Oameni ce merita iubiti

Ascultati acum acest scurt film. E un scurt fragment din Casta Diva, din opera Norma a lui Vincenzo Bellini.
O voce ce transmite emotii pana la lacrimi. E incredibil cati dintre noi ignoram semenii, fara sa stim ce se scunde, de fapt, in ei, cate prejudecati ne macina si cate ganduri nelalocul lor avem mereu in cap.
Uneori as prefera sa fiu oarba, dar sa pot asculta glasul inimii si sa vad lucrurile pe care pamantenii obisnuiti nu le vad. Chiar daca as parea nefericita prin orbirea mea, as fi fericita prin atingerea adevarului.

Acum ascultati...

Niciodata nu e prea tarziu

Niciodata nu e prea tarziu sa dezvalui si sa daruiesti harurile cu care te-a binecuvantat Dumnezeu la lume.
Niciodata nu e prea tarziu sa arati cata iubire, cata daruire si cata putere porti in tine.
Niciodata nu e prea tarziu pentru a-ti arata sufletul in toata splendoarea lui.
Haideti sa invatam sa nu ne mai inchidem darurile de ochii semenilor, ci sa invatam sa le impartasim.

Priviti aceasta femeie, care, la 80 ani, inca are sufletul tanar si nu se sfieste s-o arate, ci o face cu mandrie!
Ganditi-va: clipa noastra de glorie poate veni oricand, chiar si-n ultima clipa a vietii noastre...

Ingroparea trecutului

Am fost in tara, asa cum am mai spus si m-am reintors dupa doua satamani de sedere.
Nu, nu-mi reneg tara, asa cum ati fi tentati sa credeti. Acolo se mai afla parintii mei, toate rudele si, la fel, toti bunii mei si adevarati prieteni. Oameni de care ma leaga amintiri de o viata. Pe ei nu am sa-i reneg niciodata.
Am ales insa astazi tema "ingroparea trecutului", pentru a-mi ingropa unele amintiri. Iubiri lasate in urma, oameni care au insemnat ceva odata in viata mea, dar care m-au ranit, oameni ale caror prezente nu mai vreau sa le simt aproape. Si asta pt ca m-ar durea. M-a durut si atunci si m-ar durea si acum. S-au instalat niste bariere. Cu timpul, pe campiile ideilor noastre pe care zburdam de nebuni, au crescut maracini. Iar acum nu as mai putea desteleni pamantul. Nu ar avea nici un rost. Unele din aceste amintiri au avut bagaje grele. Pietre purtate mult timp in spinarea gandului si a sufletului. Dar nu mai are rost. Au crescut balariile peste ele si le-au napadit. Ceea ce facea odinioara mirajul relatiei, arata acum precum localitatile parasite de pe langa Cernobîl: urme de ziduri prin care au inceput sa creasca copaci. Ruine existentiale ale caror priveliste mai mult ma ingrozeste decat sa-mi starneasca nostalgii. Si din astfel de locuri vrei sa dispari.
Nimeni nu poate sa traiasca ancorat in trecut. Te impiedica sa mergi inainte, sa vezi noul, sa vezi portile deschise. Daca zabovesti prea mult in fata portilor inchise, nu mai vezi calea spre viitor.
Nu este niciodata usor sa-ti iei ramas-bun de la ceva ce odinioara ai iubit. Dar mai bine sa-ti iei avant si sa te arunci inainte in viata, decat sa stai sa tanjesti si sa bocesti. Lumea aceea s-a dus, viata e acum alta, lumina bate altfel si ar trebui sa vedem si noua farama de lumina, poate ne arata ceva ce noi pana acum ne-am dorit, insa cautam mai mereu in locuri nepotrivite.

Ramas-bun, tu, Trecut, cu tot ce esti! Ramai cu bine!

"Sunt un barbat destept!" - marturie de teama. Sau IQ # EQ

"Da, sunt un barbat destept! Chair prea destept pentru unii. Intotdeauna m-am orientat in viata dupa inteligenta mea si nu dupa sentimente. De cate ori am simtit ca sunt in pericol sa ma indragostesc, m-am retras. Nu ca nu-mi placea ce simteam sau ca nu-mi placea femeia din fata mea, dar... daca o supraestimam ca inteligenta...? Hmmm... Poate considerati ca sunt un misogin, dar ingamfarea de care vorbesc m-a ferit de esecuri. E adevarat ca m-am "aprins" de cateva ori, dar barbatul din mine nu m-a lasat sa fiu dominat de sentimentele mele fata de femeie.
Mai un pic si imi vor bate la usa cei 40 ani. Ma gandeam ca la aceasta varsta voi avea deja intemeiata o familie. Ma gandeam ca voi duce la plimbare copiii (copilul). Dar, care familie? Care copil? Cu cat mai mult ma gandesc la asta, cu atat mi-e mai teama. Mi-e teama de relatie, mi-e teama de esec, mi-e teama de implicare, dar... imi doresc.
Iar acum, ma intreb: A ramas totul un vis? Iar daca da, daca in momentul de fata asa gandesc si asa simt, inseamna ca nu am gasit pentru mine femeia potrivita, sau inseamna ca imi stau singur in cale?
Sunt un barbat destept, dar atunci, cum se face de sunt atat de singur?"
..................
Iata cateva ganduridin atat de controversata lume masculina.
Dar, ce e barbatul? Si apoi, de ce gandeste asa daca e destept? Nu stie sa-si rezolve singur problemele?
Nu, oricat i-ar placea barbatului sa-si rezolve singur problemele, el are nevoie langa el de o femeie, chiar daca nu tot timpul o recunoaste. Teama de a nu gasi femeia pe care o doreste, pe care o viseaza, il lasa insingurat. Insingurarea lui, cat si scepticismul nascut din experientele anterioare, il duc la abordarea aproape superficiala asupra femeii. Cu cat franele lui se pun mai devreme intr-o relatie, cu atat ne indica aceasta un grad mai mare de vulnerabilitate. Pentru ca, pentru un barbat care e si inteligent, sa fie indragostit este un semn de slabiciune. Unii ar considera-o chiar o prostie. Desi in secret viseaza la romantism, la intimitate, la vorbe frumoase si mangaieri tandre, de foarte multe ori, barbatul destept (si mandru de desteptaciunea lui!) se manifeste total contrar: dur, rece, calculat, autoritar. Inchide portile comunicarii, atunci cand ele vizeaza dedesubturile sale afective. Ii place sa pozeze intr-un tip autonom, refuzand sa accepte ca mirajul feminin l-a captivat mereu. Sau trece dintr-o aventura-n-tr-alta, punand repede si scurt punct oricarui fel de interventii sau insertii ale vreunei femei in lumea lui. El se teme. Da, barbatul care isi exprima inteligenta cu atata ostentatie SE TEME in fata sentimentelor.

Iar acum, dragi surate, ce e de facut?
Cum putem noi sa-i spunem unui barbat destept ca el mai destept ar fi daca si-ar asuma si responsabilitatile si sentimentele? Cum ar fi daca si-ar da frau liber pornirilor? Si apoi, cum poti sa-i explici lui cum e fericirea reala de cuplu? Si cand te simti intregit?...

Esti vulnerabil

Cand viata pe care o duci iti da clipe de ragaz pentru a reflecta la stadiul in care te afli, esti vulnerabil.
Cand te ajung clipele in care prinzi un pic de liniste si te retragi in singuratate, gandindu-te la tine, esti vulnerabil.
Cand, dupa o perioada de tumult, intervine acalmia si toate incep sa se aseze, devii vulnerabil.
Cand, de pilda, inaintea sarbatorilor, sau a vacantei, iti daruiesti clipe exclusiv pentru sufletul tau, esti vulnerabil.
Si apoi, de ce sa nu fii vulnerabil? De ce sa nu primesti viata asa cum se arata ea?De ce sa nu accepti cunostinte noi? De ce sa nu petreci mai mult timp cu ele? De ce sa nu descoperi si alte fatete ale semenilor tai, care, probabil nici nu ai crezut ca exista? Si de ce sa-ti refuzi iubiri?
Stiti voi cate iubiri se nasc astfel? Stiti voi cand esti cel mai in pericol de a te indragosti? Exact: in momentele de vulnerabilitate. Si acum, ganditi-va: cati dintre voi nu se recunosc aici? Cati dintre voi nu s-au indragostit in vacante? Cati dintre voi nu v-ati gasit iubirea vietii in momentele in care va simteati cei mai sensibili? Si asta, pentru ca portile sufletului sunt deschise.
Deschide-ti poarta sufletului, omule si lasa iubirea sa intre prin ea!

Iubiri in timp

Pe masura ce imbatranim, iubirea imbraca alte forme. Nu ne mai indragostim ca la optsprezece ani, am si uitat cum era la douazecisidoi, pe la treizeci ni se parea inca fara griji. Dar mergem spre patruzeci sau trecem de aceasta granita si, desi sufletul ramane tanar, perspectiva asupra iubirii e alta.
Avem impresia ca devenim mai toleranti. Spun ca avem impresia doar, fiindca, in fapt, constientizam din ce in ce mai mult realitatile vietii in doi. Vedem si recunoastem cu usurinta capacitatile celuilalt, cat si lipsurile. Ne amintim si comparam mereu momentele actuale cu cele trecute, cu dusele iubiri, in care savuram inconstienti ce ne aducea ziua de maine, frenezia asteptarii celuilalt la ora stabilita sau intamplarile care ne-au adus impreuna. Ni se pare astazi atat de simplu!
Dar ce se complica dintr-odata? Iubirea pare ca un careu de cuvinte incrucisate, care e din ce in ce mai greu de descifrat. Unde e iubirea? Cum mai recunosti - in cazul in care esti singur - ca iubesti? Sau ca esti iubit? De unde stii si ce semne trebuie sa apara, ca sa-ti dai seama ca esti indragostit? Ne spunem mereu: "Sunt rational/-a! Ce naiba, nu ma mai las prostit/-a de aiureli!" Si lasam din nou voalul gri al crezutei ratiuni sa ne acopere si cele mai frumoase ganduri. Evident, cadem apoi din nou in monotonia zilnica si intrebarea care mereu ne da tarcoale este: "Dar eu nu mai gasesc oare niciodata pe cineva pe care sa-l iubesc? Nimeni nu ma iubeste? Nu mai exista si pentru mine iubire?".
Eu cred ca in acel moment tocmai ne refuzam dreptul la viata, dreptul la fericire, fara sa stim ca, in momentul in care tocmai am gasit persoana care merita sa fie iubita, fugim de ea, cu amaraciunea fricii gandului de apoi: "Daca am gresit?"
Ganduri de genul asta ne otravesc viata. Ne pierdem in fiecare zi de asteptare si tanjire, putin cate putin, sansa la fericire. Si-apoi de ce? Fiindca ne e teama sa ne dezvaluim in toata goliciunea fiintei noastre. Am ajuns niste rezultate ale propriilor noastre temeri, niste produse ale esecurilor noastre de pana atunci, niste sume de parametri pe care ni-i cere societatea pentru a fi, doar in ochii societatii, competitivi. Dar unde ne ramane fericirea? Unde ne ramane inocenta? Unde ne ramane credinta fata de noi insine? Oare nu renuntam prea usor la ceea ce dorim in favoarea a "nu se face"? De ce nu se face? Doar pentru ca ai deja o anumita varsta, e o rusine sa iubesti? E rusine sa-ti fii credincios tie insuti? Rusine e sa renunti. Pacat e sa iti lasi sufletul sa fie cuprins de balariile eternului si insipidului banal cotidian. Amaraciune e sa gasesti ca nu mai ai putere sa fii tu insuti, chiar cu greseli cu tot, asa, ca un adolescent, cand elanul era cel care te mana in viata. Ai incetat sa existi atunci cand nu mai ai idealuri.
Pentru nimic nu e tarziu in viata. Nici daca ai nouazecisinoua de ani si stii ca maine mori.
In fond, de ce sa nu iubesti?

"Cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac musafir!" - Rhinul in flacari

"Puiule, ce vrei tu sa devii cand ai sa fii mare?". "Cand am sa fiu mare, vreau sa ma fac musafir!"
Cam asa as putea spune si eu. E misto sa colinzi. Iar eu innebunesc doar daca sunt tinuta locului.
Asa se face ca, abia ajunsa din Romania, duminica trecuta pe la miezul noptii, am stat doar vreo 5 zile acasa, cat sa-mi pun niste lucruri in ordine si sambata am luat-o iar la picior... sau la roata, mai bine zis. M-am imbarcat in masina si am plecat la o prietena de a mea din Unkel, o localitate pe langa Linz am Rhein. Am fost invitata. Asa am convenit: ca ne intalnim sase insi acolo si sarbatorim "Rhein in Flammen" (Rhinul in flacari).
Sambata peste zi am fost in Bonn. Acolo, in fiecare an, in prima sambata din mai, e mare sarbatoare campeneasca. Chioscuri cu toate fleacurile, tarabe cu toate bunatatile, de la alune glasate si vata pe bat, pana la preparate traditionale si langosi si wok si bowle-uri. Tot ce vrei: tricouri cu motive heavy-metal sau fete de masa si obiecte traditionale tipice Bayern-ului, desi suntem chiar departe de acest land.
Dupa o haladuiala prin iarba cruda, printre amestecatura de populatie de acolo si invalmaseala de oferte, dupa ce reusesti sa treci de carusele, masinute, roti uriase si alte distractii si dupa ce reusesti - in mai mica sau mai mare masura - sa citesti toate afisele cu concertele ce urmeaza sa aibe loc, de la Status-Quo si Joe Cocker si pana la unele trupe total anonime nemtesti, te intorci aproape zdrobit la masina. Masina pe care ai parcat-o departe, fiindca unde Dumnezeu crezi tu ca ai loc aproape de acest mare taraboi???
Asaaaa... ne-am intors la masina. Facuram cale intoarsa in Unkel. Trupa era deja intreaga si grilul a inceput sa fumege. Cu toate ca era innorat, totusi, se pare ca vremea ne-a iubit: nu a plouat!
Anyway, la caderea intunericului eram deja cu totii adunati in jurul mesei si ne infruptam din bunatati. O zi relaxanta si o seara cu o atmosfera excelenta.
Dar, STOP! Stop, ca inca nu am fost sa vedem Rhinul in flacari.
Pe la orele 21.00 ne indreptaseram spre malul Rhinului. Cam 200 m de casa prietenei mele. Chiar vis-a-vis de castelui regelui bomboanelor Haribo: Thomas Gottschalk, care se vedea treaba ca lipsea de acasa, fastuoasa resedinta fiind doar exterior iluminata, scotand in evidenta arhitectura impunatoare a vechiului edificiu al bogatasului VIP teuton, cu parul cret si auriu, ca al unui inger.
Ah, si daca peste zi eram imbracati toti ca de vara, temperaturile fiind, in ciuda cerului incarcat, totusi, placute si ridicate, prietena mea ma atentionase:"Ia-ti ce ai mai gros pe tine. O sa ingheti!". Am crezut-o si am purces la imbracat: cizmulite si pardesiu. In adaos, o patura in care sa ma invelesc. Fara ea as fi degerat, sincer.
Malurile Rhinului erau "aprinse". Focuri tot pe la 100 m unele de altele, oameni in grupuri care asteptau trecerea vapoarelor si care, intre timp, ba isi facusera pe mal gratarele, ba-si ofereau bunatatile aduse de acasa unii altora, iar noi, doar cu cosul cu sticle de vin, bere, apa si pahare, dar si un lampion mare cu lumanare, pe care-l asezasem in mijlocul nostru, pe langa sezlongurile pe care le asezasem in semicerc, evident, cu fata spre apa. Abia dupa orele 22.00 isi facusera aparitia vapoarele. Zeci de ambarcatiuni pe care se sarbatorea: de la vapoare de agrement pana la iahturi personale, toate luminate, ca si cand ar fi fost revelionul (asa impodobit era si vaporul pe care petrecusem cinci zile de sarbatori si pe care facusem si trecerea in 2009, in portul Delfzijl, din Olanda).
Cum spuneam, atmosfera de sarbatoare!
Intorsi acasa am mai intins-o pana putin dupa miezul noptii, apoi am plecat cu totii la culcare...

A doua zi am pkecat mai departe, spre Bielefeld, unde sunt si acum.
Dar mai multe, in relatarea viitoare!
Pa-pa!