Pe furis in gandurile altuia

Uneori imi vine sa-mi iau liber cate o zi de la viata
si sa plec in viata altcuiva.
Sa ma asez pe malurile gandului sau
si ma ma uit 
cum ii curge ratiunea printre sentimente.
Sa vad cum zambesc apele dulci ale amintirilor
de dupa colturile zilei de azi,
trisand, 
cand cel ce le stapaneste nu le vede -
aidoma copilului ce face vreo nazbatie.
Sa ma ascund in durerea lui
si sa i-o alin, fara sa stie,
sa se trezeasca dimineata
doar cu un soare mare, rotund, pe fata
si ziua urmatoare sa dispar,
fara ca el sa stie macar ca am fost acolo.

Spune-mi, daca m-as furisa asa in gandurile tale
si ai afla,
m-ai certa?

Cand mi-e dor de liniste...

Cand mi-e dor de liniste si vreau sa ma retrag intr-o lume pe care o visez de multe ori, unde mie mereu mi se pare ca am mai trait, in America inceputului de veac XX, inchid ochii si ma teleportez intr-acolo. Atunci imi vin mereu in urechi acordurile melodiei "Summertime" si versurile: "...´coz your daddy´s rich and your mom is good-looking, so hush, little baby, don´t you cry..."

Cand imi e dor de vremurile trecute, mi-e dor de viata mea!

Cand nu mai pot de dorul casei si a vremurilor trecute, caut febrila prin Youtube si accesez Phoenix. Accesez si Colibri si alte multele, dar Phoenix imi spune vcel mai bine de unde vin. E muzica cu care am crescut. E discul - Mugur de fluier - pe care-l asculta tata la pick-up. E muzica ce mi-a intovarasit copilaria. Sunt sunetele care nu le voi uita niciodata. Sunt acordurile pe care mi-am desavarsit si tineretea si linia de care m-am tinut, impreuna cu altii de varsta mea, prieteni, care acum sunt plecati si ei, majoritatea prin alte colturi ale lumii: Canada, Spania, Germania, Argentina, Portugalia, Anglia, SUA, Irlanda si altii de care nu mai stiu de ani si ani nimic.
Altii, putini, au mai ramasa acasa. Ei sunt cei la care ma intorc, ei sunt cei pe care-i caut cand ajung acasa, de fiecare data. Punem aceleasi intrebari: "Ce mai faci?", "Cum o duci?", "Ti-e bine?" etc. Despre familii vorbim, atat despre parinti, cat si despre copii. Abia dupa ce se epuizeaza subiectele superficiale, incepem sa ne spunem dorurile, ofurile, neimplinirile si grijile. Caci, cine nu le are? Vorbim despre dureri, vorbim despre suferinte, despre vise sfaramate, despre evenimentele care ne-au azvarlit vietile in alta parte decat cea in care ne-am dorit noi. Ne inghitim lacrimile si zambim amar si cu ingaduinta vremurilor care ne-au ingenuncheat: de ce am plecat de acasa, ce ne ofera strainatatea, cat din noi s-a rupt prin dezradacinare, care jumatate nu e completa. Iar noi, cei plecati, ne intrebam mereu: "A fost blestem peste acest popor, sa trebuiasca sa-si izgoneasca fii si fiicele pentru a putea trai o viata mai linistita?". Iar cei ramasi se intreaba: "Este blestem pentru noi, cei ramasi, sa trebuiasca sa inghitim zi de zi alte si alte constrangeri, compromisuri, minciuni si alte injosiri si neajunsuri? Pana cand? Si de ce?".
Iata intrebarile la care nu gasim nici unii, nici altii raspunsuri. Traim vremurile asa cum vin ele peste noi: unii neintelesi si cu dor de casa, altii, neimpliniti si cu dor de mai bine.
Si ma intreb acum: Care era calea cea dreapta? Si de ce nu ne-am nascut si noi intr-o tara din care sa nu trebuiasca sa plecam sa ne fie mai bine sau, daca ramanem acolo, sa nu trebuiasca sa furam si sa ne lipsim de coloana vertebrala, pentru a trai civilizat?
Desigur, nu toti cei ramasi sunt la pamant, dar nervii tuturor sunt incinsi.

Si atunci ascult, de dragul vremurilor trecute, Phoenix. Si-mi aduc aminte de izul Busuioacei de Bohotin si al Tamaioasei, cand muzichia canta si ne veselea, cand stam pana noaptea tarziu, pornind de la discutii simple si ajungand la filozofia vietii, cand inimile noastre inca erau pline de avant si ochii inca erau atintiti spre un orizont pe care vroiam sa-l atingem.
Mi-e dor de drumurile Timisoarei si de strazile Lugojului si ale Timisoarei. Mi-e dor de locurile in care m-am nascut si am crescut. Mi-e dor de tot ce odata am trait. Mi-e dor de toti ai mei, de parinti, de prieteni, de amici si cunoscuti.
MI-E DOR DE CASA!
Dar viata e aproape intotdeauna altceva: viata este ceea ce se intampla cu noi, in timp ce ne facem planuri de viitor (John Lennon). Iar atunci, cand noi ne faceam planuri de viitor, era VIATA. Aceea era VIATA MEA!

...Si iarasi multumiri...

Da, stiu ca de la o vreme nu am mai scris. Am fost si trasa de maneca si intrebata: de ce nu mai scriu, ce s-a intamplat?

Pai ce sa se intample? Evenimentul pentru care ma pregateam mai de mult, adica nasterea primului meu copil, a avut deja loc. Surpinzator, cu doua luni mai devreme.
Soc, da, soc! Am fost in spital pentru un control de rutina, trimisa de catre ginecologul meu. Ma internasem pentru niste analize: glicemie mare, tensiune ridicata. Urmase sa stau de fapt 2 sau 3 zile, dar dat fiind faptul ca ma internasem joi si ca dieteticienii nu lucreaza in weekend-uri, ar fi trebuit sa urmeze sa fiu externata abia luni. Ei, nu s-a intamplat asa. Sambata seara, pe 12.06, pe la ora 20.00, dupa ce m-au controlat o gramada de medici si m-au asistat la controale o alta suita de moase si asistente, unul dintre medici vine la mine si-mi spune direct, fara sa mai am timp de gandire: "Stiti, dumneavoastra trebuie sa nasteti mai devreme." Ei, pentru asta ma pregatisem deja sufleteste, ca probabil nu in saptamana 40, ci 37 sau 36 ar urma sa nasc si, cu toate ca mi se dadusera in acele zile de spitalizare doua injectii pentru ajutarea maturarii mai rapide a plamanilor viitorului meu nascut, am raspuns ca stiu, ca abia ce mi se spusese ca probabil doar doua saptamani voi mai putea tine sarcina. "Nu"- venise raspunsul medicului, -"copilul dumneavoastra va vani pe lume si mai repede de doua saptamani." "Poftiiiim???" Nu-mi puteam crede urechilor. "Da. E vorba doar de cateva zile sau ORE!" "OREEEEE???" M-am scuturat cuprinsa de friguri, ducandu-mi instinctiv mainile spre cap, apoi spre gura. Mi se facuse frig, foarte frig si incepusem sa tremur din toat corpul. Desi afara erau calduri caniculare, care nici noaptea nu te lasau sa dormi, mie imi era teribil de frig. Vestea m-a socat total.
"Duceti-va sus in salon si sunati-va familia si pe cine mai aveti de sunat. Veti fi operata asta-seara."
Adica aproape imediat, pe loc. Nu puteam inca asimila realitatii spusele lui. Am reactionat automat, ca o hipnotizata. Ma intorsesem apoi in sala de nasteri si am mai avut o singura rugaminte: "Va rog, nu rahi! Nu as mai rezista psihic inca o data la asa ceva. Va rog, faceti-mi anestezie totala."
Nu mai stiu mare lucru ce a urmat dupa aceea. Am semnat hartia pentru operatie, m-au intins, am mai simtit tuburile de oxigen si nu m-am mai gandit decat la apele limpezi, de care mi-a spus Mimi si la el. Atat. Copilul meu a vanit pe lume la 22:23. Marc Patrick. Primul nepotel al parintilor mei.

A doua zi, duminica, la orele 10 am reusit sa ma trezesc. Era o zi frumoasa de vara. Sora Jessica ma trezise cu un zambet drag: "Treziti-va! Soarele luceste sus pe cer atata de luminos si e asa o zi frumoasa!" Eram inca ametita de anestezic. Mai ca nu-mi venea sa fac nimic, nici sa ma spal pe dinti. Inca nu-mi simtisem operatia, insa ma simteam grea. Corpul nu-mi asculta comenzile. Era firesc, fusesem operata. Aveam insa niste dureri ingrozitoare de spate. Adormisem cu acea incordare a muschilor spatelui si nu cred ca am reusit dupa aceea sa ma relaxez. Urmasera apoi ritualurile postoperatorii de refacere. A mers repede, mult mai repede de data aceasta. Nici durerile si nici starile nu erau comparative cu cela traite la 25 ani dupa operatie in Romania si, la fel, nici tratamentele, atat cele medicamentoase, cat si cele umane. Aici aveam parte de o echipa de adevarati specialisti. Team-ul din clinica a fost premiat anul trecut ca fiind ca cel mai bun si competent din land. Nu suporta comparatie cele doua experiente si nici nu vreau sa insist asupra lor. Daca ar fi trebuit sa traiesc acest eveniment in Romania, nici nu vreau sa ma gandesc la ce as fi putut ajunge! Dar de ajuns acum!

De ce nu mai scriu atat de des ca inainte pe blog? Pai vedeti: sunt mama! Si Pati are nevoie mai multa de mine.

Insa nu voi parasi blogul. Ma voi intoarce si voi scrie oridecate ori pot si voi avea ragaz si inspiratie, sau, pur si simplu, dor de scris.
Si va multumesc voua, celor care ma cititi, celor care, chiar daca nu am mai postat zilnic cate ceva, tot accesati zilnic (sau foarte des) pagina mea. Pana la urma, am o legatura de suflet cu acest blog, pentru ca asa cum am spus, e o bucatica din mine. Sunt EU, asa cum simt, asa cum gandesc si asa cum e si lumea mea interioara. Iar de devenit, devin si prin el.

Sa-mi ierti amintirile, te rog!

Si imi doresc iertarea ta care nu stiu la ce are sa vina: pentru ca mi-e mie prea mult dor de tine sau de la prea marea mea dorinta. Mi-o doresc asa, firesc, ca si cand ai auzi seara sunand vreun bucium prin munti sau cum ai auzi prin vai susur de ape reci si repezi. Tot atat de firesc precum auzi vara bazaitul albinelor sau cum simti iarba cruda sub talpi, cand alergi descult. Sau ca atunci, cand iesi de la sauna, iarna si mergi in talpile goale pe afara doar infasurat in halat si simti cum se frange sub talpa ta iarba inghetata...
Cum as putea sa mai imi doresc intelegerea ta, altfel decat fireasca? Firesc, asa cum erai tu cand imi sopteai in ureche ca ma iubesti sau cand radeam impreuna de toate prostiile si de toate stupizeniile pe care le gaseam si atunci absurde. Acelea erau atunci lucrurile care faceau deliciul diminetilor in care radeam unul la altul, cand inca nici spalati pe fata nu eram si cand pijamalele ni se strangeau pe sub trupuri, invalmasite in lenjeriile colorate ale patului generos din dormitor. Patul cu pacate, pat-martor al atator vise, tacut si credincios prin mutenia sa, parca ascultand de poruncile celor trei maimute de pe Oracolul din Delfi: sa nu vezi, sa nu auzi, sa nu spui (ca sa poti trai o mie de ani).
Caci ce iertare sa-mi doresc mai mult decat iertarea amintirii nebuniilor ce se insirau atunci ca margelele, unele dupa altele, multicolore si sclipitoare, cand viata ni se parea un dar al zeilor si din a carei cupa de nectar ne sorbeam existenta?
Radeam in hohote, iti amintesti? Si ne jucam de-a regele si regina. Regatul nostru era visarea. Caci in ea ne ascundeam de fiecare data cand ziua nu ne placea. Fugeam de realitatile care nu ne faceau sa strambam din nas si ne ascundeam precum copiii in lumea tesuta de mintile noastre: o lume construita de noi, zi dupa zi, ca o tesatura de brocart, fina, dar, totusi, gata sa se rupa la purtarea pe vreme rea...
Si s-a rupt. Fiindca noi nu am invatat sa tesem din canepa sau din pâsla groasa, cum erau hainele militare, caci noi nu ne doream razboi. Iar vremea ne-a invins, caci nu am stiut ca si vestminte de razboinici or sa ne trebuiasca mai tarziu. Si nu am stiut sa ne aparam iubirea. Fiindca noi nu am invatat asta inca. Eram siguri ca vom trai doar vremuri de pace. Dar stii, chiar daca ar fi s-o luam de la inceput, tot nu vreau sa fac cu tine haine de pâsla. Am sa vreau sa tes tot brocart si tot la fel de moale si de firav. Fiindca noi nu stim sa ne batem. Fiindca eu mai cred ca razboiul nu este facut pentru noi. Eu inca mai cred ca ne-am intalnit prea devreme. Si zic prea devreme, pentru ca simt ca inca mai e timp pentru iubire. Inca mai e timp in care sa se consume. Fiindca noi inca nu ne-am epuizat...
Dar, stii, cel mai dor imi e sa ma iei de mana, asa cum spuneai tu mereu si sa mergem de nebuni pe strazi, odata: sa ne luam copiii si cainii si sa plecam sa hoinarim pe strazi, pana ajungem prin piata, sau prin parcul de distractii. Sa ne luam vata pe bat si alune glasate, sa lingem din inghetatele scurse din cornete si sa ne hlizim prin mai toate vitrinele. Asa, cum numai inocentii stiu s-o faca. Si-o fac atat de bine!
Apoi sa ne intoarcem acasa si sa ne apucam sa gatim ceva. Orice. Ce vrei tu. Sau ce vor copiii. Dar sa strangi tu masa dupa aceea si sa faci tu curat in bucatarie. Stii ca mie asta nu-mi place... In schimb, am sa-ti promit ca te rasfat dupa aceea cu un vin bun si cu muzica in surdina. Sa stam in fata semineului, dupa ce copiii au adormit si sa adormim si noi acolo, in fata focului mocnind, printre pernele mari si inveliti doar in paturi, cazuti prada altor vise. Eu, cu mana dupa gatul tau, iar tu, cu degetele in parul meu...
Si sa visam asa mai departe... pana se crapa de dimineata...

Si acuma, iarta-mi, te rog, amintirile!... Caci tot din vise sunt facute...

Acolo

Acolo unde-ti bate ochiul
Si geana-ncet lumina lasa,
Pe unde esti tu cu norocul
Si care vant paru-ti rasfata,

Pe unde visul pasii-ti poarta,
Spre care lume te indrepti,
Simtirea mi-e la tine toata
Si te astept. Tu ma astepti?

Cauta-vei tu privirea-mi blanda,
Dori-vei tu surasul meu,
Seara,-n lumina cea plapanda
Dorind in brate-ti sa fiu eu?

Ma vei cauta acolo unde
Nici orologiul nu va bate,
Acolo unde vesnicia
Din secole spre noi razbate?...

Am sa-ti ating cu mana tampla
Si pielea am sa ti-o miros
Si tot ce-atuncea ni se-ntampla
Ar fi precum un vis frumos....

Tu mana-ti vei lasa domol
Pe trupu-mi ars de asteptare
Iar sufletul - pan-atunci gol
Umplese-va iar de mirare...

Mirarea cum ca esti si sunt,
Ca nu-i nimic din intamplare,
Ca suntem doi pe-acest pamant
Sa ne iubim, uitand ca doare...

Ingroparea trecutului

Am fost in tara, asa cum am mai spus si m-am reintors dupa doua satamani de sedere.
Nu, nu-mi reneg tara, asa cum ati fi tentati sa credeti. Acolo se mai afla parintii mei, toate rudele si, la fel, toti bunii mei si adevarati prieteni. Oameni de care ma leaga amintiri de o viata. Pe ei nu am sa-i reneg niciodata.
Am ales insa astazi tema "ingroparea trecutului", pentru a-mi ingropa unele amintiri. Iubiri lasate in urma, oameni care au insemnat ceva odata in viata mea, dar care m-au ranit, oameni ale caror prezente nu mai vreau sa le simt aproape. Si asta pt ca m-ar durea. M-a durut si atunci si m-ar durea si acum. S-au instalat niste bariere. Cu timpul, pe campiile ideilor noastre pe care zburdam de nebuni, au crescut maracini. Iar acum nu as mai putea desteleni pamantul. Nu ar avea nici un rost. Unele din aceste amintiri au avut bagaje grele. Pietre purtate mult timp in spinarea gandului si a sufletului. Dar nu mai are rost. Au crescut balariile peste ele si le-au napadit. Ceea ce facea odinioara mirajul relatiei, arata acum precum localitatile parasite de pe langa Cernobîl: urme de ziduri prin care au inceput sa creasca copaci. Ruine existentiale ale caror priveliste mai mult ma ingrozeste decat sa-mi starneasca nostalgii. Si din astfel de locuri vrei sa dispari.
Nimeni nu poate sa traiasca ancorat in trecut. Te impiedica sa mergi inainte, sa vezi noul, sa vezi portile deschise. Daca zabovesti prea mult in fata portilor inchise, nu mai vezi calea spre viitor.
Nu este niciodata usor sa-ti iei ramas-bun de la ceva ce odinioara ai iubit. Dar mai bine sa-ti iei avant si sa te arunci inainte in viata, decat sa stai sa tanjesti si sa bocesti. Lumea aceea s-a dus, viata e acum alta, lumina bate altfel si ar trebui sa vedem si noua farama de lumina, poate ne arata ceva ce noi pana acum ne-am dorit, insa cautam mai mereu in locuri nepotrivite.

Ramas-bun, tu, Trecut, cu tot ce esti! Ramai cu bine!

"Cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac musafir!" - Rhinul in flacari

"Puiule, ce vrei tu sa devii cand ai sa fii mare?". "Cand am sa fiu mare, vreau sa ma fac musafir!"
Cam asa as putea spune si eu. E misto sa colinzi. Iar eu innebunesc doar daca sunt tinuta locului.
Asa se face ca, abia ajunsa din Romania, duminica trecuta pe la miezul noptii, am stat doar vreo 5 zile acasa, cat sa-mi pun niste lucruri in ordine si sambata am luat-o iar la picior... sau la roata, mai bine zis. M-am imbarcat in masina si am plecat la o prietena de a mea din Unkel, o localitate pe langa Linz am Rhein. Am fost invitata. Asa am convenit: ca ne intalnim sase insi acolo si sarbatorim "Rhein in Flammen" (Rhinul in flacari).
Sambata peste zi am fost in Bonn. Acolo, in fiecare an, in prima sambata din mai, e mare sarbatoare campeneasca. Chioscuri cu toate fleacurile, tarabe cu toate bunatatile, de la alune glasate si vata pe bat, pana la preparate traditionale si langosi si wok si bowle-uri. Tot ce vrei: tricouri cu motive heavy-metal sau fete de masa si obiecte traditionale tipice Bayern-ului, desi suntem chiar departe de acest land.
Dupa o haladuiala prin iarba cruda, printre amestecatura de populatie de acolo si invalmaseala de oferte, dupa ce reusesti sa treci de carusele, masinute, roti uriase si alte distractii si dupa ce reusesti - in mai mica sau mai mare masura - sa citesti toate afisele cu concertele ce urmeaza sa aibe loc, de la Status-Quo si Joe Cocker si pana la unele trupe total anonime nemtesti, te intorci aproape zdrobit la masina. Masina pe care ai parcat-o departe, fiindca unde Dumnezeu crezi tu ca ai loc aproape de acest mare taraboi???
Asaaaa... ne-am intors la masina. Facuram cale intoarsa in Unkel. Trupa era deja intreaga si grilul a inceput sa fumege. Cu toate ca era innorat, totusi, se pare ca vremea ne-a iubit: nu a plouat!
Anyway, la caderea intunericului eram deja cu totii adunati in jurul mesei si ne infruptam din bunatati. O zi relaxanta si o seara cu o atmosfera excelenta.
Dar, STOP! Stop, ca inca nu am fost sa vedem Rhinul in flacari.
Pe la orele 21.00 ne indreptaseram spre malul Rhinului. Cam 200 m de casa prietenei mele. Chiar vis-a-vis de castelui regelui bomboanelor Haribo: Thomas Gottschalk, care se vedea treaba ca lipsea de acasa, fastuoasa resedinta fiind doar exterior iluminata, scotand in evidenta arhitectura impunatoare a vechiului edificiu al bogatasului VIP teuton, cu parul cret si auriu, ca al unui inger.
Ah, si daca peste zi eram imbracati toti ca de vara, temperaturile fiind, in ciuda cerului incarcat, totusi, placute si ridicate, prietena mea ma atentionase:"Ia-ti ce ai mai gros pe tine. O sa ingheti!". Am crezut-o si am purces la imbracat: cizmulite si pardesiu. In adaos, o patura in care sa ma invelesc. Fara ea as fi degerat, sincer.
Malurile Rhinului erau "aprinse". Focuri tot pe la 100 m unele de altele, oameni in grupuri care asteptau trecerea vapoarelor si care, intre timp, ba isi facusera pe mal gratarele, ba-si ofereau bunatatile aduse de acasa unii altora, iar noi, doar cu cosul cu sticle de vin, bere, apa si pahare, dar si un lampion mare cu lumanare, pe care-l asezasem in mijlocul nostru, pe langa sezlongurile pe care le asezasem in semicerc, evident, cu fata spre apa. Abia dupa orele 22.00 isi facusera aparitia vapoarele. Zeci de ambarcatiuni pe care se sarbatorea: de la vapoare de agrement pana la iahturi personale, toate luminate, ca si cand ar fi fost revelionul (asa impodobit era si vaporul pe care petrecusem cinci zile de sarbatori si pe care facusem si trecerea in 2009, in portul Delfzijl, din Olanda).
Cum spuneam, atmosfera de sarbatoare!
Intorsi acasa am mai intins-o pana putin dupa miezul noptii, apoi am plecat cu totii la culcare...

A doua zi am pkecat mai departe, spre Bielefeld, unde sunt si acum.
Dar mai multe, in relatarea viitoare!
Pa-pa!

Opriti timpul!

De cate ori nu vi s-a intamplat sa simtiti ca ati facut un lucru bun si ca satisfactia traita ati vrea s-o resimtiti cat se poate de des? E vorba de satisfactia lucrului bine facut. E vorba de dreptate, de corectitudine, de sentimentul ca ai facut ce trebuia facut atunci cand trebuia facut. E vorba de un lucru implinit.
Hai sa savuram o clipa de eternitate impreuna!

Va amintiti?...

Wonderful tonight

Pentru ca aceasta melodie imi va aduce mereu aminte de prima mea iubire. Iar prima iubire nu se uita niciodata.
De atunci au trecut cam 20 ani...

Sfarsit de primavara la tara

Soarele se revarsa cu razele-i, incet si domol, ca o pâcla translucida, intr-un fluviu dens, ca de miere, indulcind ultimele ore ale dupa-amiezei de sfarsit de primavara. Gâze minuscule rataceau ametite prin aer, parca incercand sa-si caute un scop al zborului zapacit, dandu-si aproape unele in altele, in ameteala lor prin aer. Parca innebunisera si cintezele. Apucasera sa cante. Cred eu ca cinteze erau, desi nu ma prea pricep la triluri de pasari, dar asa imi amintesc ca-mi spunea in copilarie bunicul, daca avea el dreptate...
Ma uitam la pomii aceia infloriti: erau meri cu flori parca neobisnuit de mari. Ii stiam inca din copilarie. Din ei ma infruptam toamna, cand isi lasau rodul sa cada, aproape purpuriu de copt, la pamant, lucru care facea bucuria si altor copii de varsta mea, de pe atunci, de prin sat. Acum acesti meri lasau un miros atat de curat! Parca nu mai mirosisem in viata mea crengi incarcate de flori de mar. Parca pana atunci mi-ar fi fost infundate narile! Era ca-n reclama aia: "Si aerul... parca e spalat...". Caci ce altceva as mai putea sa spun despre izul de curatenie, care parca iti sfintea sufletul?
Si berzele intoarse la cuiburi, erau mai toate la locurile lor, probabil - ma gandesc eu - clocindu-si ouale si pregatindu-se maternal de viitorul odraslelor lor.
Gainile cotcodaceau cand si cand, dand si ele semne ca viata se perpetueaza. Se ascundeau ca sa-si depuna ouale in cele mai bizare locuri: sub custile iepurilor, intr-un vechi butoias aproape rupt, in sura de unelte si utilaje agricole, sau chiar in cotet, in cel mai ascuns loc. E o adevarata aventura uneori sa te chircesti prin cotloane pentru a le ajunge. Si uite-asa, te trezesti ca strangi zilnic douasprezece pana la cincisprezece oua proaspete de prin gospodarie, unele chiar calde fiind, abia ouate.
Cele doua closti, se aud pe rand, de pe unde sunt puse, infoindu-si penele si rasucindu-si sub ele viitorii pui, inca inchisi in cojile de calciu.
Vreo doi-trei caini se incaierasera in harjoana la drumul mare, alergand unul dupa altul in cercuri si muscandu-se in joaca, tavalindu-se, ba prin iarba cruda, ba pe la marginea drumului pietruit.
Gradina era o bucata de eden: visinii isi lasau pana spre pamant crengile si ma gandeam: daca acum isi lasa creanga, doar plina de flori, cat de garboviti vor fi cand dau roade? Ca am uitat sa va spun, ca visinii aceia dau niste visine mari si negre, de parca ar fi cirese. Si sunt mai tot anul incarcati.
Tufele de capsuni nu se lasa nici ele mai prejos: isi ridica trufase si tafnoase florile spre cer, mai-mai sa le faca in ciuda prunilor: "Ce, credeti ca numai voi infloriti?! Noi, aicea, scoase din pamant, oare nu rodim? Asteptati si o sa vedeti!" Si-asa se intrece natura pe sine...
Cuiburile de cartofi stau aliniate ca soldatii in armata, in regimete. Randuri de patrunjel, morcovi si pastarnac inverzesc in valuri pamantul. Mararul a impanzit gradina si rasare de unde nu te mai astepti. Ei, dar mazarea! Mazarea isi desfasoare frunzele-i rotunjite si de un verde intens, crud, promitand recolta de boabe rotunde, ascunse in pastaile incarnite. Si alte parcele de pamant inca necultivat par sa strige "Hei, dar pe noi nu ne semanati? Cine si ce planteaza pe noi? Nu vrem sa ramanem nefolosite!". Nu, nu vor ramane nefolosite, fiindca rasadurile de rosii, de ardei, de gogosari si de ardei iute mai au doar un pic pana nu mai au loc in solar. Si alea si-au scos frunzele si se pregatesc sa spuna: "Auzi, da´ pe noi ne tii aici pana la toamna? Nu ne mai plantezi odata, ca ne-am plictisit de-atata asteptat!".
Si-uite-asa, si liniste si zarva, si munca si odihna, toate se bulucesc sa traiasca!
E o sarbatoare in aer.
Spre seara doar ce mai bat alene drumurile cirezile de vite ale satului. Iar dimineata, laptele dulce si proaspat muls, imi aduce aminte iar de anii copilariei. Vacante la bunici. Libertatea mea!

Fauritorii de vise

Marturisesc ca sunt dependenta de frumos, de caldura, de cuvinte tandre, se sensibilitate, de rabdarea celor din jur, de armonie, de pace si de liniste. Nu exista nimic care sa-mi doresc mai mult decat aceste lucruri. Daca s-ar putea trai nematerial, as face-o fara sa ma gandesc! Niciodata nu m-a cucerit ceva mai mult decat o minte care lasa cuvintele frumoase sa curga. Insa sigur ca mai mult de atat ma poate cuceri doar dovada realitatii, a existentei acestor spuse, a dovezii ca ele se materializeaza.
Desigur ca faptele sunt mai graitoare decat vorblele, insa, la inceput a fost Cuvantul...

Imi amintesc acum ce indemnuri am facut odata, cu niste ani in urma, unui fauritor de vise.
"E vraja ce-o arunci pe mine si cu care m-ametesti, furand din ce in ce mai mult din teritoriile demult nemaiumblate, cucerind ca un razboinic ce-orbeste se avanta, fara a sti ce-nseamna raza de dincolo de maguri, de dincolo de vai si hauri, fara sa ai habar ce dincolo te-asteapta. Tu vii... si vrei ...si ceri ...si iei...si ...culmea, nu ma doare. Nici chiar atunci cand chiar si pe acele coarde calci, pe unde nimeni de mult nu a mai umblat... Inarmeaza-te cu zale de rabdare, razboinicule si ascute-ti spada, ca ce vei intalni in cale va trebui sa stii sa alegi: ce-i bun, sa iei ; ce-i rau, sa tai. Si sa nu te mai intorci deloc din drum!!! Iar acuma: tine-ti calea, daca ai ales sa mergi pe ea....."
"Azi ma simteam excelent! Tu habar nu ai. Puteam sa-ti transmit sentimentul si tie, inchisule!......Dar te sarut. Lumea rade si sare-ntr-un picior de bucurie doar ca rasare soarele, doar ca florile stralucesc mai tare in ferestre si pasarile-si dau si duhul ciripind primavara care reinvie si mortii si face pana si crengile uscate sa infloreasca. Habar nu ai! Azi mergi prin lume cu ochii inchisi, tu, cartita de zi ce esti! As fi dat azi cu tine de toate gardurile numai sa traiesti ce simt eu. Dar lumea ta e azi mica... Imi deschid bratele larg sa te cuprind, poate simti ceva din lumina si din caldura de azi...daca mai are sufletul tau vre-o sansa..."
"Fiindca traim intr-o lume in care romantismul a fost redus la nivelul grosimii unei foi de bancnota, ar trebui sa avem grija sa perpetuam cumva specia, astfel incat copiii copiilor nostri sa-l poata simti inca de cand se nasc, in primul scutec si in primul moment cand descopera gustul laptelui matern. Sa simta atunci ca lumea e facuta SI din simtire...Sau, mai ales, din iubire...Asta ar trebui ei sa invete mai inainte de toate......."
"Eu nu stiu nici daca ar trebui sa stii tu mai multe, nu stiu cate raceli sau guturaiuri ar trebui sa iubesti, poate vre-o tuse ca-n Dama cu camelii (sau Traviatta) sa mai desteleneasca din pamanturile nearate dintre noi (...) si spaima ta de a nu reusi sa pastrezi incarcerata o femeie pe veci in inima ta s-ar putea intr-o zi sa descoperi ca dispare si, mai mult decat atat, sa vezi ca alt loc in lumea asta nici nu mai ar putea avea, decat in inima ta...si ca ala e locul ei. Acolo. Si asta e definitia ta si a ei si a inimii tale, ca altfel nu ar mai bate, ca altfel ai muri...Sa descoperi ca vei merge mult mai departe cu nima decat ai ajuns tu pana acum cu tot noianul de cuvinte. Si singurul lucru care ar fi cel mai usor de facut dintre toate, e sa simti. Si atunci si virgulele s-ar retrage, impreuna cu semnele exclamarii si cratimele-si vor trage linistite coditele si punctele dupa ele, disparand si lasand loc unei singure priviri. Privirea, care spune fara cuvinte tot ceea ce ai fi putut tu vreodata insira, atingeri, care nu ar avea nevoie de spatii de net..."
"Imi da dragostea tarcoale ca o vulpe sireata curtii pline de gaini, gata sa sara la gatul meu sufocandu-ma si-mi simt respiratia tot mai ingreunata, ochii tot mai incetosati si inima-mi sta gata sa-mi sparga pieptul. Cand o sa ma prinda, o sa-mi zboare fulgii!!! Oricum, sunt toata piele-de-gaina numai cand ma gandesc..."
"Uneori ma parasesc cuvintele si le iau sentimentele locul. Atunci stau si ma aciuiesc in mijlocul fiintei mele, acolo unde nu ma mai gasesc decat pe mine si nimic altceva. Dar, de un timp incoace, am gasit si altceva acolo, inafara de mine. Te-am gasit pe tine, asa cum ma gasesc pe mine. Daca asta e locul tau, atunci o sa ramai acolo, ca in propria ta casa. Ca in propriul tau suflet.
Uneori nu as vrea sa vorbesc nimic. Chiar daca as fi cu tine alaturi. Uneori imi ajunge sa simt."
"Daca mi-ai asculta acum tacerea, ai stii ca te cheama pe tine. Si striga atat de tare din interiorul meu, incat ma mir ca n-o auzi."

Herta Müller si trezirea amintirilor

Strabat tot orasul si, trecand prin localitatea invecinata, Weilbach, ajung in cca 12 minute in Hattersheim. Am plecat sa caut hainute pentru viitorul meu nascut.
Uitand de scopul initial al vizitei mele, tot colindand pe langa vitrine, m-am intors pentru o clipa din drum, zarind o librarie. Intru. Imi propusesem mai demult sa caut opere de ale Hertei Müller, castigatoarea premiului Nobel pentru literatura in 2009. "Snoaba!", ati spune voi, probabil, tentati sa apreciati lucrurile la o prima privire. Nu, nu este asa. Curiozitatile s-au adunat in special datorita trecutului ei, a vietii ei, a trairilor ei, dar si ale trairilor mele.
Herta Müller are mai multe lucruri in comun cu mine, sau, poate, mai bine zis, eu cu ea. Si am sa va enumar doar cateva.
Aerul pe care l-a inspirat ea, l-am inspirat si eu. Este nascuta si a locuit in acelasi sat in care am locuit si eu pana la varsta de 10 ani, in Nitchidorf (halta Nichisoara), judetul Timis. Eu m-am nascut si mai tarziu am studiat in orasul in care isi facuse si ea studiile si unde apoi a si lucrat: in Timisoara.
Contemporane fiind, mai apropiata de varsta de parintii mei decat de mine, eu nemaiamintindu-mi deloc despre ea, in ciuda relatarilor unor amanunte despre ea de catre parintii mei: unde a locuit, ce a facut, cine i-au fost parintii, fratele sau vecinii (de cativa vecini imi mai aminteam doar extrem de vag), infatisarea ei etc. Ea parasise tara in 1987 impreuna cu sotul ei de atunci. Eu parasisem satul in 1979 impreuna cu parintii, mutandu-ma in oras. Pe atunci, ea fiind adulta iar eu doar un copil, este clar ca interesele noastre erau altele si, la fel, prisma prin care traiam si vedeam viata.
In aceasta suprapunere de existente, exista atat lucruri comune, cat si diferente. Ciudate diferente, as spune, insa, pe care, totusi, le inteleg. Daca doriti, este un fel de imagine alb/negru cu negativul alaturat. Ea - de obarsie germana si traia in Romania. Eu - de obarsie romana, traind in Germania. Ii pot intelege trairile. Dezradacinarea, precum si sentimentul ca "nu esti acasa", faptul ca simti altfel decat cei din jur. Acestea sunt lucruri pe care doar cei dezradacinati le pot intelege si cei care privesc viata mai profund decat strictul aspect finaciar sau o oarecare lejeritate economica, cand e vorba sa traiesti in alta tara decat a ta. E vorba de personalitate. E vorba de acel TU launtric, care te trage mereu acolo unde iti e locul. E vorba de felul in care, intr-o lume pe care nu o simti a ta, nu poti fi decat spectator.
Ei bine, Herta Müller a reusit sa transpuna in scris acest "spectacol" pe care-l traia. In sufletul ei traind angoase iar in mintea ei traind lucruri ale caror rost nu il intelegea, mai degraba, nu il puta accepta.

Cum spuneam, ma oprisem la librarie. Cerusem ceea ce-mi dorisem: scrieri de ale Hertei Müller. Doamna imi adusese un brat de ele, vreo opt volume diferite. Ceea ce cautasem eu era "The land of green plums", scrisa, la fel ca si majoritatea operelor ei, despre viata in Romania regimului totalitarist. Vroiam s-o citesc. Luasem la intamplare alte carti si ma oprisem sa rasfoiesc "Der Fuchs war damals schon der Jäger" ("Vulpea a fost inca de atunci vanatorul", titlul cartii fiind tradus in romaneste simplu: "Vulpe-Vanator"). Stiind ca autoarea avea in creatiile ei si poezie, imi sarisera in ochi urmatoarele versuri:"Es drückt, es drückt mich der Gedanke/ Mein Haus und mein Land zu verkaufen". Traduc, din automatismul care se formeaza oricui, care stapaneste doua limbi si-mi dau seama ca versurile nu sunt altceva decat cuvintele binecunoscutului cantec popular:"Tot asa ma bate gandul/Sa-mi vand casa si pamantul".
Fac ochii mari si citesc mai departe. Da, gasesc descrieri absolut exacte ale vremurilor de atunci.
Mai rasfoiesc niste pagini si mi se dezvaluie, scurt si foarte obiectiv descrisa, o Timisoara pe care obisnuiam s-o cunosc. Textul era o frantura dintr-un august cu arsita, unde la ferestrele blocurilor gri, lumea isi agata cearsafuri umede, pentru a mai racori aerul care devenise greu de respirat si lasa deja un gust de statut in gura, cearsafuri care, abia ce luasesi mana de pe ele, erau deja uscate.
Mai rasfoiesc inca niste pagini si dau de traducerea in limba germana a versurilor:"Sara pe deal, buciumul suna cu jale".
Imi era incredibil cata Romanie se poate strange in cateva cuvinte!
Propozitiile erau scurt formulate. Textul era apoape telegrafic. Unele propozitii erau total lipsite de predicat. Unele erau cu subiect subinteles. O transpunere in doar cateva cuvinte, o scriere de o simplitate ce poate fi lesne inteleasa de orice scolar, dar cu o incarcatura semantica enorma. Ma simtisem azvarlita pentru cateva momente cu douazeci, treizeci de ani in urma sau mai bine, in lumea in care traiam atunci cu totii.

Mi se perindasera ca intr-un film imaginile copilariei, strada principala a Nitchidorfului, cu casele mereu bine ingrijite si proaspat varuite, oamenii care mergeau spre magazinul satesc sau care veneau de la lucru (poate de la zootehnie) intr-o zi obisnuita de vara, fluierand vre-o melodie populara, aleea strajuita de ambele parti de plopi inalti, ce-si fosneau frunzele in bataia vantului de vara, alee ce ducea spre livada, acolo unde si tatal meu lucrase ca tehnician cativa ani, in perioada sa de debut profesional.
Revazusem cofetaria comunala unde mama lucra pe atunci ca gestionara. Imi treceau prin fata ochilor batranele svaboaice imbracate cu rochii lungi pana aproape de glezne, aproape invariabil in bleumarin sau gri, din panze simple cu inflorituri foarte mici, cu baticuri de asemenea de culori inchise pe cap, care veneau mereu sa cumpere ciocolata de lapte "Pimavara", sau "Cibo", sau "Rom", sau batoane de ciocolata, sau bomboane de menta sau de lapte si incercau mereu sa-mi vorbeasca nemteste si unde eu, in incapatanarea mea, refuzasem sa le raspund, sau explicandu-le, in cazul in care totusi eram dispusa sa rup tacerea, spre ciuda lor, tot in romaneste.
Era aceeasi cofetarie unde in serile de vara, in timpul practicilor agricole, cum era pe atunci, se adunau studentii de la facultatile din Timisoara adusi in detasare la livada, la recoltat fructe si unde, seara, cand erau liberi, isi aduceau chitara (cei care aveau) si inganau in grup cate un "Hei, Jude", cate un "Let it be" sau "Blowing in the wind", sarind apoi la "Sapte vai s-o vale-adanca", "Andrii Popa" sau "Du-ma acasa, mai tramvai", in fata unor cesti de cafea pregatite de mama sau a unei sticle de vin. Petreceri de acest gen se prelungeau pana tarziu in noapte iar eu, chiar mica fiind, nu vroiam niciodata sa merg la culcare.

Imi aparea in fata ochilor apoi scoala cu clasele I-VIII, pe care o frecventasem pana la sfarsitul clasei a IV-a si unde reusisem sa-i fericesc in fiecare an pe ai mei cu multravnitul premiu intai.
Imi aparuse apoi primaria, unde in ultimii 3-4 sau 5 ani (nu mai retin exact) isi desfasurase tata activitatea. Revazusem caminul cultural si platforma mare de beton unde in fiecare an, in august se tinea Kirchweih-ul (Sfintirea bisericii, ruga, nedeia sau, cum se mai spune prin alte parti, Hramul bisericii) si unde fete imbracate in costume populare germane, in culorii vii sau pastelate, se lasau ridicate pe sus, intr-o roata facuta de catre flacaii nemti ai satului si unde trei zile era sarbatoare. Erau Ringelspiele (carusele) aduse pentru cele cateva zile de sarbatoare, tarabe cu caleidoscoape (cele care ma fascinau in copilarie atata!), baloane, inele, oje si alte nimicuri. Mai incolo era un Kegelbahn (popicarie), unde barbatii jucau popice pe pariuri. Chioscuri cu bere, citro, mici sau inghetata, vata pe bat si doar muzica nemteasca. Multa lume si multa zarva. Dupa cele trei zile de petrecere "pomul" (un stalp inalt impodobit cu roade din recolta) era dus la alt baiat, la perechea castigatoare, pana in urmatorul an, cand el va fi cel care va incepe festivitatea.
Imi adusesem atatea lucruri aminte din copilarie! Din zece minute de rasfoire a unei carti.

Apoi plecasem dupa zece minute din librarie. Ma napadisera amintirile. Si ma gandeam: ce amintiri are Herta despre acel sat si ce amintiri am eu! Inocenta varstei nu lasase inca sa intre in mine ghimpii regimului si a vietii asuprite. Eu eram, pe langa faptul ca eram doar un copil, si social "ferita" de ceea ce pe ea o incoltise.
Diferenta era enorma: Eu eram ACASA. Ea, nu!

Va ganditi acum ce sentimente ma patrund pe mine acum, aflandu-ma ca minoritate intr-o tara care nu este a mea?
Si cum spunea Herta Müller: "Heimat ist das, was gesprochen wird" (Casa este ceea se vorbeste - limba n.r.)

Un lucru as mai vrea sa amintesc: intr-unul din interviurile sale, luat aici la Frankfurt, autoarea a declarat ca, limba romana, prin structura ei, iti da o mai buna posibilitate de exprimare literara. Acestui lucru subscriu cu sufletul.

Himera

Dintre toate crezurile pe care mi le-ai dat, mi-ai dat crezul ca nu sunt singura.
Dintre toate sentimentele pe care mi le-ai dat, mi-ai dat sentimentul ca n-o sa fiu parasita.
Dintre toate iluziile pe care mi le-ai hranit, mi-ai dat credinta ca sunt iubita.
Dintre toate iubirile pe care le-am trait, te regret cel mai mult. Te regret ca nu te-ai intamplat, te regret ca nu ai existat, te regret ca ai plecat inainte de a fi fiintat.
Dintre toate himerele pe cere le-am avut, tu ai fost cea mai reala.
Dintre toate vocile pe care le aud, aud si acum vocea ta, spunandu-mi ca ma vrei, ca ma doresti. Stii ca inca iti aud in fiecare zi vocea? Imi e cumplit de dor de ea!
Dintre toate mirosurile pe care le-am simtit, al tau a fost singurul pe care nu l-am cunoscut.
Din tot ce mi-au atins degetele pana acum, pielea ta a fost singura pe care nu am ajuns s-o ating. Nu am ajuns sa-ti ating parul, sa-mi trec degetele prin suvitele tale.
Din miile de declratii pe care le-am auzit, multe au fost reale, dar pe ale tale le-am simtit mult mai profund.
Dintre toate gandurile care m-au strabatut, cele la si despre tine aveau o semnificatie aparte.
Din tot ceea ce am trait sau as fi putut sa traiesc, as fi dorit cel mai mult ca tu sa mi te intampli.
Dintre toate miciunile pe care le-am auzit, ale tale au fost cele mai frumoase.
Dintre toate durerile pe care le-am infruntat, pentru cele pricinuite de tine am simtit cea mai mare nedreptate.
Dintre toate planurile pe care le-am avut, pe cele legate de tine mi le doream sa se intample cel mai mult.
Dintre toate iubirile pe care as fi putut sa le traiesc, neimplinirea iubirii tale a lasat cel mai adanc gol.
Pentru ca am simtit ca ma iubesti.

Tu nu intelegi? Eu inca te mai simt!

Iti amintesti? Obisnuiai sa fii soarele meu...Vroiam sa fie sufletul meu casa ta. Mai stii? Mi-ai spus ca ochii mei nu trebuie sa lacrameze. Mai iti aduci aminte?

"Imi placi si desi nu te-am tinut in brate parca te port in suflet de o viata.
Imi place sa te simt alaturi si as vrea ca continui drumul vietii cu tine, cu tot ce reprezinti tu.
Simt ca esti parte din mine.
Simt ca ai fost acolo mereu si acum te-am descoperit.
Simt ca imi lipseai, desi erai mereu aici.
Simt ca te-am cautat, desi nu te-am pierdut.
Simt pielea ta, desi nu am atins-o vreodata.
Cunosc vocea ta, desi nu te-am auzit.
Recunosc gustul tau, chiar daca nu te-am gustat.
Iti caut ochii, pentru ca ii stiu din suflet.
Imi place sa te iubesc, pentru ca am invatat toata viata asta"

Mai stii??? Eu nu pot sa uit... Eu inca mai simt toate acestea...
Era atunci, la 12 noaptea: "LA MULTI ANI, VIS FRUMOS!". Un vis frumos...
Si ma intreb: Sosise ceasul? Pentru amandoi?

Modern hairstyle

Trei din cele sase domnisoare isi asteptau randul la coafor. Celelalte trei se despartisera zgomotoase de tovarasele lor.
- Aveti bal deseara? intreba o batrana cu o gramada de bigudiuri pe cap, care-si astepta linistita randul la terminarea coafurii, sub o casca.
- Nu. Este ziua unei prietene de ale noastre.
Si continuara sa sporovaiasca. Radeau, chicoteau, se atingeau usor si afectat in timp ce vorbeau, isi dadeau ochii peste cap, isi aruncau ostentativ, cum fac vedetele, parul spre dreapta sau spre stanga, cu miscari scurte si bruste ale capului. Nu pareau sa fi implinit nici macar 20 ani. Si asta datorita staturii, sanilor relativ opulenti, a fardurilor, cat si a tinutei. Paereau mai degraba imbracate sa socheze, nu sa dea cuvant modei sau bunei masuri. Usor exagerate in toate, se chinuiau sa para mai mature decat erau.
"De ce oare incearca cu disperare fetele astea sa imbatraneasca?" ma intrebam. "Au o viata inainte!"
Si, intr-adevar, varsta lor se lasa clar deslusita prin afirmatia uneia dinre ele:
- Saptamana trecuta cand mi-am serbat eu ziua, cand a venit XXX cu exact optsprezece trandafiri portocalii, cu cozile lungi de vreun metru - niste trandafiri imensi, asa ceva nu am mai vazut - au ramas toti inmarmuriti... Stiti ca taica-su are fabrica din capatul orasului? Hahaha! Imi face curte... Hei, dar voi unde ati fost atunci? Atunci, cand el a intrat pe usa cu buchetul acela imens...
- Pai noi am asteptat-o pe Carmen, ca sora-sa mica ii luase pantofii cu toc sa se duca sa se intalneasca in oras cu iubitul ei. Si a iesit o cearta intre ele. Imagineaza-ti: mucoasa aia are abia cinsprezece ani si ii poarta pantofii cu toc a lui Carmen. Si are si iubit!
"Hm... "mucoasa", ma gandeam eu. Da, aia la cinsprezece ani era "mucoasa". Ele, la optsprezece (sau poate inca neimpliniti), trebuiau sa fie... femei in toata firea...???
Ciudat!

Si apoi imi revenisera in minte imaginile despre tineretea mea. Celebrarea majoratului, unde avusesem cam douazeci de invitati: prietenii si prietenele mele bune, verisoara mea, vecinii si vecinele cu care care crescusem si vreo doi colegi de clasa cu care ma intelegeam mai bine. Atunci nu se faceau adevarate "nunti" la majorat. Nu se inchiriau sali pt celebrarea lor, nu mergeam la coafor pt asa ceva.
Atunci eventual mergeam la croitoreasa sa ne faca o rochie sau o fusta asa cum era moda acelor vremuri. Faceam prajiturile acasa, cu mama, matusa sau vecina, depinde cum era. Bauturile si felurile de mancare nu ne erau livrate de nici o firma de catering si nimeni nu umbla dupa noi sa ne "sufle-n fund". Dupa ce terminam de aranjat casa, ceea ce insemna eliberarea sufrageriei de mobila care ne incurca dansul si apoi improvizarea unui bufet suedez pe peretele de la geam, unde asezaseram toate bunatatile, cheful putea sa inceapa. Dar pentru asta lucram din greu si noi. Si ne convinseseram de fiecare data parintii sa paraseasca casa in acea noapte. Dormeau pe la rude sau la prieteni. Si asta ca sa ne faca noua hatârul. In rest, ne descurcam singuri. Asa ne-am invatat.
Hahaha! Coafor! Coafor insemna pentru noi la acea vreme, ca, fie ne faceam singure parul cu ondulatorul (cele care reuseam), fie ca ne ajutam reciproc la astel de operatiuni. La coafor mergeam de doua sau de trei ori pe ani, cel mult, pt a ne reimprospata permanentul. In rest, partea de styling era treaba noastra individuala.
Manichiura! Daaaa, manichiura! Si pe aia am obisnut s-o facem tot singure. Ne-am dus si noi din an in paste la manichiura si am vazut cum se facea. Ne cumparaseram carmin si oja alba si da-i bataie! Eram toate experte. Acum, fetiscanele astea aveau unghii false, toate extrem de lungi, vulgar de-a dreptul - as putea spune-, desi erau french. La doua dintre ele se vedeau pietricele si floricele, diferite motive aplicate pe ele. Si, ostentativ cum gesticulau, parea mai degraba un spectacol de "Uita-te la mine!" decat naturaletea anilor cruzi.
Desigur, si noua ne placea sa mai epatam cu frizurile noastre punk sau new romantic pe atunci, pt ca stiu ca si eu am avut la optsprezece ani in partea stanga o claie de par, pe cand in partea dreapta eram tunsa deasupra urechii, lucru care pe atunci o ducea in disperare pe maica-mea. Dar frizura asta inca o mai poarta multe femei si in ziua de azi. Inainte de aia, foloseam o tona de fixativ, pe cand aveam coama aceea de paraleu, facuta permanent si tapata.
Va mai amintiti Europe - The Final Countdown sau Bon Jovi - Living on a Prayer din 1987? Aratam ca leul de la Metro Goldwin Mayer, dar noua ni se paream ca eram fantastice.

Si stiti ce? Cu siguranta fetele astea se cred si ele fantastice! Desigur, e sentimentul varstei.
Prin anii ´80 si mamele noastre isi mai faceau uneori cruce vazandu-ne cum ne imbracam sau ne coafam, pt ca ele erau obisnuite cu frizurile cuminti, bine pieptanate, desi inalt tapate, sau cu cocurile minutios aranjate, dupa moda anilor ´60, gen Brigitte Bardot.


Si stateam eu asa cumintica asteptanadu-mi randul la tuns si astfel de imagini se perindau prin mintea mea... Si ma gandeam: daca fiecare generatie a adus ceva nou cu sine, generatia fiicei mele ce va aduce? Vom trai si vom vedea!...

Jurnalul meu din clasa a VII-a

Jurnalul meu din  clasa a VII-a a inceput de fapt, intr-o agenda. Toata lumea cunoaste agendele acelea de lucru cu coperti tari.
Il vedeam atunci pe tata care mereu nota cate ceva in agenda lui de lucru. In clasa a VII-a nu puteam sa am de lucru, insa imi placea cum isi facea el acolo "temele" lui cu sarguinta. Cum isi nota in cursul saptamanii ce facea, pe unde mergea, ce rezultate ii ieseau din inspectiile lui de pe teren si cum isi aduna vinerea dupa masa toate notitele, hartiile, darile de seama si  rapoartele de activitate colectate de pe teren si le transforma intr-un alt raport de activitate, care sa mearga mai sus, la Partid.
Si asa cum isi facea el de lucru acolo, imi placea, imi parea interesant. Si ma gandeam, ce ar fi, daca as incepe si eu un astfel de "raport de activitate"? Dar cui sa-l fi dat? Glumesc! Acel raport nu trebuia dat mai departe. El ar fi fost menit sa fie "Raportul meu". Si asa, am inceput Jurnalul meu...
Va mai amintiti? Era Cenaclul Flacara pe atunci. In fiecare joi seara, la ora 19.00 la Radio Bucuresti, Romania.
Si va mai amintiti? Pe vremea aceea se lua curentul... Toti stim asta, cu totii ne amintim. Si joi seara, in fiecare joi, fara exceptie, trebuia neaparat sa am cate 6 baterii R20 pt radiocasetofonul nostru Philips (era ceva pe atunci o astfel de aparatura!), ca sa pot asculta nestingherita "Ruga pentru parinti", "Elegie", "Ciresul", "Partaj", "Treceti batalioane romane Carpatii", "Iubita mea, sa ne-aruncam in mare", "Oda lui Eminescu", precum si alte multe melodii care mi-au marcat anii adolescentei, fie ca erau creatii pur romanesti, fie ca erau prelucrari dupa Bob Dylan sau Janis Joplin.
Asaaaa... Aceste cantece au fost printre primele lucruri pe care am avut grija sa le scriu in Jurnal. Aveam o colega de clasa care facea si ea acelasi lucru. Ascultam cu mare atentie cantecele, le scriam versurile si apoi,  a doua zi la scoala, comparam ce scrisesem. Transmisia nu era de cele mai multe ori cea mai buna. Imi amintesc ca trebuia sa tin mereu radioul la geam si cu antena intr-o anume directie indreptata, pentru ca sa am o auditie cat mai aproape de normal.
Pe langa ele, mai faceam si comentarii. Ce facusem in ziua respectiva, ce mi-a placut, ce nu mi-a placut... lucruri simple, lucruri pe care le gandesc copiii. Aceea era lumea mea de atunci.
Despre iubiti nu stiam pe atunci sa scriu. Pe atunci nici nu stiam nimic din aceasta viata. Iubirea se delimita la mine prin familie si prietenele de joaca. Iar pe prietenele de joaca nu puteam sa spun ca le iubesc, ci doar ca-mi erau dragi. Dar asta era lumea mea...
Si daca mai adaugam in vre-o zi ca apare soarele dupa nu stiu cate zile de ploaie, sau ca m-am suparat in acea zi cu mama (ceea ce era oricum pe lista de actualitati a foecarei zile), jurnalul meu era deja deosebit de bogat.
Despre emotii am invatat sa scriu mult mai tarziu si anume, atunci cand ma incercasera. Ba nu, nici macar atunci cand ma incercasera, fiindca imi spuneam mereu ca e doar o parere de moment acea emotie, si ca nu e traire reala. De aceea, defineam atunci emotiile ca fiind ceva ce tine mai mult de ratiune. Ma gandeam ca nu sunt inca suficient de instruita mental sa pot defini o anume emotie. Si consideram astfel, ca am doar de reflectat asupra a ceea ce simteam, respectiv gandeam si ca precis exista o explicatie de ce lucrurile arata asa si nu altfel. Ma tineam mandra in fata fetelor celorlalte si afisam mereu o mina de nepasare. Dar in sinea mea, ani mai tarziu, aceste lucruri au devenit capitale.
Desigur ca in clasa a VII-a nu am stiut cum imi va fi viata, dar am invatat-o pe parcurs. Asa, simplu, ca orice muritor....

SCRIERI PENTRU SUFLET

Mi-am tot propus sa scriu. Si nu numai eu. Iris, prietena mea cea mai buna, ma bate la cap de niste ani de zile. La fel ca ea, si alti cunoscuti. Eu scriam mereu pt mine, pt prieteni, pt oamenii dragi etc...

Stiu ca pe la 21 ani prietenul meu de atunci imi spunea: "Esti atata de fluida in exprimari, incat ar trebui sa te gandesti sa scrii. De ce nu scrii?"
Hmmm... Sincer, si eu ma gandeam la asta, dar nu gaseam niciodata ceva atat de demn incat sa consider ca pot publica.

Ani mai tarziu, cand am incaput ca mai scriu si versuri, o alta prietena imi dadea ghes sa scriu. Dar sa scriu, sa scriu, sa scriu..... Hmmmmm... bine. Si de data asta am reactionat la fel. Ii dadeam sa citeasca ce mai scrisesem, dar nici atunci nu gasisem ceva demn de mirare... Mie mi se parea ca nu e nimic deosebit in insiruirea mea de cuvinte. Zambesc: altii se indragostesc de asa ceva. Si se poate, fiindca acolo e sufletul meu. Iar eu nu pot decat sa ma bucur, ca in sfarsit, cineva ma iubeste pentru sufletul meu.....

Asa ca, am decis: SCRIU PENTRU SUFLET....