Efemerul e singurul perpetuum

de ce s-au inventat cuvintele" mereu", totdeauna", "pentru totdeauna", "vesnicie", "infinit"?
ati observat voi vreodata ca ceva e infinit? am inventat aceasta notiune din lenea noastra de a merge mai departe. am presupus-o doar, ca scuza a dezinteresului nostru pentru adevar, ca perdea pentru acoperirea ignorantei noastre, ca justificare pentru neputinta noastra, ca tablou ce trebuie sa inlocuiasca o realitate pe care nu ne simtim capabili de a o cladi.
am mers vreodata "in nestire"? am cautat noi vreodata ceva "pana in panzele albe"? ne-a interesat pe noi ceva atat de mult, incat sa-l facem sa functioneze "mereu"?
utilizam abstractul pentru a da o masca toanelor noastre de moment. inlocuim cu abstractizari o utopie (se poate spune asa? nu este un pleonasm in sine alaturarea lui "abstractizare" cu "utopie" in acest caz?).
iubirea "vesnica" se termina ca o lumanare, dupa ce i s-a ars fitilul, pentru simplul fapt ca nici pe noi nu ne-a insemnat nimeni cu "viata vesnica". alegem din instinct alte directii decat "vesnicia". de ce? din constienta subconstientului nostru, ca nimic nu e vesnic, dar ne incapatanam sa spunem "pentru totdeauna!".

LIMAHL - Neverending Story
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

In cautarea lui 1

Jumatati alergande in neanturi in intunerici
Numai tentaculele ne spun incotro ne indreptam
Amusinam orbi directiile in care urmeaza sa ne rostogolim
Formolul ne tine amintirile in forma initiala
Culorile nu se mai pastreaza
Incep sa ni se stafideasca gandurile
Si carii mari incep sa roada din ele
Ne imputinam cu fiecare respiratie
Ne imprastiem cu fiecare zbatere
Devenim praf inconjurand lumea cu noi
Ne pierdem, ne ridicam, ne risipim

Raman un urma noastra insemnele in nea
Ale talpilor desculte ale copiilor nostri
Ce se vor pierde si ele la randul lor
In aburi mici si violeti adunandu-se in cer
Spirale de lumina ne inconjoara pe toti
Numindu-ne cu lumanari de botez
Si insemnandu-ne cu cruci pe pamantul asta
ADN-uri rasucite
Mixturi genetice nenumarate
Combinatii de n luate cate 2
Cu rezultatul 1 intregit doar cu alt 1

Bile de lumina alergande prin Univers
In cautarea lui 1.



Foto: Dali - Spheres

Vorbesc, ca sa-mi aduc aminte ca te am

Iti simt inca urma sarutului pe glezna si grija cu care ma-nveleai. Desi esti plecat de niste zile, inca nu s-a uscat urma buzelor tale, iar pielea mea inca iti poarta amprentele.

Stii, sub urechea stanga, pe gat, s-a incapatanat o picatura de colonie sa nu-si risipeasca mirosul in vantul de primavara si mi-a sopti asa la ureche: "Stii, n-am sa plec, sa poti sa-l simti!"

Cearsaful pe care incercasem sa-l intind in dimineata cand ai plecat a ramas botit. Cand am tras de el, auzeam cum imi ingana:"Nu, lasa-ma asa, nu ma indrept, ca sa nu-l uiti".

Perdeaua am incercat s-o dau la o parte si se trasese singura inapoi: "Daca las ziua sa-ti inunde camera, e ca si cand as lasa lumina sa-i stearga umbra si nu vreau.".

Am deschis frigiderul, imbracata in camasa ta si in papuci. El imi zambise si lasase sa luceasca auriu capacul unei sticle de bere. S-a intunecat imediat, fiindca stia ca eu nu beau bere. Il inselase, insa, camasa ta. Nu, eu nu beau bere, Sper sa-i mai fie valabil termenul pana te intorci, sa nu se trezeasca acolo, singura si neatinsa, ca fecioara ce asteapta sa fie iubita si ea odata.

Postasul ma salutase azi dimineata cu "Sarut-mana, doamna!".Daca mai stai mult, o sa ma faci sa ma simt ca o domnisoara de pension, care a invatat doar bunele moravuri, politetea si... asteptarea. Dar nu sunetem la inceput de secol XX si nici domnisoara nu mai sunt. Iar casa asta nu e pension. Absenta ta o sa dea timpul inapoi, fara masinarie, daca mai ratacesti mult drumul spre casa. 

Acum, singurele semne care-mi amintesc de tine sunt lucruri si sunt mute. Dar mutenia lor striga intr-o limba pe care doar eu o inteleg si simt ca ma asurzeste. Tu nu auzi? Si cel mai tare dintre toate zbiara locul gol din pat, acolo unde-ti lasasesi tu caldura. Acolo sunt hauri. Se aud mereu strigate, ca niste ecouri ce se repeta la infinit si seara abia pot sa adorm, atata de tare striga.

Dar, nu, tu nu le auzi. Tu nu ai cum sa le auzi, fiindca, atunci cand vii, le stapanesti, le imblanzesti, le domesticesti si-ti stau toate supuse. 

Pana si ceasca de cafea iti zambeste cu toata toarta cand o umpli. Se-nfoaie in pene, in portelanul ei, acolo si, desi sunt sigura ca tu nu observi, dar, de fericire,  isi dubleaza volumul. Asa se face ca tu bei mereu o cafea dubla, in timp ce eu abia sorb o picatura, ca dintr-o cescuta de espresso - un degetar abia - holbandu-ma, buimaca inca de somn, la tine. 

..............................

Si-asa decurg diminetile noastre impreuna: tu-mi spui ca sunt frumoasa, te joci cu degetele in parul meu, eu iti zambesc, te-ntreb cum vrei ouale la micul dejun, iti spun ce s-a mai intamplat cata vreme ai fost tu plecat, iti explic de ce am preferat produsele bio in locul celor din supermarket-uri. Te uiti distrat la mine si la nonsensurile mele... stii ca nu poti sa ma schimbi si incepi sa te reobisnuiesti cu lipsurile mele, cu gaselnitele mele, cu fleacurile pe care le bodoganesc. Dar, stii, nu ti-am spus niciodata de ce vorbesc atat de mult: fiindca tu taci. Tu taci si ma privesti. Si, uneori, tacerile tale imi par atat de apasatoare, la fel ca tacerea cand tu nu esti aici. Cand imi vorbeste sticla de bere din frigider, cand imi vorbeste perdeaua, cand aud urland perna, cand nu mai aud decat, singur, soptind, cearsaful. 

Vorbesc, sa uit singuratatea. Vorbesc, ca sa imi aduc aminte ca te am...

Viata din nacela

Uneori am impresia ca lumea alearga, ca eu raman agatata undeva, intre intrebarile ramase inca fara raspuns ale trecutului si proiectiile fine ale viitorului, unde ziua de azi isi pierde conturul. Ieri seamana cu azi si azi cu maine cel imediat. Poimaine e total difuz, fiindca, de undeva, poposesc la picioarele mele bile mari, albe, ce se rostogolesc printre talpile mele, schimbandu-mi directia.

Incerc sa dau caldura balonului, pentru a-mi ridica nacela, dar, se pare ca, in afara de sacii de nisip pe care-i stiu, cineva a uitat sa dezlege funiile. Imi iau maceta si incep sa tai. Zborul de una singura deasupra lumii nu e nostim. E doar insingura(n)t. Si-apoi, cu cine sa schimbi si tu o vorba, cand, acolo sus, nu e nimic altceva, decat un condens de apa? E un aer umed si o lumina difuza, care simti ca-ti inteapa privirile. Si tacerea aia... tacerea care iti face sa-ti fluiere urechile. Si fluiera atat de tare, incat nu-ti mai auzi nici propriile ganduri in cap, incat crezi ca au luat-o toate la goana si te-au parasit, pe masura ce urci.

Poti sa vezi viata de sus, dar nu mai poti s-o traiesti. Esti ca un duh intr-un trup inca viu, ce nu se impaca nici cu lumea aceasta, nici cu cea de dincolo, fiindca nu-si gaseste locul.

Si singuratatea devine schingiuitoare si-ti vine sa te arunci de acolo, de sus, sa te faci pulbere si sa te amesteci cu colbul drumului batatorit de carute si cai ce vin pe 38°C de la camp, intr-o zi in care s-au scurs deja 45 de zile si nopti de la ultima stropitura a ploii. Ti-e dor sa te simti naclait pana sub unghii, sa simti cum se preling broboanele de sudoare pe pielea-ti arsa de soare si cum, printre dintii deja inverziti, ti se agata firele crude de iarba mestecate. Ti-e dor sa musti din viata, sa nu mai fi singur, sa nu mai stii ce e aia auster, sa ti se rupa de toti si de toate. Sa iesi din casa intr-o pereche veche de slapi (si aia cu baretele rupte) si sa manaci cirese, scuipand samburii, fara grija, peste tot. Sa fluieri. Sa-ti azvarli parul in stanga si-n dreapta si sa razi zgomotos pe strada, la amintirea unui banc vechi.

Si apoi, sa ti se faca deodata dor de inalturi: de recele muntilor, de ceata de pe coame, de tremurul de deasupra lumii...

Si urc si cobor. Si urc si cobor. Si urc...

Multumesc, Beatrice (fain@polimedia.us)! Multumesc, Paun Octavian (Radiometafora)!

Cine-i Beatrice? Nu stiu si nu ma intrebati. E cineva care are cont pe fain@polimedia.us si care mi-a postat unul din articole acolo si anume: De ce-i copleseste pe muritori iubirea?. 
Nu am stiut ce e cu asta, desi imi facusem cont pe site, nu am postat nimic. Regulile de acolo spun ca trebuie sa aduni nu stiu cate "karma" (niste puncte, acolo), ca sa ai voie sa postezi. Cum spun, imi facusem contul, dar, din lenea de a comenta pana nu mai pot si de a citi chestii si care nu ma intereseaza numai pentru a-mi aduna puntele necesare permisiunii postarii, dar si din lipsa de timp pentru a face asta, am lasat totul la nivel zero.
Ce n-am stiut? Cica, daca ai nu stiu cate "karma" din alea, habar n-am, nu are importanta, poti sa faci un proiect, sa propui articole preluate din alte parti s.a.m.d. In fine, cred ca asa decurge treaba, daca am inteles eu bine. Scuze, daca introduc aici explicatii eronate!
Oricum... Zilele astea - ca asa mi-am dat si eu seama ce se intampla - mi-a fost vizionata postarea de sute de ori. E deja in topul vizionarilor la mine pe blog, desi nu e prea veche. Sursa: Polimedia. Dau click pe link, nu ma lamureste cu nimic. Dar insistand cu cautarea, am ajuns si eu la lumina: o anume Beatrice mi-a postat acolo articolasul. Multumesc, Beatrice! Ma bucur ca ti-a placut! Si, dupa cum am vazut, am adunat si niscai voturi. Va repet, nu stiu cum functioneaza site-ul acela prea bine, dar, daca ma aflu pe acolo si unii au dat click pe "like", nu pot decat sa le multumesc. Astfel, ii multumesc si lui Teo Negura, al carui vot l-am vazut acolo. E singurul pe care-l cunosc, in rest, persoane noi.

Si azi inca o multumire, domnului Paun Octavian, din Oak Harbor (USA), care a introdus deja pe Radiometafora.ro alte scrieri de ale mele si care mi-a cerut intre timp si colaborarea. Am acceptat-o. Asa cum scriu pe blog, pot sa postez si pe alte site-uri, ceea ce nu e prima data. La Radiometafora vor mai aparea si alt fel de articole, nu numai literatura, creatie, ci si articole referitoare la viata romanilor din diaspora, respectiv Germania.

Deci, multumesc, Beatrice, multumesc, Paun Octavian!

UPDATE: la 19:43: Acum un MULTUMESC si pentru Shayna, tot de pe Fain! Nu stiu cine esti, dar daca ai gasit atat de repede ultimul meu articol, bravo!
Sa citim numai de bine!

Astazi am iubire-n mine

Astazi am iubire-n mine, cam cat sa ajunga unei treimi de lumi, atunci cand celelalte doua treimi sunt plecate de pe planeta. Ajunge?

Taina cararilor cu tei

Raman sub atingerea mainii tale
Inca o secunda, atat incat sa simt
Clipa in care visele mai au contur.
Mirosul de tei, de salcam si soare ma napadeste,
Iesind din amintirile
Anului trecut.

Te intreb unde-ai ascuns florile de tei
Si toata aleea ce-mpanzita-n auritele crengi.
Imi spui, firesc si simplu: "In iunie".
In iunie ai lasat, creanga cu creanga,
Purtand podoabe mari si galbene,
Amintiri.
Ai luat cu tine gandul cel navalnic
Si l-ai ferecat in sipet.
"De ce nu-i dai drumul?" - te intreb.
Si nu-mi raspunzi pe loc.
Imi arati doar o rana,
O rana lunga, de la calcai, pana la gat.
E rana pe care ti-ai facut-o incercand
Sa pastrezi clipa.
Clipa de iunie, cu teii cu ramuri aurite.

Pulberi mate, sclipind in soare,
Celule adunate in manunchi,
Dar de lumina lasat pe pamant...
Suntem doar doi cei ce cunoastem taina
Cararilor cu tei...