Pledoarie pentru lucrurile neintelese

Tuturor celor care mi-au pus piedici, care m-au dezamagit, care m-au refuzat sau mi-au inchis drumuri in anumite directii LE MULTUMESC! Ei au fost Semnul lui Dumnezeu care mi-a deschis ochii spre Calea Mea.

Sa nu huliti niciodata pe nimeni, sa nu urati niciodata pe nimeni, sa nu blestemati. Asa nu-i veti putea schimba. Multumiti-le si iubiti-i. Ei sunt cei care va intaresc, cei care va ajuta sa deveniti VOI, creatiile frumoase cele care sunteti azi sau cele care veti fi intr-o buna zi. Nefericirile de azi se transforma in fericiri de maine. Trebuie doar sa deschizi ochii si sa te uiti. Accepta-te pe tine in refuzul lor. Cauta-te pe tine. Voi nu banuiti niciodata ce putere se ascunde in spatele unui refuz. Si, nu uitati, nimic nu e intamplator!
Eu i-am iubit mereu pe cei ce-mi erau impotriva, din ziua in care am invatat sa intorc lucrurile in favoarea mea. Fara ei nu as fi stiut cat sunt de puternica. Greutatile nu le-am iubit, fiindca nu le-am dorit (cine le iubeste? cine si le doreste?), dar pretuiesc intelepciunea dobandita in urma lor. Acolo unde pare ca nu mai e nicio cale, exista mereu una. Ea e in tine, in sufletul tau. Asteapta doar ca tu sa te deschizi, sa nu-ti mai fie teama de intunericul din tine, fiindca el asteapta acolo de mult, sa fie inlocuit cu lumina. Cand te temi de ceva, de intunericul din tine te temi, de nestiinta din tine si de nesiguranta. De ce cereti mereu viata usoara? De ce vreti carari batatorite? Au nu stiti voi ca pe acele carari nu gasiti roade? Pe acolo au trecut alti drumeti inaintea voastra si au curatat locul. Mergi, calatorule, pe drumul tau, scutura pomii tai, culege roadele tale, dar inainte de asta, umple-ti desaga cu mancare doar pentru cateva zile si apoi munceste. Fara simbrie. Simbria-ti vor fi poamele pomilor tai. Vor fi mai dulci decat cele de sub coroanele altora.
Lumea e o oglinda. Cand cineva iti intoarce spatele, mergi senin spre spatele lui, uita-te la el. Si el are acolo atatea de ascuns. Atata doar ca el nu stie. Fiecare crede ca ce arata e de vazut. Gresit. De vazut e ce ascunde. Nu te intrista cand nu auzi vreo vorba. Ele sunt acolo, ingramadite prea tare pentru a se putea elibera lin. Din taceri poti cunoaste oamenii mai bine decat din vorbe. Tacerea are ochii sinceri, doar gura-i muta. Asculta cu ochii si vorbeste cu sufletul. Iti pare greu? E-asa de simplu! Gandeste doar ca cel ce te repede uneori e mult mai slab decat tine. Atat, ca el nu stie. El nu vrea sa accepte. Daor sufletul lui stie. Refuzul lui poate insemna teama. Lasa-l atunci si mergi in treaba ta. Nu-l bate la cap. Il inspaimanti si mai tare. va fugi. Te va ocoli. Tu poti fi puternic si atunci cand nu faci nimic. Altii se bat pe langa tine iar tu stai in mijlocul unui camp de batalie. Curg rauri de sange si sunt patate false onori. Se bat in van. Se bat cu spaimele din ei. Ei se lupta, de fapt, pentru a se invinge pe sine, atata doar, ca nu stiu.

Curajul este lin. El nu cauta razboaie. Fii ingaduitor. Fii senin. Iubirea iti va ramane pe chip, te va lumina si te va intari. Ura te va sluti. Vei fi slab. Nu merge pe cai pierdute. Nu rataci in beznele sufletului tau. Iubeste-ti fricile si cauta-le. Ele vor deveni forte de care te vei putea folosi pentru a te construi pe tine. Tu esti puterea si nu altii. Totul sta in tine. Nu ii uri pe ceilalti, ei nu au nicio vina. Ceea ce urasti, de fapt, e slabiciunea ta, e frica ta, e neputinta ta. Cu acelea trebuie sa te lupti. Inca ceva: sa nu te lasi niciodata constrans. Calea ta e libertatea.
Nu te face dependent de nimeni. Cel ce incearca sa faca asta nu te-a iubit si nu te va iubi niciodata. Si nici nu-ti va vrea binele. Vei fi doar folosit. Apoi te vor arunca. Nu te lasa sa fii facut gunoi. Nu crede in ei si nu le urma calea, orice ti-ar promite in schimb. Ei nu sunt cu tine. Ei nu tin la tine. Aproape iti vor fi doar cei ce ii simti in dreptul umarului tau, in nenumaratele ori cand iti arunci a cautare capul.  Daca vreodata o sa fi in situaitia  de a nu vedea pe nimeni, sa nu crezi ca esti singur: te ai pe tine. Intreaba-ti atunci cele mai de pret ganduri si vei vedea. Iti va parea greu? Cata vreme inca te mai ai pe tine, inca nu esti singur. Te ai pe tine! E bine. Altii nu se mai au, desi par vii. Gandeste!

Si, nu uita: cea mai importanta lupta pe care o poate duce si castiga omul este cea cu sine insusi!
De aceea, crede in tine! 

Sufletelor adormite

Ma dau astazi tie, asa cum ma dau altora
Farame din visul meu se preling dureroase
Peste ranile voastre, acoperindu-le.
Tu nu ma simti, asa cum nu ma simt nici ei.
Eu sunt pe aceasta lume sa acopar greselile voastre,
Pe care nici voi nu le vedeti.
M-ai calcat azi in picioare, chiar nevazuta de ti-am fost,
Tu, necunoscutule!
Caci ochii nu mi i-ai vazut si nici mersul nu stii cum imi este,
Cu toate astea, te-ai grabit sa ma judeci.
Ti-era teama ca s-ar putea sa am mai multa dreptate decat tine,
Prin iubirea ce-o port?
Ti-ai simtit sufletul incoltit, acolo unde n-aveai acoperamant?
Caci n-am venit spre tine pentru a te calca, ci pentru a te inalta,
Tu - vietuitoare a acestui pamant!
Eram poate, prea aproape de adevarurile fiintei tale,
Cele pe care le vroiai ascunse?
Si de cand iubirea e o meteahna?
Si de ce de deschidere ti-e teama?
Si de ce orgoliul e cel pe care-l preamaresti?
(S)au tu nu stii oare, ca prin el esti doar mic?
Stiinta nu inlocuieste simtirea.
De ce te impaunezi cu stiinta? Si de ce te ascunzi dupa ea?
Crezi ca vei acoperi cu cuvintele-ti multe
Lipsa, teama de umanitate?
Caci stiinta ta e una a lucrurilor si nu a firii.
Pe mine nu ma poti minti. Si stii prea bine, nici pe tine.
Dar totusi o faci. In fiecare zi.
Azi m-am apropiat de tine ca un om. Tu ce ai inteles?
De ce refuzi mainile intinse? Ele nu ti-au fost aratate spre a-ti cere
Ci spre a-ti da. N-ai inteles nimic din viata,
Atata timp cat teama e ceea ce te stapaneste.
Iar de orgoliul tau mi-e doar mila.
Mila ca te poarta prin intunerici,
Tu, nestiutorule fricos, care te-ascunzi in noaptea firii.
Sa nu-mi porti laurii la vedere, caci nu voi crede in ei.
Mergi in targul de victorii si vinde-i.
Ia-ti de banii capatati curaj. Imbraca-l.
Ai sa te surprinzi gol cu astfel de straie.
De ce? Caci nu dupa armuri cunosti curajul,
Ci dupa mainile goale, dupa pieptul gol.
Acum mergi acasa. Dormi o noapte si gandeste.
Daca maine te vei trezi cu aceleasi ganduri,
Inseamna ca ti-ai dormit viata.
Si vino la mine doar cand stii ca poti sa-mi spui
Cu sufletul tau, de-adevarat: "Buna dimineata"

Calatoria pana la Dumnezeu si inapoi

Stiu ca nimeni nu ma priveste pe gaura cheii. E doar Dumnezeu ce ma priveste de sus, dupa ce si-a terminat treburile sale mai importante.

In fiecare zi, cand ma duc la el, e la fel: se intoarce usor inspre mine si zice: "Te simti bine astazi cu tine?". Iar eu raspund dupa puteri. Azi ce-am sa-i spun? Azi am sa-i spun ca mi-am luat o zi libera din calendarul Sau si am ales sa las sufletul sa bantuie. Am sa-i spun ca azi m-am cautat pe mine prin noianul sau de fiinte aruncate pe lumea asta. Si m-am gasit. Un pic ici, un pic colea. Un pic in fiecare. In ce nu m-am ragasit? Nu m-am ragasit in Ura, nu m-am regasit in Blestem, nu m-am regasit in Minciuna, nu m-am regasit in Razbunare si nu m-am regasit in Uitare. Azi m-am gasit pitita dupa coroana mare unui pom mare, plin de roade: Iubirea. Iubirea da roade. Intotdeauna. Si acolo ma aflam eu. Printre crengile sale, printre poamele sale copate si imbietoare, frumos mirositoare.
M-am mai regasit apoi pe Ulita Sperantei, pe la inceputul randului de casute din dreapta, langa Izvorul mic al Fericirii. Mic, dar cu apa vie, la colt cu Bulevardul Implinirii. Era o ceata de vreo cinci tineri, fete si baieti si stateau la taclale. Da, ei erau cu totii fericiti. De asta-mi aduc aminte: purtau Fericirea pe chip. Unul zicea ca el acolo locuieste, la casa cu numarul 1.
Am mers azi mai departe, trecand pe langa Dugheana cu Iluzii. Goala. Ce bine! Nu am de ce sa-mi cumpar iluzii. Cui ii mai trebuie? Iluzii incearca atatia sa-mi vanda pe la colturile intunecoase ale strazilor, odata cu Hartile false ale Lumii. Caci, ma gandeam, ce sa fac cu ele? Daca tot sunt false...Umbla atatia cu imitatii, umbla atatia cu falsuri. Dar oamenii buni au aureole. Nu te-ai obisnuit inca sa le vezi? De ce-i privesti cu ochii? Nu asa ai sa-i vezi. Priveste-i cu sufletul. E asa de usor. Nu poti? Nu stii cum? Uite-asa... Incearca!

Cineva mi-a facut cu ochiul de dupa o usa intredeschisa. Era Ispita. "Dar tu ce mai cauti  ziua in amiaza mare in strapsuri?", o intreb. Ea zice:"Ei, asta-i buna! Eu sunt Ispita. I S P I T A. Ai auzit de mine?". "Ba bine ca nu!" ii spun eu. "Hehe! ce mai imi dadeai tarcoale prin tinerete!". Dar acuma ce sa fac cu ea? Nimic.

Si m-am oprit la poarta Iertarii. Si am sunat. Da, ea e intotdeauna acasa. Si e o gazda primitoare. M-am dus sa beau o cafea cu ea, ca sa imi tina treze Amintirile bune. Imi place zambetul ei. Mi-a placut intotdeauna. E mereu ingaduitor. E bun, cum era bunica. Doar ea stia sa mai zambeasca asa. Of, acum mi-e dor de bunica. Iar ea e dusa de mult in Imparatia Marelui Fauritor. Precis se bucura de iarba verde si de Lumina din Gradina Lui.

Dupa masa mi-am petrecut-o rasfoind carti. Cartea Vietii, pe care am inceput s-o citesc acum aproape 42 ani. M-am oprit um moment cand am constatat ca in fiecare capitol este vorba de Iubire. Era Iubirea mea. Sta scris acolo tot ce am facut cu ea anii astia: cata am primit, cata am dat, ca pe un raboj. Alaturi, era o masura. Era masura lui Dumnezeu. Dar era atata de inalta incat nu am putut sa-i zaresc capatul, nici daca as fi stat culcata si as fi privit in sus. Iar a mea - atat de mica! M-am intristat atunci si l-am intrebat cum face El ca Iubirea Lui e atat de mare. Mi-a raspuns: "Nu te intrista, eu traiesc de cand lumea asta si voi mai trai pana la sfarsitul ei. Tu esti doar trecatoare si e firesc sa poti duce doar atat. Nu te-mpovartez cu mai multa. Bucura-te ca o ai! E atat cat trebuie.".
Si am plecat apoi mai departe. Daca as fi trait sute de ani, inseamna ca iubirea mea ar fi fost si mai mare. Nu ma bucura gandul vesniciei, ci a maretiei iubirii.

La iesirea din Cetate, un inger mi-a spus: "Uite aici o Cheie. Cu ea poti sa deschizi Poarta si atunci cand Ingerul Pazitor al Portii Raiului doarme". M-am mirat de bunavointa lui si ma gandeam ca precis ma cunoaste el mai bine pe mine decat ma cunosc eu insami, daca a avut el incredere sa-mi lase accesul la usa lor mereu deschis.
Oricum, ma duc cu drag la EI. Dar azi, atat a fost.

Maria Magdalena

Asa, doar ca sa stiti...M-am intins de doua zile cu un artist la vorba. Ma citeste. Deodata, el ma intreaba: "Ce suflet ai tu? De inger?".
Fara sa-mi dau seama, ii raspund:

"Apoi, eu nu am suflet de inger.
Sunt o biata Marie Magdalena ratacitoare pe acest pamant,
supusa ispitelor, ibovnica a pacatului, oarba in fata patimii si si schioapa pe drumul maracinos al vietii. Desavarsita am sa fiu cand am sa trec bariera. Iar Sfantul Petru ma va intreba:
-Pacatuit-ai?
-Sfinte, da!
Asa am sa trec eu pragul de Dincolo.
Iara daca el ma va considera demna, ma va lasa sa trec.
Asa ca pana atunci, va trebui sa mai fac cazne si matanii,
sa mai pierd picuri din sangele meu pe bolovanii Drumului Ispitelor,
dar sa gasesc cu sufletul calea spre Adevar.
Iar calea spre Adevar o gasesti cu ochii inchisi.
Destul e sa crezi in Steaua ta.

Sunt o biata muritoare, cum am zis, cu naframa legata la spate, cu parul despletit si toale zdrentuite si desculta ma tarasc prin colb.

Galbenii i-am dat saracilor cu duhul. Si le-am zis: "Sa-ti cumperi Duh!".
Dar, vai, ei n-au prea inteles.
Ei si-au luat pe-acei arginti doar straie si buti de vin.
Ce trebuiau ei sa faca? Sa-i dea mai departe, celor nevoiasi. Asa si-ar fi cumparat Duh.
Dar eu sunt doar o biata Marie Magdalena."

Atat!...

Cand vom invata ce e fericirea?

Traim cu jumatati de masura,
Iubim la fel, dar cerem totul.
Aruncam cu vorbe ca niste suliti de otel
Si le infigem la intamplare, in oricine,
Crezand ca ne scapa acest lucru
De propriile dureri, de propriile frici.
Putinii dintre noi care au mai ramas
Sa-l aibe pe Dumnezeu in ei
Sunt licariri de stele
In neantul lumii negre si ignorante.
Zbieram, strigam si ne urlam deznadejdile
Incercand sa parem tot timpul
Mai puternici decat suntem,
Nevrand sa acceptam
Ca noi doar suntem Creatia,
Nu suntem Creatorul.
Ca atare, nu in mainile noastre sta puterea,
Ci-ntr-ale Lui.
Fire de colb arogante, ce maine vom pieri.
Asta suntem noi!
Si cand ne vom intoarce fata inspre adevar?
Si cand o sa-l recunoastem?
Nu inainte de a fi umiliti
De propriile noastre ingamfari,
De proriile noastre hauri
Si infranti de ura din noi.
Abia atunci vom sti ce e durerea,
Insa doar apoi, fericirea!

Crede in tine. Pentru azi, pentru maine, pentru oricand. Pentru totdeauna.

Cand nu te lasa sufletul sa te vinzi, cand inima striga in tine a razvratire si vocea ta interioara iti sopteste doar despre nesupunere, iti dai seama ca traiesti ceea ce nu ti-era dat sa fii.
Cand simti ca in tine fierbe mocnit ceva ce inca nu ai scos tu la iveala, pentru ca, sau nu ai avut curaj, sau inca nu te-ai increzut destul in tine, cand simti ca, de fapt inoti impotriva curentului, cand nu-ti mai gasesti locul in lume si cand tot ce ar trebui sa faci nu te indeamna deloc si toate in jur iti par neimbietoare, atunci esti acolo unde nu trebuie sa fii. Esti un neapotrivit, esti un neadaptat, un neasimilat.
Simti ca nu ai somn, simti ca nu ai liniste, simti ca mereu e ceva in tine ca o alarma: tu nu esti unde trebuie sa fii, nu ti-ai gasit locul, nu ti-ai indeplinit menirea, nu asta esti tu.
Te vezi in mintea ta in alte circumstante, incercuit de alti oameni, te vezi intr-alta lume, in aceea in care iti spune tie sufletul ca ar trebui sa fii. Inseamna ca pana atunci ceva in tine a dormit, ca ar fi trebuit sa faci deja alte lucruri, sa iei alte decizii, sa vezi mai multe decat ai acceptat pana acum sa vezi.
Ar trebui sa te trezesti din vis si sa incepi sa faci ceva, acel ceva la care tanjeai si al carui inteles l-ai pierdut in vreme.
Nu renunta niciodata la a-ti ramane tie credincios. A te minti pe tine e cea mai cruda minciuna. E cea pentru care nu te vei putea privi in oglinda. Si te va duce la a-i acuza pe ceilalti mereu, vei tinde sa cauti tapi ispasitori in cei din jurul tau, doar de teama de a te vedea pe tine cu slabiciunile tale.
Invata sa lupti din nou cu demonii din tine! Exista precis un tarm acolo, dincolo de mare si acela e tarmul tau. Incearca doar sa inoti spre el si nu spre alte tarmuri. Nu te mai uita cat de fin e nisipul pe alte plaje, bucura-te de ajungerea ta. Tu nu ai de unde sa stii ca, desi nisipul altora pare mai fin, insula lor poate e infinit mai mica. Ia hatisurile in piept, multumeste-I lui Dumnezeu pentru ca te-a lasat asa la lume si incearca sa faci ceva din tine.
Urmeaza-ti vocea launtrica! Iar atunci cand nu mai vezi cu ochii drumul, inchide-i si cauta-l cu sufletul. Poti sa fii si orb, caci inima iti va spune mereu incotro sa te indrepti. Ascult-o si fa cum iti spune. Caci tot in ea iti vei gasi si puterea si, mai apoi, multumirea.

Drumetul

Drumetul isi tara pasii egali prin colb, incercand, cand si cand, sa-si scuture picioarele ostenite de praful adunat de pe drum. Privirea-i era ratacita undeva in zare, parea ca cauta ceva ce nu mai aparea, ce intarzia sa vina.
Langa el, cu haine ponosite, simple, parca lipsit de asezare in timp si de o varsta cu neputinta de deslusit, un Om. Omul il privea pe Drumet, cumva intrebator, dar, totusi, neinsistent, obisnuit, parca, cu ratacitii. Avea o voce blanda, domoala, fara graba si plina de ingaduinta. Ochii Omului pareau ca stiau toate tainele si privirea lui parca detinea toate raspunsurile la toate intrebarile nerostite ale oricui. Te facea sa te simti bine insotit de o astfel de prezenta.
Drumetul nu isi pusese nicicum intrebarea cand i-a aparut Omul alaturi, pe drum, dar parca era dintotdeauna acolo. Era firesc. Si nu se simtea incomodat de prezenta Lui alaturi. Dimpotriva.
De aceea, isi dadu drumul firesc la gura, ca si cand Omul trebuia sa stie povestea. Dar El, chiar o stia!...

-Am incercat sa merg mai departe pe strada...
-Si?
-Nu am mai putut. Nu era strada mea.
-Nu era strada ta? Adica tu stiai pe ce strada o luasesi?
-Nu stiu. Ma ratacisem la un moment dat. Ajunsesem sa o iau pe o strada care semana cu strada mea, dar, totusi, nu era.

Dupa un moment de tacere si cativa pasi:
- Si ce ai facut?
-Nimic. La inceput nimic. Am continuat sa merg pe ea, in speranta ca undeva voi intalni un indicator si ca astfel sa ma pot intoarce in directia buna, insa am pierdut si timp si energie.
-Aha! -venise vocea Omului si privirea parca i se lumina, uitandu-se, parca, la ceva inexistent, insa vizibil doar pentru El.

Apoi ii spuse:
-Pai mai ai timp sa ajungi la destinatie.
-Da, stiu, dar uite cat timp am pierdut deja.
-Nu conteaza, o iei de la inceput. Energie mai ai? Intreba Omul cu ochi iscoditori, desi era vadit ca El stia totul. Vroia insa sa auda din gura Drumetului.
-Da, insa ma loveste sentimentul esecului. Ma vad ca un pierzator. Ma simt ca un las.
-De ce las?
-Fiindca ar fi trebuit sa ma intorc atunci din drum, cand am vazut ca sunt pe alta strada, dar am mai fost si incapatanat, am perseverat in greseala.
-Da, orgoliul se plateste scump...

Soarele era trecut de amiaza, era pe la orele 2.00-3.00 ale dupa amiezii si incepea sa arunce deja umbre piezise spre pamant. Mai era destul de mult pana in seara. Si era in plina vara. Vara, noaptea nu se lasa atat de repede. Si e si cald...

-Mai ai chef sa-ti cauti drumul? intreba Omul nostru, cu voce blanda.
-Hmmmmm... Chef mai am. Si inca cum! Mi-e dor de strada mea.

Trecura alte minute si pasii celor doi, egali, masurand in continuare colburile, se indreptau inspre ceva. Insa, inspre ce? Caci in acel moment, drumul nu intrevedea nicio curba, nicio raspantie, doar cale.

-Te asteapta multi acasa?
-Toti cei ce cred in mine.
-Si tu crezi in ei?
-Ei mi-au dat speranta de a-i cauta.
-Atunci continua-ti drumul! Casa ta te asteapta, oricat de intortocheata ti-ar fi calea.
-Crezi?
-Nu cred, ci am aceasta convingere! -sclipeau ochii Insotitorului.

In mersul lui, Drumetul aproape ca nu mai constientiza trecerea timpului. Timpul era o masura de care atunci nu avea nevoie. Avea nevoie de o tinta. Avea doar nevoie de Strada Lui.

-Stii, am o stranie senzatie ca, desi pe tine te intalnesc pe drum, parca si tu esti una din persoanele care ma asteapta acasa.
-Si cine crezi ca sunt eu?
-Cel care trebuia sa-mi apara in cale, ca sa-mi aminteasca mie de drumul cel bun. Esti un semn. Nici nu ma mai intreb daca esti real sau nu si nici daca in clipa urmatoare mi te spulberi ca un nor. Tu trebuia sa vii sa-mi spui ca am un tel. Ar trebui sa intind pasul.
-Da, dar mai ai nevoie de alti drumeti, care sa te insoteasca.
-Mi i-ai trimis Tu, Doamne?
-Altfel de ce crezi ca ti-am iesit in cale?

-Spune-mi, Lumina, mai lucesti pentru mine?
-Dar pentru cine crezi ca am iesit?

-Ma voi grabi acasa. Daca Tu mi-ai dat si Drumul si Indicatorul, atunci, eu trebuie sa ma indrept spre Casa... Cu voia Ta!

Femeia care linisteste

Azi am avut o zi incarcata. Multe de rezolvat, intosaturi de planuri, solutionari de probleme, decizii ad-hoc, multa vanzoleala si evenimente neprevazute.
As fi putut sa spun ca ziua era total compromisa. Cel putin asa era pana la ora 10 seara. Discutasem la telefon cu o prietena si incepusem sa ma lamentez. Uneori simti ca te lasa puterile.

Apoi, am mai avut un telefon de dat. Am zis: ultimul pe ziua de azi si am incheiat.

Am sunat. Desi initial eram in starea in care eram, agitata si incarcata, ceea ce s-a intamplat in acel moment a schimbat total starea mea de spirit. Nu am vorbit mai mult de un sfert de ora. Exact atat: 15 minute. Dar vocea de la celalalt capat a avut darul sa ma linisteasca. O voce linistita, calda, sfatoasa, intelegatoare si care rostea cuvintele cu multa intelepciune. Nu va pot spune ce am simtit dupa ce am terminat discutia telefonica. Aveam impresia ca imi absorbise cu un aspirator urias toate problemele dintr-o data. Desi, practic, nu-mi rezolvase mai nimic. Am facut doar simpla conversatie, insa puterea de ingaduinta a acelei femei m-a facut sa ma simt usurata de tot ce ma apasa.
Pornisem discutia de la o chestiune personala, o simpla intrebare la care ii ceream un raspuns, treaba care ar fi durat nici mai mult si nici mai putin decat formularea unei afirmatii. Da sau nu. Foarte scurt. Insa a preferat sa intre in amanunte, desi nu i-o cerusem. Poate asa simtea si ea nevoia. Asa cred. Poate ca si pentru ea aceasta discutie era necesara.
Am vorbit pana la urma si de Dumnezeu. Lucrul pe care il stiam si de la bun inceput era faptul ca era credincioasa. Chiar foarte credincioasa. Sunt rari oamenii din ziua de azi care privesc credinta asa cum trebuie. Mai toti se preocupa de bani, de averi, de pozitii sociale, de evenimente mondene, de scandaluri mai mult sau mai putin oficiale, de decaderea politica, de criza, de orice altceva, mai putin de Dumnezeu, de credinta.

Eu cred ca am uitat sa credem in Dumnezeu. L-am uitat pana si pe El. Si-L acuzam pe El ca ne-a uitat pe noi. Ei bine, eu nu cred ca El ne paraseste, ci noi il parasim pe El. Il parasim, ba cerandu-i mai mult, ceea ce nu meritam, ba cerandu-i ce nici nu ar trebui sa-i cerem, uitand ca doar banii nu ne aduc liniste sufleteasca. Si ne vindem viata pe nimicuri. Si nu mai stim care ne sunt valorile. Si nu mai stim sa privim in noi insine, ba chiar ocolim acest lucru, innabusindu-l in subconstientul nostru, de teama de a nu ne ingrozi ce descoperim in noi.
Ne-am obisnuit sa acuzam, aruncam cu pietre fara sa ne gandim la cate greseli facem noi zilnic, la cat de eronat ii calificam si la modul in care ii desconsideram deja apriori pe semenii nostri, avand mereu impresia - pe care o consolidam pana la convingere - ca suntem mai breji, ca meritam mai mult. Dar, oare chiar meritam atat de mult? Chiar meritam noi totul? Chiar degeaba ne vin pedepsele de-a dura peste cap, pana nu mai putem nici macar respira uneori, pana cand ne gâtuie cu ascutimea lor?

In fine, femeia aceasta are un mare necaz: unul din fiii ei e foarte bolnav. Iar maine, ca in fiecare zi de altfel, va merge la biserica. Ceea ce m-a miscat a fost credinta ei si faptul ca nu-si plangea de mila. Si, cu toate ca durerile ei sunt mai mari decat ale mele, am rugat-o, totusi, spre finalul discutiei noastre, sa aprinda o lumanare si pentru mine. Stiu ca o va face. Chiar daca in viata mea nu am intalnit-o personal si chiar daca locuieste la sute de km distanta de mine.

Pentru mine, ea a fost astazi: Femeia care linisteste.

Blestemele noptii din noi si Ziua Judecatii de Apoi

Sunt blestemele noptii, ce-ti bat la usa somnului, nelasandu-te sa dormi.
Te chinuie si te framanta, ca pe un aluat de paine ce apoi trebuie pus la dospit, din care sa-ti creasca aripi de spirit. Aripi de spirit, cu care sa zbori acolo unde pana acum doar gandul te-a purtat si sa vezi taramurile la care pana acum doar ai visat.
Sunt blestemele noptii, cele care te impresoara si-ti pun stavile in cale, pentru lumile in care nu ai ce sa cauti, oricat ti s-ar fi incapatanat pana atunci mintea si oricat de incrancenat ai fi cautat inspre acolo calea.

Blestemele noptii sunt dârele Destinului. Sunt poruncile duhurilor pe care le ignoram mereu la luminile zilei, facand mereu abstractie de ele si dandu-ne, mai apoi, cu capul de peretii imaginari ai vietii.
Si blestemam si noi, la randul nostru, in gand, ziua sau clipa in care a fost ceva, sau nu a fost sa fie.

Sunt lupte de forte: ale noastre cu cele ale Destinului si, mereu, Destinul castiga. Doar noi avem uneori impresia ca suntem noi invingatorii.
Ce iluzie si viata asta!
Si cate lupte ducem zilnic cu ea! Noi ne luptam cu ea, fiindca inca nu am invatat sa traim cu ea
Ignoram sa ne lasam purtati de val, devenind astfel orbi la invataturile vietii, la mesajele pe care ni le transmite zi de zi, orientandu-ne dupa bunurile materiale, iar pe cele sufletesti trecandu-le in inexistenta.
Ne ignoram mereu pe noi, asteptand mareu ca ziua care vine sa ne iubeasca, noi, insa, urandu-ne, ignorandu-ne, ascunzandu-ne pana si de noi insine in lumi artificial fabricate.
Ne asezam adesea sub reflectoare, insa fiind total lipsiti de lumina interioara, de pace, de congruenta sufleteasca.
Purtam masti si ne obisnuim cu ele, nemaidandu-ne seama unde se termina afisul si de unde incepe realitatea noastra.
Ne cream dorinte care, de fapt, nu ne reprezinta.
Luptam pentru acele scopuri, ajungem la sfarsit si constatam ca suntem nefericiti. Inlauntrul nostru s-a creat un gol imens pe care nu mai stim cu ce sa-l umplem. Citim reviste de actualitate, alergam de colo-colo.
Mai loveste cate o boala in noi si nu stim de ce.
Si nu ne intrebam niciodata, de fapt, ce ne lipseste!

Traim in bezna sufleteasca si cautam echilibrul in altceva. Nu putem sa mai acuzam pe nimeni pentru asta, pentru ca suntem singurii responsabili. Noi suntem cei care ne sinucidem, secunda cu secunda, neacceptandu-ne nevoile sufletului.
Si vom muri odata si vom fi chemati la Judecata De Apoi. Si nu vom sti ce sa spunem.
Si ce vom spune? Ca am trait in bezna noptii din noi?...