piruete albe in veacuri criogenice

nu am de gand astazi sa vorbesc despre nimicnicia lumii
desi poate ca as avea mai multe de spus
decat despre albul sufletelor
oricum in fiecare noapte se intuneca
la fel cum in fiecare dimineata se face din nou lumina
asa ca in galaxia noastra nu e nimic nou sub soare

***
astazi mi-au facut gandurile piruete albe
despre asta as fi vrut sa-ti vorbesc
sa-ti spun ca aburii proiectiilor tale
au inghetat la minus cinci grade -cum altfel?-
si am putut sa fac arabescuri prin amintirile noastre.
cativa ani acolo - spuneai - ce e mare lucru
cand nimeni din universul asta nu ne va sti de vii
prin secolele de vesnicie?

nu am nevoie de avere -spuneai-
cui ii va pasa de ea cand toata pulberea stelara
se va imprastia in univers?
eu vreau idei - repetai mereu -
si gandurile tale se intrupau in aburi albi
care inghetau in aceste veacuri criogene

undeva, doar spiralele lasate de bataile propriei inimi
faceau semne in lumea dantelata

o suta de ani de raceala
o singura iubire
o mie de ani de raceala,
o singura iubire
o suta de mii de ani de raceala
o singura iubire

o vesnicie
alb

tesatoarea de vieti

in razboiul in care imi tes eu firele
urzeala mi-e timpul
suveicile sunt intamplari
ce-alearga incoace si-ncolo
uneori chiar singure

tine razboiul asta de tesut
mi-a spus odata bunica
eu nu stiu sa tes i-am raspuns
ba stii doar nu-ti dai seama

am luat razboiul
si l-am asezat in mijlocul camerei
cu fata inspre geam
sa vad trecatorii pe strada
lumina imi cadea pe urzeala
si mereu imi schimba culorile
cand trecea cineva
erau oameni negri
ce purtau raul in suflet
erau oameni gri
apasati de tristete
erau oameni albastri
sinceri sau plini de speranta
cei tineri erau verzi,
verzi dar de un verde atat de frumos,
de simteai inima incoltindu-ti in piept
cel mai mult imi placeau oamenii rosii
aduceau atata fericire cu ei
incat covorul invata singur sa iubeasca
treceau oameni galbeni, plapanzi
si cand aveam fir rosu-n suveica
ii infasuram cu el
ei plecau multumiti, zambind
m-am obisnuit sa pastrez
firele rosii intr-o lada aproape
incercam sa schimb toata aceasta lume
dandu-le cate un capat
iar celor ce nu vroiau sa-l primeasca
il agatam de trena hainei lor
cand ei nu erau atenti
iubiti-va le spuneam
si asteptam
asteptam

dar timpul trecea si
in toata vremea asta
n-a trecut niciun om alb pe-acolo
in zadar teseam zi de zi
asa cum ma invatase bunica
covorul meu se intindea mereu
dar ii lipsea albul

in ziua in care am vrut s-o-ntreb
de ce n-am alb
s-a intamplat ceva
am auzit un falfait
si deasupra mea un inger
bunica ta e-n cimitir
mi-a spus
iar ingerul era aaalb
ca neaua

de-atunci tes si cu ingeri
si-am sa tes
pana o sa-mi fie covorul gata