usor dezagreabila in care a trebuit sa refaca ce a spus, sau, mai rau, sa repare ce a facut?
Confuzii exista in fiecare zi. E de ajuns si o diferenta de nuanta sau ton. Uneori, din graba, lipsa de timp, informare lacunara sau observare partiala, cadem in pacatul de a transmite altceva decat ceea ce doream sau ceea ce simteam ca fiind real, nevoiti fiind, ca apoi, sa revenim asupra acelui lucru. Acum apare diferenta: unii pot sa recunoasca aceasta, unii nu. Sau nu stiu cum.
Si atunci, nu e arta conversatiei, totusi, imperativa?

marți, 21 septembrie 2010

Un gand

A trebuit atata timp sa fiu ceea ce nu am fost, incat acum, cand pot sa fiu ceea ce sunt, nu mai stiu daca mai stiu sa fiu ceea ce obisnuiam a fi...

luni, 20 septembrie 2010

Mugur Mihaescu schimba directia. Si bine face!

Iata ce scrie revista Can-Can astazi (preluat de la revista VIP):

"Mugur Mihăiescu s-a lasat de televiziune pentru că în acest domeniu lucrurile merg prost dar şi ca să ajute oamenii.

Acesta a demarat un proiect prin care vrea să transforme Centrul Istoric al Bucureştiului într-o oază de relaxare şi a refuzat colaborările cu orice post TV.


 "Am refuzat să mai colaborez cu televiziuni, tocmai pentru că acolo lucrurile merg tot mai prost. Nu mă mai interesează un proiect tv, pentru că mi-am dat seama că trebuie să fac ceva mai util pentru societate. Sper ca până în vara anului viitor proiectul din Centrul Istoric să fie finalizat cu bine", a declarat Mugur Mihăescu pentru revista VIP."

In sfarsit, un semn de redirectionare! Oare cand vor realiza mai multi ca doar circul nu ne face mai bogati, mai virtuosi, mai civilizati. Renuntarea la cultura s-a facut atat de acut simtita, tara aflandu-se in picaj  odata cu invadarea manelelor pe piata, cat si a acestei "culturi" in viata de zi cu zi a romanului, incat se simte nevoia din ce in ce mai puternic, de a face realmente ceva. Si nu numai bascalie! Incepem sa ne dam seama ca om fi noi poporul care stie sa faca haz de necaz, dar trebuie sa dovedim si ca stim sa facem si altceva decat sa luam in ras propriile slabiciuni.  Si anume sa ne adunam un pic, sa reflectam la ce avem cu adevarat nevoie, sa uitam de "mana intinsa" in fata celorlate popoare ale Europei si sa ne revenim la verticala, trecand realmente la fapte. De asta avem nevoie.

Iata un gest salutar! Jos chipiul, "Garcea"!

duminică, 19 septembrie 2010

Cand tacerea nu-i de aur...

Cineva mi-a spus odata ca, atunci cand nu o duce bine, cand are probleme si greutati, face orice altceva. numai pentru a nu se gandi la ele.
Bunaoara, femeia pe care el o placea, avea nevoie de sprijinul lui moral. Lui i se paruse prea mult sa mai aiba grija si de problemele ei, drept pentru care a decis sa se ocupe numai de ale lui. I se parea mai usor asa. De doua zile nu i-a mai raspuns la telefon si s-a ascuns in tacere. Ba mai mult, la apelurile ei, el nici nu a dorit sa raspunda. Macar sa-i fi spus: "Te inteleg, dar o sa te rog sa incerci sa depui si tu eforturi pentru a-ti rezolva problemele". Repet, el nu trebuia sa vina decat cu o vorba buna. Si nu a facut-o.
Si atunci ma intreb: "Oare mai poate sa puna ea pret pe spusele lui de azi inainte?" Si asa nu e prima oara cand o dezamageste, desi a adus si el intr-o vreme destule dovezi pentru ea. Dar acum...
Iar el tace in continuare.
Tacerea nu-i de aur...

Revista "Faleze de piatra"

A aparut noul numar al revistei "Faleze de piatra", care include si doua articole semnate de mine:

"Cirese de iunie" - http://falezedepiatra.net/?p=11865

si Capitolul III - Adina, din romanul "Decizia" - http://falezedepiatra.net/?p=11839

Multumesc astfel lui Emanuel Pope, precum si intregului colectiv de la "Cititor de proza"!

joi, 16 septembrie 2010

Trairile unui orb surdo-mut

Surd. Nu se aude nimic. Mai nimic. Lumea a incetat sa se miste. Se misca lucrurile: apa, vantul, ploaia, aratatoarele cesului de pe perete. Aceste din urma se aud mereu. Se aude timpul. Timpul se misca? Da, se misca. Il aud zilnic in clopotele bisericilor: un dangat la si un sfert, doua dangate la jumatate, trei dangate la fara un  sfert. Orele exacte sunt batute de un alt clopot. Timpul nu e mut. Nu stiu, insa, cu ce clopot ar trebui batute veacurile? - Se bate de veacul douazecisiunu. Cum? - Si iarasi nu imi pot explica daca timpul e surd. Nu stiu daca el aude strigatele de deznadeje. Nu stiu daca recunoaste scancetele de durere. Si nu stiu daca timpul cunoaste tacerea singuratatii. O sa-mi spuneti ca timpul a fost mereu un solitar? Si ce daca? Noi nu suntem la fel? Nu prin timp ne trecem? Sau trece el prin noi? Si, daca trece el prin noi, de ce tine mortis sa ne si transforme? Nu ii este de ajuns ca ne face din copii adulti? Isi cere confirmarea si prin imbatranirea noastra? La ce-i folosesc lui ridurile noastre? Perii nostri albi? Durerile de oase sau de suflet? Si de ce ne arunca in spate corvoade de ganduri, regrete, neimpliniri, deziluzii? Suntem robii lui. Cu totii suntem robi ai timpului.

Lumea asta e ca o ingramadire de cercuri. Unele mai mici, unele mai mari. Notiunile, la fel. Cercuri in cercuri in cercuri. Concentrice sau intersectate. Unele individuale.
Noi suntem doar puncte. Pixeli in ecranul vietii. Si Dumnezeu a spus: "Fiat lux!". Si s-a facut lumina in lume. Si cineva a deschis televizorul. Si fiecare a inceput sa-si joace rolul vietii. Unii mai bine, altii mai prost, fiecare dupa pricepere, har si daruire. La inceput, ca orice pixeli, eram doar alb/negru. Apoi a aparut mira si am devenit color. Maine vom fi holograme. Vroiam sa spun stafii. Alege tu ce culoare de stafie vrei sa fii. Eu zic c-o sa fim translucizi. Pentru ca nici acum nu suntem macar lucizi. Sa avem asa, o tranzitie prin luciditate? Greu de crezut...
win7 bg w/ blur Pictures, Images and Photos
Cineva spunea ca poate simti dureri care nu sunt ale lui. Cum astfel? Ar fi, probabil, ca durerea unui membru amputat. Dar cand tu nu poti sa-ti simti nici macar durerea partii tale de viata care-ti lipseste, fiindca nu ai trait-o sau fiindca nu ai stiut cum s-o traiesti, cum sa simti ceva ce nu ai avut niciodata? Iti poti imagina cum ar fi sa ai trei picioare? Sau doua capete? Si sa le simti? Nu. Si-atunci, cum simti tu durerea altuia?
Nu, noi nu simtim nimic. Noi nu simtim indeajuns nici macar ce ar trebui noi insine sa simtim, in propria noastra persoana. Inchidem ochii si traim ca muti, ca orbi, ca surzi. In fiecare zi a vietii noastre gasim ceva ce ne plictiseste. Avem timp la dispozitie, dar nu avem chef sa facem nimic. Dar maine suntem in criza de timp. Asa spunem, asta fiindca atunci cand am avut timp, ne-am plictisit. Omul nu stie nici macar sa-si dozeze timpul, Traim in salturi, alunecam dintr-o extrema intr-alta, suntem supusi toanelor de moment mai mult decat vrem sa acceptam. Nu suntem rationali, oricat am incerca sa ne convingem semenii ca asa este. Nu este deloc asa. Fiecare dintre noi traieste hedonistic, atata doar, ca unii o recunosc iar altii deloc. Unii nu se sfiesc s-o spuna in gura mare in mijlocul targului, altii, dimpotriva, inventeaza adevarate ecuatii pentru a dovedi contrariul. Sunt doar silogisme. Nu va mai mintiti singuri! Celor din urma le e greu sa-si accepte umanitatea, vulnerabilitatile si moartea care-i paste in ziua in care numaratoarea timpului etern spune "Gata!". Nu, noi nu stim nici macar ce purtam in noi. Nici la nevoile noastre nu deschidem ochii. Bolul cu mancare nu e singura hrana de care avem nevoie, dar ne mintim atat de des si spunem ca da.

Eu vreau sa fiu maine abur. Sa pot pluti linistita pe unde ma duce aerul. Si sa ma evapor cand da caldura de mine. Ce frumos ar fi sa mori asa, ca un abur! Sa nu ai dureri, sa nu te ingrijorezi, sa nu ai temeri, ci doar sa stii ca te destrami. Ca asta e rostul tau. Si ca, prin destramarea ta, ai adus un plus de frumos lumii.
Dar nimeni nu vrea sa moara si nimeni nu se gandeste la asta. Toti vor vieti vesnice, dar nu se intreaba niciodata ce sa faca in ele, cu ce or sa-si ocupe timpul... Ne plictisim. Ne plictisim pana si in viata asta ata de scurta! Suntem orbi! Si surzi! Si muti!

marți, 14 septembrie 2010

Clepsidra

Uneori viata se comporta ca o clepsidra in care nisipul este amestecat cu pietre. Uneori curge, uneori sta. Iar Dorul nu e decat un bolovan oprit in clepsidra vietii.

Dor

A trecut atâta timp de când sânii mei nu au mai luat forma cauşului palmelor tale. E atâta vreme de când nu mai aud şoaptele tale în urechi.

Uşa mea nu se mai deschide la apăsarea degetelor tale. Clanţa a înlemnit în aşteptare, la fel ca perna lată a patului. Iatacul nu mai miroase decât a praf şi a aer stătut de uitare.

Pe birou mai atârnă şi acum o partitură scrijelită de tine. Pianul e tăcut. Stă închis. Notele, odată negre, acum dau în sepia. Foile partiturii s-au îngălbenit. Chopin nu e supărat pentru asta.

Nici acum nu am aruncat ultimii trandafiri din acea ultimă dimineaţă. Roua de pe ei s-a dus. În schimb, s-au aşezat fire de praf pe petale. Nu mai sunt nici roşii, nici galbeni şi nici roz. Sunt ruginii, cu tot cu frunze.

La fel suntem şi noi. Nu mai ştim care sunt culorile care odinioară ne-au pictat sufletele. Stăm în cămăşi de scoarţă uscată, departe unul de celălalt, de parcă nu ne-am fi cunoscut vreodată. Nici pielea mea nu mai poartă amprentele tale şi nici în baie nu mai miroase a colonie bărbătească.

Rochia mea de dantelă şi catifea a căpătat la umeri forma umeraşului şi nu mai poartă decât vag de tot parfumul ultimei seri împreună. S-a îmbibat în ea, în schimb, mirosul de levănţică din dulap.

Luna nu am putut s-o păstrez pentru mine. Ea-şi face rondul de seară, de fiecare data, pentru alţi îndrăgostiţi.

Vezi tu?! Eu nu am putut păstra nimic pentru mine! Nici măcar zâmbetul tău larg, atunci când m-ai dus prima oară la Operă şi când m-ai aşteptat jos cu taxiul. Nici ziua de vară în care, arşi de soare, am mâncat pentru prima oară stridii. Gustul de apa de mare îl simţ şi acum pe limbă, amestecat cu sărutarea ta. Iar mâna ţi-o mai simt, uneori, în jurul mijlocului meu, doar dacă strâng tare ochii şi mă concentrez la atingerile tale. Cu atât am mai rămas. Cu un album întreg de poze, cu amintiri şi cu... un dor...

Dar n-am să te pot urî vreodată. Nici să te iubesc nu mai pot. Tot ce pot, este să-mi fie dor. Mi-e gol în viaţă şi mi-e DOR...

luni, 13 septembrie 2010

Copilul

Motto: "Copiii vostri nu sunt copiii vostri. Ei sunt fiii si fiicele vietii, care se doreste pe sine" (Kahlil Gilbran)

Ma vad  pe mine in ochii copilului meu.
Sunt genele tale si degetele la fel.
Poarta sangele nostru: jumate tu, jumate eu.
Dorinta e-a ta, credinta e-a mea.
Din tine-a luat avantul
Si starea
Si cantul.
Cuvantul e-al meu
Ca si vorba,
Privirea.
Si mersul-nainte
Tot de la tine il are.
Protestul - la fel.
Suntem in el, o parte, fiecare,
Dintr-un ieri, tu si eu,
Intr-un azi, el,
Cu un Dumnezeu deasupra
Ce l-a cerut sa vina.
Suntem noi, intr-un el
Pentru maine.

duminică, 12 septembrie 2010

Tu-mi erai Soare pe-atunci, eu azvarleam Scantei...

De mult, obisnuiai sa-mi fii Soare.
Drept pentru care,
Eu aruncam Scantei
Dintr-o parte spre cealalta
A fluviului de sange
Ce ne curgea, atunci, prin Viata.
In jocul de-a vulcanii.
Lasam lava de iubire
Sa ne arda talpile si cararile
Si asteptam cenusa
Sa ne inlemneasca in moment.
Curgeau apoi,
Rauri de vorbe intre noi,
Cand Minciuna
A criogenizat Iubirea
Si ne-a transformat in poli:
Eu - Polul Cald, Tu - Polul Mut.
Si Luna Marte s-a rotit, trecand
Si apoi si Aprilie,
Pana cand,
In cel capat de vara, intr-un canton uitat,
Te-ai impiedicat
De diapozitivele noastre:
Eu - in rochie de mireasa;
Tu - in frac, cu joben.
Sunt veacuri de simtire de atunci
Si tu... doar ma citesti...
Iti mai aduci aminte?
Tu - imi erai Soare pe-atunci,
Eu - azvarleam Scantei...

Sufletelor adormite

Ma dau astazi tie, asa cum ma dau altora
Farame din visul meu se preling dureroase
Peste ranile voastre, acoperindu-le.
Tu nu ma simti, asa cum nu ma simt nici ei.
Eu sunt pe aceasta lume sa acopar greselile voastre,
Pe care nici voi nu le vedeti.
M-ai calcat azi in picioare, chiar nevazuta de ti-am fost,
Tu, necunoscutule!
Caci ochii nu mi i-ai vazut si nici mersul nu stii cum imi este,
Cu toate astea, te-ai grabit sa ma judeci.
Ti-era teama ca s-ar putea sa am mai multa dreptate decat tine,
Prin iubirea ce-o port?
Ti-ai simtit sufletul incoltit, acolo unde n-aveai acoperamant?
Caci n-am venit spre tine pentru a te calca, ci pentru a te inalta,
Tu - vietuitoare a acestui pamant!
Eram poate, prea aproape de adevarurile fiintei tale,
Cele pe care le vroiai ascunse?
Si de cand iubirea e o meteahna?
Si de ce de deschidere ti-e teama?
Si de ce orgoliul e cel pe care-l preamaresti?
(S)au tu nu stii oare, ca prin el esti doar mic?
Stiinta nu inlocuieste simtirea.
De ce te impaunezi cu stiinta? Si de ce te ascunzi dupa ea?
Crezi ca vei acoperi cu cuvintele-ti multe
Lipsa, teama de umanitate?
Caci stiinta ta e una a lucrurilor si nu a firii.
Pe mine nu ma poti minti. Si stii prea bine, nici pe tine.
Dar totusi o faci. In fiecare zi.
Azi m-am apropiat de tine ca un om. Tu ce ai inteles?
De ce refuzi mainile intinse? Ele nu ti-au fost aratate spre a-ti cere
Ci spre a-ti da. N-ai inteles nimic din viata,
Atata timp cat teama e ceea ce te stapaneste.
Iar de orgoliul tau mi-e doar mila.
Mila ca te poarta prin intunerici,
Tu, nestiutorule fricos, care te-ascunzi in noaptea firii.
Sa nu-mi porti laurii la vedere, caci nu voi crede in ei.
Mergi in targul de victorii si vinde-i.
Ia-ti de banii capatati curaj. Imbraca-l.
Ai sa te surprinzi gol cu astfel de straie.
De ce? Caci nu dupa armuri cunosti curajul,
Ci dupa mainile goale, dupa pieptul gol.
Acum mergi acasa. Dormi o noapte si gandeste.
Daca maine te vei trezi cu aceleasi ganduri,
Inseamna ca ti-ai dormit viata.
Si vino la mine doar cand stii ca poti sa-mi spui
Cu sufletul tau, de-adevarat: "Buna dimineata"

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Eclipsa de Iubire pe planeta OM.

Motto: "As vrea sa-mi spui mai multe, decât subiecte tâmpe..."

Ma azvarlu zilele astea in internet cu aviditatea de nou, de frumos, de cunoastere. Dau peste nabadaiosi ce nu si-au rezolvat conturile cu propria viata. Incerc sa dau click mai departe. Ma impotmolesc de descrieri vaste, pe care nu le voi cuprinde niciodata. Intru in hatisuri. Ma simt ca in padurile virgine. Iau maceta si-ncep sa tai. tai tot ce-i iese in cale, doar-doar voi ajunge la tinta. Nu vad niciun satuc cu cosuri fumegande a stiinta, a nou, a neplictiseala.
Dau click mai departe: vesnicile intortocheate cuvinte fara noima ce se doresc a fi metafore. Insiruiri lipsite de sens de care ma dezbar imediat.
Caut videoclipuri. Da. Gasesc cateva. Ma rasfat cu vorbe bine spuse de unii "mari". Da, macar atat. Sa vrei sa gasesti maretia, trebuie sa mergi spre maretie. Sper sa gasesc, totusi, maretie si in cei de langa mine. Minima. Ma bucur cand dau de ea. Jubilez si-mi vine sa deschid pentru asta chiar si o sticla de sampanie. S-o beau singura? Nu, nu merge. O s-o beau virtual, cu amicii virtuali, celor carora le multumesc pentru similaritatile de gandire. Le multumesc ca exista. Ma bucur de ei. Ma bucur cu ei. Ma bucur pentru ei. Pentru ei si pentru mine.

Ma gandeam la ce face criza din oameni. M-au dezamagit. Ei nu se mai lupta cu adevaratele motive, ci cu unele imaginare. Transforma totul intr-un camp de batalie ireal, existent doar in mintea lor. Saracia si nefericirea deformeaza caracterele slabe si le cladeste pe cele tari. Putini raman oameni. Multi uita de ce sunt nefericiti si ajung sa se certe fara noima. Ma minunez. Eu nu sunt ciuca batailor nimanui. Nici macar motiv nu sunt. Sunt doar un observator extern. Raman uimita sa vad ca din senin lumea e agresiva. Privirile piezise le simti in ceafa dupa ce le urezi "O zi buna!". O simt ca pe o ironie. Au uitat sa se bucure cu adevarat. Confuzia le incetoseaza mintile, ducandu-i la actiuni negandite. Ma socheaza.
Nemultumirea se citeste in ochii tristi, in lipsa luminii si licaririi, in absenta sclipirii. Nu mai e nimic dincolo de ei, decat niste ziduri de ruine sufletesti. Voi ajunge sa ma feresc de contactul cu astfel de indivizi. Ma trag in jos. Incerci sa fii amabil, iti spun: "Nu, mersi!". Cred ca, pana la urma, unii chiar isi merita soarta. Eu nu le pot plange de mila si nici nu e datoria mea sa le port de grija. Am vrut pentru ei doar putin soare. Nu-l au. Si nici nu mai au puterea de a-l primi. Si nici vointa. E eclipsa de iubire in sufletele lor. Au ajuns sa traisca in partea de noapte a planetei OM. Si ce pacat!...

Aceste randuri sunt pentru ei. De le-ar ajunge la suflet!

Intoarce-ti Nemurirea cu fata catre mine
Arata-mi ce-ai in suflet, arata-mi harul tau,
Sa nu ascunzi frumosul, tinandu-l pentru tine,
Sa nu renunti la vise, nu te-arunca in hau!

Ci vino, ia lumina si daruieste-o toata,
Indreapta sus faclia si poart-o cu nesat,
Caci lupta e in tine si sufletul ti-e-o poarta
Deschisa catre lume, atat cat tu te zbati.

Si nu lasa amarul cel greu sa te cuprinda
Si nici in labirinturi nu sta sa ratacesti,
Ci hai si-nhata focul si lasa-l sa te-aprinda,
Caci doar iubind se poate lumina s-o primesti...

vineri, 10 septembrie 2010

Grila de zbor a Timpului - Raspuns la "Cred ca am stat prea mult prin aeroporturi" a lui Lucian Mîndruta

Update: Lucian mi-a publicat aceasta poezie sub titlul "La terminalul Plecari". Merci, Lucian! :-)

cand talentul meu in origami se rezuma
la broscute, barcute si avioane,
fac ce stiu din el si incep sa incropesc vise.
le indoi usor de colturi si le pliez peste realitate.
inchid ochii si ma fac ca functioneaza.
timpul refuza sa manace secunde.
spune ca i-au fost de ajuns veacurile de asteptare
si ca un astfel de desert i-ar strepezi dintii.
prea multa asteptare pentru tortul cu lumanari - imi spune.
tac. si nu zic nimic. privesc doar,
cum picaturile de ploaie se preling pe geam,
adunand abur cu abur
si aluneca in decolteul Marii Doamne - Toamna.
de ce ma intristeaza plecarile?
si de ce venirile ajung asa de tarziu?
sa fie oare grila de zbor a timpului eronata?

joi, 9 septembrie 2010

Multumesc, Lucian Mîndruta!

                                                                                                                   
Multumesc, Lucian Mîndruta, pentru promovare si ma bucur, totodata, ca ai gasit ceva ce sa-ti placa in versurile mele:

http://mindruta.wordpress.com/2010/09/09/astazi-e-zi-de-tacere-pe-blog-cu-sorina-i/

http://mindruta.wordpress.com/2010/09/09/sorina-i-de-la-inaltimea-solului-sau-poate-de-sus/

Hai-hui in toiul noptii

Strabat strazi fara sa ma preocupe nimic. Nu caut nimic, nu vreau nimic.

Gasesc pasi calzi la un colt de stradela sub lumina felinarului timid, ce-mprejmuieste cu galben stalpul pe care sta atarnat. Un iz de dulce si mucegai vine de la un subsol. Edith Piaf. E vocea ei cu "Non, rien, non, rien/ Non, je ne regrete rien...". Ma transpune imaginatia la inceput de secol XX. Dar raman perplexa in fata a ce vad. Un Rolls Royce lucios si negru, cu roti proeminente si fata distinsa ruleaza in ceata asternuta parca din nimic. Ceata care cu cateva minute inainte pot sa jur ca nu exista. La fel, nici tâncul de vreo 10 ani din fata mea, cu obrajii manjiti cu magiun si mainile negre de carbune. Nu ma mir atat de tare. Imi spun doar ca imi lasasem prea mult gandurile sa zboare si nu observasem pe unde umblasem pana atunci. Ma gandisem, in mersul meu, la Gradinile suspendate ale Semiramidei si la Grecia Antica. De aceea nu observasem nici nisipurile Saharei pe care le lasasem in urma.
Dar de cand umblu? Nu am idee. Imi facea bine briza racoroasa ce o simteam pe obraji. Dar de unde briza? Parca mai inainte era ceata...
Catargul vaporului se ondula lin, departandu-se de mal. Dincolo, la vreo 50 m., un palc de doamne bine imbracate, cu umbrele de soare deschise, fluturau batiste in semn de adio inspre vasul ce se departa. Barbatii aveau frac si joben.
Doar o camila parea sa ignore tot acest spectacol. Beduinul ce o insotea se targuia cu un altul pentru niste covoare. Temperaturile erau insuportabile. Poate peste 50°C. Si cand te gandesti ca azi noapte pinguinii isi etalau dansurile de imperechere...

-Nu mai vreau! Gata! Am terminat!
-Stai putin. Unde te duci?
-Lasa-ma-n pace. Nu mai vreau sa aud nimic. Cred ca am innebunit.

Vocea barbatului se pierdea in zgomotul unei sirene ce strangea oamenii la munca. Fabrica isi deschidea portile la orele 6.00 ale diminetii. Salopetele ponosite si cusute pe alocuri aratau ca le trecuse de mult deja vremea de purtat. Femei cu baticuri pe cap isi grabeau pasii spre poarta intrarii. Erau toti saraci si trudeau de dimineata pana seara pentru cei cativa banuti ca sa aiba grija de familiile lor.

-What the fuck ist this? Shut up!
-Hey, come on, man! Let it be! Can´t you be cool? You know...
Un zgomot de arma de foc sparse tacerea  localului dimpreuna cu cateva pahare si sticle de pe tejghea. Barbanul se ridica incet de dupa pult. Ochii-i erau atintiti la Colt.

In sala de concerte rasunara ultimele acorduri si aplauzele erau deja pe sfarsite. Puhoiul de lume striga "Bravoooo! Bis!"

Casa de bilete era goala si afisul "Nu mai sunt bilete pentru azi" era dezlipit la un colt, atarnand obosit.
Spectaculul din visul meu luase sfarsit.
E dimineata. Si e trecute de 9.00. Ma duc sa-mi fac o cafea....

Dar nu ti-am spus. Uitasem. Si tu ai vazut asta. Ai fost tot timpul cu mine.....

miercuri, 8 septembrie 2010

Am sa-ti ingadui sa te preumbli prin viata mea

hiding for reason Pictures, Images and Photos
Iti ingadui sa te preumbli prin viata mea, pentru ca nu ma tem de tine.
Ieri te-ai ascuns, crezand ca nu te vad, pe dupa coltul gandului de cu seara.
Azi ce o sa faci? O sa te pitesti dupa randurile scrise ordonat, cu litere de tipar,
incercand sa pari indiferent. Dar nu te cred.
Vezi tu? Eu iti accept jocul de-a Baba-Oarba si, mai mult decat atat, am adus si o naframa cu mine.
Uite, ma intorc acum, cu ochii strans inchisi si te las sa-mi legi basmaua peste simturi.
Te vad cu sufletul.
Stii, imi amintesti de vremurile de gradinita. Ne lega educatoarea la ochi si ne punea sa-i adaugam coada magarusului desenat de ea pe tabla. Unii nimereau a proasta. Altii aveau noroc.
Sau, altadata, ne lega la ochi si ne punea sa gustam din cate un fruct. Noi trebuia sa spunem ce e.
Tu ce fruct imi oferi? Fructul amintirii? Al aducerii-aminte? Al pasiunii... nu cred... Nu stiu.
Poate al regretului. Da, din ala ai. Stiu eu.
Uite, pe ulitele virtuale umbla zvonul ca te poti ascunde. Dar nu chiar de tot.
Caci cica s-au pus camere de luat vederi la intrarea in site-uri.
Eu am sa ma prefac astazi ca inregistrarea pe coltul paginii mele a fost facuta in lipsa de pelicula. Si n-am sa ma uit.
Am sa-ti respect dorinta. Anonimatul se pare ca-ti aduce zale dupa care te poti feri
de loviturile de lance scriitoriceasca (sau poate... umana???).
Dar de ce nu te pot feri, sunt loviturile date tie de catre sufletul tau,
de catre amintirile tale.
Acelea stau in puterea ta sa le opresti. Daca poti.
Poti? Sau...vrei? Poate ca nu.
De aceea imi dai tarcoale.
Dar eu nu sunt un taietor de capete. Nu umblu cu ghilotine la purtator si nici apucaturi belicoase nu am.
C-asa-s eu! Iaca!
................................
Vezi? De aia-ti ingadui sa te preumbli prin viata mea...

marți, 7 septembrie 2010

Calatoria pana la Dumnezeu si inapoi

Stiu ca nimeni nu ma priveste pe gaura cheii. E doar Dumnezeu ce ma priveste de sus, dupa ce si-a terminat treburile sale mai importante.

In fiecare zi, cand ma duc la el, e la fel: se intoarce usor inspre mine si zice: "Te simti bine astazi cu tine?". Iar eu raspund dupa puteri. Azi ce-am sa-i spun? Azi am sa-i spun ca mi-am luat o zi libera din calendarul Sau si am ales sa las sufletul sa bantuie. Am sa-i spun ca azi m-am cautat pe mine prin noianul sau de fiinte aruncate pe lumea asta. Si m-am gasit. Un pic ici, un pic colea. Un pic in fiecare. In ce nu m-am ragasit? Nu m-am ragasit in Ura, nu m-am regasit in Blestem, nu m-am regasit in Minciuna, nu m-am regasit in Razbunare si nu m-am regasit in Uitare. Azi m-am gasit pitita dupa coroana mare unui pom mare, plin de roade: Iubirea. Iubirea da roade. Intotdeauna. Si acolo ma aflam eu. Printre crengile sale, printre poamele sale copate si imbietoare, frumos mirositoare.
M-am mai regasit apoi pe Ulita Sperantei, pe la inceputul randului de casute din dreapta, langa Izvorul mic al Fericirii. Mic, dar cu apa vie, la colt cu Bulevardul Implinirii. Era o ceata de vreo cinci tineri, fete si baieti si stateau la taclale. Da, ei erau cu totii fericiti. De asta-mi aduc aminte: purtau Fericirea pe chip. Unul zicea ca el acolo locuieste, la casa cu numarul 1.
Am mers azi mai departe, trecand pe langa Dugheana cu Iluzii. Goala. Ce bine! Nu am de ce sa-mi cumpar iluzii. Cui ii mai trebuie? Iluzii incearca atatia sa-mi vanda pe la colturile intunecoase ale strazilor, odata cu Hartile false ale Lumii. Caci, ma gandeam, ce sa fac cu ele? Daca tot sunt false...Umbla atatia cu imitatii, umbla atatia cu falsuri. Dar oamenii buni au aureole. Nu te-ai obisnuit inca sa le vezi? De ce-i privesti cu ochii? Nu asa ai sa-i vezi. Priveste-i cu sufletul. E asa de usor. Nu poti? Nu stii cum? Uite-asa... Incearca!

Cineva mi-a facut cu ochiul de dupa o usa intredeschisa. Era Ispita. "Dar tu ce mai cauti  ziua in amiaza mare in strapsuri?", o intreb. Ea zice:"Ei, asta-i buna! Eu sunt Ispita. I S P I T A. Ai auzit de mine?". "Ba bine ca nu!" ii spun eu. "Hehe! ce mai imi dadeai tarcoale prin tinerete!". Dar acuma ce sa fac cu ea? Nimic.

Si m-am oprit la poarta Iertarii. Si am sunat. Da, ea e intotdeauna acasa. Si e o gazda primitoare. M-am dus sa beau o cafea cu ea, ca sa imi tina treze Amintirile bune. Imi place zambetul ei. Mi-a placut intotdeauna. E mereu ingaduitor. E bun, cum era bunica. Doar ea stia sa mai zambeasca asa. Of, acum mi-e dor de bunica. Iar ea e dusa de mult in Imparatia Marelui Fauritor. Precis se bucura de iarba verde si de Lumina din Gradina Lui.

Dupa masa mi-am petrecut-o rasfoind carti. Cartea Vietii, pe care am inceput s-o citesc acum aproape 42 ani. M-am oprit um moment cand am constatat ca in fiecare capitol este vorba de Iubire. Era Iubirea mea. Sta scris acolo tot ce am facut cu ea anii astia: cata am primit, cata am dat, ca pe un raboj. Alaturi, era o masura. Era masura lui Dumnezeu. Dar era atata de inalta incat nu am putut sa-i zaresc capatul, nici daca as fi stat culcata si as fi privit in sus. Iar a mea - atat de mica! M-am intristat atunci si l-am intrebat cum face El ca Iubirea Lui e atat de mare. Mi-a raspuns: "Nu te intrista, eu traiesc de cand lumea asta si voi mai trai pana la sfarsitul ei. Tu esti doar trecatoare si e firesc sa poti duce doar atat. Nu te-mpovartez cu mai multa. Bucura-te ca o ai! E atat cat trebuie.".
Si am plecat apoi mai departe. Daca as fi trait sute de ani, inseamna ca iubirea mea ar fi fost si mai mare. Nu ma bucura gandul vesniciei, ci a maretiei iubirii.

La iesirea din Cetate, un inger mi-a spus: "Uite aici o Cheie. Cu ea poti sa deschizi Poarta si atunci cand Ingerul Pazitor al Portii Raiului doarme". M-am mirat de bunavointa lui si ma gandeam ca precis ma cunoaste el mai bine pe mine decat ma cunosc eu insami, daca a avut el incredere sa-mi lase accesul la usa lor mereu deschis.
Oricum, ma duc cu drag la EI. Dar azi, atat a fost.