La Traviata si Dama cu camelii

Cred ca eram prin clasa a VII-a sau a VIII-a cand am citit prima oara Dama cu camelii. Imi amintesc ca o citisem intr-o noapte. O incepusem dupa masa si nu am mai putut s-o las din mana. Plecasem la culcare si ai mei insistau sa sting lumina. Am stins-o si am continuat sa citesc sub plapuma, la lumina unei lanterne. Mai tarziu, cand ei adormisera, am aprins din nou veioza.
Spre dimineata, cand o terminasem, imi erau ochii inrositi de somn, dar si de plans.

M-a miscat foarte tare povestea de dragoste dintre Armand Duval si Marguerite Gautier.
Povestea era reala. Alexandre Dumas fiul se indragostise de tanara Rose Alphonsine Plessis, o tanara provinciala, care, odata ajunsa la Paris, saraca, insa foarte atragatoare fiind, pentru a se putea intretine, imbratisase viata de metresa si-si schimbase numele in Marie Duplessis. Intre cei doi se naste o emotionanta poveste de dragoste. Finalul a fost trist, tanara murind la doar 22 ani din cauza tuberculozei.
Probabil povestea o stiti cu totii si la fel dovezile acestora de iubire si sacrificiile pe care le-au facut.

Vieti zbuciumate, traite intens, gustand din orice clipa a vietii, fie dulci, fie amare, aceste doua personaje au dat viata mai tarziu operei lui Giuseppe Verdi La Traviata, scrisa dupa un libret al lui Francesco Maria Piave, in italiana pe care o vorbisera reprezentantii clasei nobile la mijlocul secolului XIX.
Astfel, Marie Duplessis devine Violetta Valèry si Armand Duval ia numele de Alfredo Germont pentru a zugravi povestea intensa de iubire prin voci, care sa exprime patosul, inaltarea, renuntarea si puterea.

Aici ar mai fi multe de scris, insa am ales doar doua secvente din opera La Traviata, unde rolurile sunt interpretate de doi artisti tineri si anume Anna Netrebko si Rollando Vilazon, secvente filmate in 2005 la festivalul anual de opera din Salzburg. Ineditul acestora este dat de regie, unde Willi Decker reda esenta acestei povesti de iubire si exprima sensul vietii, prin prezenta si jocul plin de viata si patos ale celor doi tineri interpreti, precum si prin modernismul aparitiei si nu prin decoruri, ele fiind simple si doar sugerative. Consider ca tocmai din acest motiv impactul asupra auditoriului este mult mai mare, atentia cazand aproape in mod exclusiv pe exprimarea artistica a trairilor si a vocilor celor doi.

Cele doua momente, apogeul vietii si caderea, constientizarea apropierii momentului inevitabil al mortii, cuprinse atat de bine de Verdi in "Brindis" ("Libiamo ne´lieti calici"), respectiv in "Addio del Passato" si, la fel, cum spuneam, prin jocul si vocile celor doi tineri interpreti.

Nu se poate sa nu te infioare tremuratoarea voce a Annei Netrebko in vorbele ei de ramas-bun unde, in singuratate, declin finaciar si parasita de toti, insa inca plina de iubire in suflet dar si de suferinta constientizeaza: "Nicio floare, nicio cruce nu imi vor marca mormantul" dupa ce in zilele ei de glorie ca si curtezana canta: "Cu voi toti vreau sa impart asta, tot ceea ce in viata nu e placere, e nebunie (...) Viata e o floare ce infloreste si moare si nu ne vom mai putea bucura de ea (...)Viata inseamna sarbatoare..."

Cat adevar intre aceste doua secvente ale vietii, un adevar cu atat mai patrunzator cu cat ne dam seama ca il simtim, intr-un fel sau altul, in decursul vietii cu totii!...

Eu am fost macelarul...

Eu am fost macelarul zilelor care s-au scurs. Le-am taiat cum am vrut. Le-am facut zob. Le-am facut carne tocata. Era nevoia de purificare si, ca la orice purificare, se taie totul ce e de prisos. Si asa, e cel mai bine sa faci sa dispara tot ce nu ai nevoie. Te cureti de resturi si apoi cureti masa de transare. Asa se lucreaza in orice abator.

Ati fost vreodata in abatoare? Ati vazut cu cate cruzime se izbeste in capul viteilor? Nu? Ei, bine, spectacolul nu este de invidiat, va asigur. Insa toti isi doresc carne frageda!

Cam asa se intampla si in viata: daca vrei ceva bun, trebuie sa sacrifici ceva, chiar daca doare. E legea vitala. Altel nu se poate. Si apoi, nu vrei doar sa te multumesti cu resturi sau ciozvarte. Tu vrei sa te infrupti regeste! Ei bine, atunci ia-ti curajul si taie ca un macelar adevarat!
Sunt sadica? Ah, scuzati, va rog! Parca cineva vroia cotlet si cineva mai dorea pulpa frageda. A, nu? Gresisem? Vroiati un steak bine patruns? Atunci poftiti la spectacolul taierii!...

Sacrificati si voi din propria viata cate ceva: o zi din calendar, cand, in loc sa va uitati la fotbal, sa va luati mai bine iubita de mana si s-o duceti in parc. Sau o ora dimineata, in care sa va treziti mai devreme si sa pregatiti voi pentru ea micul dejun. Sau, o idee care stiu ca n-o sa va placa: luati-va inima in dinti si cumparati-ii voi sandalele pe care le tot admira in vitrina de doua saptamani, tanjind la ele si visandu-se ca le le incalta si ce picioare frumoase ii fac! Fiti voi cei care o surprindeti!
Taiati voi din timpul vostru o secunda pentru a o privi in ochi, intr-o zi, cand oboseala cu care vine de la birou i se instaleaza pe fata si spuneti-i: "Ce frumoasa esti tu pentru mine!". Si o sa vedeti ca fata i se va lumina. O sa va treziti cu un sarut, probabil, sau cel putin cu un zambet. In suflet, va va fi recunoscatoare. Va spun eu! Orice femeie are nevoie de asta!
Macelariti-va o dupa amiaza si faceti-o asa cum vrea ea. Ea e doar femeia care va iubeste! Si, oare, cate zile si nopti nu si-a macelarit ea, pentru ca sa va aduca voua fericire? De cate ori nu a adormit, oare, poate chiar plangand ca nu se simtea vrednica de iubirea voastra, doar pentru ca voi ati fost vesnic nemultumiti? Ea credea ca n-o iubiti si se straduia din tot sufletul sa va arate ca e demna de iubire in fiecare clipa. De cate ori ati fost mofluji cand veneati de la serviciu si preferati sa va intalniti cu prietnii la bere, in loc sa petreceti cu ea duupa amiaza? Si de cate ori nu v-a asteptat ea cu mancarea gatita pana se racea, ramanand flamanda pana veneati voi, dupa o ora sau doua de intarziere?
Oare ea cate sacrificii nu a facut? Ea nu merita mai multa atentie din partea voastra? Oare nu ei i-ati spus atunci: "Te iubesc"? Era alta? Daca era alta, era alta doar pentru ca atunci ii acordaserati - amintiti-va! - mai multa atentie decat acum. Erati mai putin concentrati pe voi insiva si mai mult concentrati pe relatie sa o faceti functionala. Si pe fericirea ei. Va amintiti? Atunci ati stiut sa va macelariti din timpul vostru pentru fericirea ei. Pe atunci, fericirea ei insemna si fericirea voastra. Si acum e la fel, numai ca nu va mai dati seama...

Si ce face femeia, cand vede ca barbatul a devenit deja insensibil la nevoile ei? Curata locul. Scoate si ea cutitul si barda si taie. Nu ai nevoie de mine? Ei, bine, nici eu nu am nevoie de tine! Sa vedem cand se trezeste barbatul din obisnuita sa levitatie si incepe sa sesizeze ca fara ea - FEMEIA - el e un... NIMIC...

Dar, in timpul asta femeia invata sa lupte, invata sa taie, invata si ea sa fie macelar...

Mai doreste cineva cotlet, va rog?...

Exista marea iubire?

Cred ca port in mine un romantism incurabil. Cred inca in marea iubire, in iubirea suprema, iubirea care iarta totul, care trece totul si cea care tamaduieste. Dar asta la modul generic, pentru ca ea, iubirea, se afla peste tot...

Ne aflam uneori in viata in situatii in care ajungem sa uram ce am facut, ne e ciuda pe noi insine pentru deciziile luate, pentru slabiciunile pe care le avem, pentru ingaduinta si iertarea pe care o dam semenilor, pentru bunatate uneori, ajungand sa consideram aceste lucruri nu calitati umane, ci vicii, slabiciuni, lucruri de care ar trebui mai degraba sa ne rusinam.
Si nu este asa... Dar uneori...

Uneori ne doare atat de tare ce ni se intampla, uneori simtim ca suntem taiati in carne cruda si ca ni se mai pune si sare pe rana. Uneori ne vine sa rabufnim, uneori ii simtim pe cei pe care ii iubim mai degraba ca intrupari ale diavolului decat ca falfaituri de aripi de inger. Dar, de unde stim ca tocmai aceste suferinte nu sunt decat incercari ale Divinitatii pentru a vedea adevarata noastra credinta, adevarata noastra putere si, ca urmare, dovada ca intr-adevar meritam ceea ce Ii cerem?
Atunci se poarta un razboi in noi, nu mai stim ce sa facem, nu mai stim daca deciziile pe care le-am luat sunt cele corecte, devenim confuji si devenim derutati.
Trec astfel perioade intregi de timp, uneori luni, alteori poate chiar si ani si purtam cu noi aceste vesnice intrebari: "Ce a fost?", "A fost cu adevarat iubire?", "Am gresit? Si daca da, unde?" s.a.m.d....

Eu nu cred ca exista un om pe pamantul asta care sa nu fi fost macar o data in situatia asta. Tampita situatie, ati zice. Da, unii fug de ea, fug de astfel de intrebari, dar asta nu inseamna ca le-au si gasit raspunsul. Fuga de probleme nu inseamna si rezolvarea lor. E doar politica strutului. Si, de aici, din nou tendinta de a persevera in greseala. Da, exista oameni astfel formatati: sa greseasca mereu. Sunt ca niste ceasuri sau mecanisme, carora, la roata dintata, le lipseste un zimt. Si la fiecare rotire mai pierd inca ceva. Dupa un anume numar de rotiri, au impresia ca au ajuns in acelasi loc. Si pierd din nou, pentru ca roata pierde mereu cate o treapta la fiecare intorsatura.
Ce e de facut? Cati dintre noi se gandesc sa repare mecanismul? Cati dintre noi constientizeaza ce pierd, atunci cand pierd? Cati dintre noi isi dau seama de decalajul existent si de faptul ca el risca sa se mareasca pe masura ce trece timpul?

Cred ca nu am de gand sa fac aici o analiza a sentimentelor, respectiv a reactiilor umane la stimulul numit iubire. Si nici la sentimentul de culpa. Imi puneam doar firesc intrebarea: Cati dintre voi stiti sa pastrati iubirea, atunci cad ea va este data?

Iar intrebarea asta ar trebui sa ne-o punem in fiecare dimineata: "Daca astazi am norocul sa intalnesc/salvez marea mea iubire, ce as face?"

Hmmm... va las sa reflectati. Pentru ca pe mine ma chinuie intrebarea asta de ani si ani de zile...

V-am spus doar: sunt o romantica incurabila...

Nu stiu cum...

Nu stiu cum, dar de fiecare data cand ma incerca cate un sentiment negativ vizavi de o anume persoana, un grup, sau o situatie, am preferat sa raman singura. Am ales sa fac asta pt a-mi recastiga linistea, pentru a ma intoarce in propria-mi albie si pentru a-mi readuce in spirit echilibrul si armonia.
Marturisesc ca de cand ma aflu pe teritoriul acestei tari, de care am fost "infiata", ma trec tot mai des astfel de sentimente. Ma izolez din ce in ce mai mult si mai des si asta nu datorita inadaptabilitatii mele, ci doar din dragul de a-mi pastra personalitatea.
Popor rigid din nascare si cu vederi relativ obtuze, nu vor putea intelege, prin natura firii lor, dorinta mea (a noastra) de libertate de exprimare, considerand ca aceasta libertate li se cuvine lor in mod exclusiv, insa tot ei sunt cei care nu pot face dovada adaptabilitatii la caracteristicile umane ale celorlalti.
Am fost tentata la inceput sa cred ca doar datorita mie si a faptului ca provin din nedezvoltatul bloc de est, din fiica vitrega si vitregita a Europei, intampin aceste probleme. Asta credeam insa la inceput, in primul an, in primii doi. Dar, pe masura ce trece timpul iti dai seama ca nu e asa.
Relatiile umane sunt mult mai rigide, mault mai limitate, incapatanarea si orgoliul aproape incomensurabil. Acest lucru ii face nedigerabili pana chiar si in proprii lor ochi: bunaoara rata divorturilor este socant de mare, natalitatea alarmant de scazuta, in ciuda faptului ca spre deosebire de romani sau/si alte tari, tot le pot oferi copiilor mai multe facilitati materiale, prieteniile sunt reduse la simple amicitii, programabile peste doua saptamani, vineri, de la 18.00 la 20.00, de pilda.
Cam asa decurge o viata in inchistata societate teutonica.
Eu mi-am luat de mult gandul gasirii fericirii in intovarasirea cu stranepotii ducelui de Orania, sau cu descendentii staff-ului SS-ist. Nu sunt nici nationalista, nici rasista si nici necomunicativa nu sunt. Dar nu vad de ce ar trebui sa accept mereu conditii impuse de altii, atata timp cat ei nu arata disponibilitate spre maleabilitate si intelegere reciproca.
Intr-o societate in care emapatia aproape ca a ramas doar un cuvant in dictionar (care probabil va disparea din editiile viitoare sau va fi trecut cu notatia "arh."),
prefer sa-mi gasesc linistea in alte vibratii. Caut cai de comunicare acolo unde la gasesc, fie ca ele poarta denumirea de "virtual" sau "la distanta".
Prefer ganduri originale si nu contrafacute. Inteleg si chiar si accept defectele de fond si toanele de moment ale semenilor mei, dar in momentul in care doar celalalt are dreptul la toane si defecte iar tu ai doar dreptul de a i le accepta, sorry, parasesc scena...

Mama prietenei mele spunea despre ei: "le lipseste bucata numita Suflet". Si se poate sa fi avut dreptate. Eu n-am intalnit inca popor care sa se vaicareasca atat, in ciuda situatiei matriale mult mai ridicate fata de a altora. Frustraea lor se datoreaza in primul rand lipsei de suflet si de caldura si nu a lipsei posibilitatilor financiare. Si acum tind sa cred ca ei au ajuns puternici finaciar, tocmai pentru ca au considerat ca pot compensa cu bani ceea ce nu au primit sau dat cu sufletul...

Tampita cum sunt, prefer sa am liniste in suflet... Deh, romanul tot roman...

Sa-mi ierti amintirile, te rog!

Si imi doresc iertarea ta care nu stiu la ce are sa vina: pentru ca mi-e mie prea mult dor de tine sau de la prea marea mea dorinta. Mi-o doresc asa, firesc, ca si cand ai auzi seara sunand vreun bucium prin munti sau cum ai auzi prin vai susur de ape reci si repezi. Tot atat de firesc precum auzi vara bazaitul albinelor sau cum simti iarba cruda sub talpi, cand alergi descult. Sau ca atunci, cand iesi de la sauna, iarna si mergi in talpile goale pe afara doar infasurat in halat si simti cum se frange sub talpa ta iarba inghetata...
Cum as putea sa mai imi doresc intelegerea ta, altfel decat fireasca? Firesc, asa cum erai tu cand imi sopteai in ureche ca ma iubesti sau cand radeam impreuna de toate prostiile si de toate stupizeniile pe care le gaseam si atunci absurde. Acelea erau atunci lucrurile care faceau deliciul diminetilor in care radeam unul la altul, cand inca nici spalati pe fata nu eram si cand pijamalele ni se strangeau pe sub trupuri, invalmasite in lenjeriile colorate ale patului generos din dormitor. Patul cu pacate, pat-martor al atator vise, tacut si credincios prin mutenia sa, parca ascultand de poruncile celor trei maimute de pe Oracolul din Delfi: sa nu vezi, sa nu auzi, sa nu spui (ca sa poti trai o mie de ani).
Caci ce iertare sa-mi doresc mai mult decat iertarea amintirii nebuniilor ce se insirau atunci ca margelele, unele dupa altele, multicolore si sclipitoare, cand viata ni se parea un dar al zeilor si din a carei cupa de nectar ne sorbeam existenta?
Radeam in hohote, iti amintesti? Si ne jucam de-a regele si regina. Regatul nostru era visarea. Caci in ea ne ascundeam de fiecare data cand ziua nu ne placea. Fugeam de realitatile care nu ne faceau sa strambam din nas si ne ascundeam precum copiii in lumea tesuta de mintile noastre: o lume construita de noi, zi dupa zi, ca o tesatura de brocart, fina, dar, totusi, gata sa se rupa la purtarea pe vreme rea...
Si s-a rupt. Fiindca noi nu am invatat sa tesem din canepa sau din pâsla groasa, cum erau hainele militare, caci noi nu ne doream razboi. Iar vremea ne-a invins, caci nu am stiut ca si vestminte de razboinici or sa ne trebuiasca mai tarziu. Si nu am stiut sa ne aparam iubirea. Fiindca noi nu am invatat asta inca. Eram siguri ca vom trai doar vremuri de pace. Dar stii, chiar daca ar fi s-o luam de la inceput, tot nu vreau sa fac cu tine haine de pâsla. Am sa vreau sa tes tot brocart si tot la fel de moale si de firav. Fiindca noi nu stim sa ne batem. Fiindca eu mai cred ca razboiul nu este facut pentru noi. Eu inca mai cred ca ne-am intalnit prea devreme. Si zic prea devreme, pentru ca simt ca inca mai e timp pentru iubire. Inca mai e timp in care sa se consume. Fiindca noi inca nu ne-am epuizat...
Dar, stii, cel mai dor imi e sa ma iei de mana, asa cum spuneai tu mereu si sa mergem de nebuni pe strazi, odata: sa ne luam copiii si cainii si sa plecam sa hoinarim pe strazi, pana ajungem prin piata, sau prin parcul de distractii. Sa ne luam vata pe bat si alune glasate, sa lingem din inghetatele scurse din cornete si sa ne hlizim prin mai toate vitrinele. Asa, cum numai inocentii stiu s-o faca. Si-o fac atat de bine!
Apoi sa ne intoarcem acasa si sa ne apucam sa gatim ceva. Orice. Ce vrei tu. Sau ce vor copiii. Dar sa strangi tu masa dupa aceea si sa faci tu curat in bucatarie. Stii ca mie asta nu-mi place... In schimb, am sa-ti promit ca te rasfat dupa aceea cu un vin bun si cu muzica in surdina. Sa stam in fata semineului, dupa ce copiii au adormit si sa adormim si noi acolo, in fata focului mocnind, printre pernele mari si inveliti doar in paturi, cazuti prada altor vise. Eu, cu mana dupa gatul tau, iar tu, cu degetele in parul meu...
Si sa visam asa mai departe... pana se crapa de dimineata...

Si acuma, iarta-mi, te rog, amintirile!... Caci tot din vise sunt facute...

Acolo

Acolo unde-ti bate ochiul
Si geana-ncet lumina lasa,
Pe unde esti tu cu norocul
Si care vant paru-ti rasfata,

Pe unde visul pasii-ti poarta,
Spre care lume te indrepti,
Simtirea mi-e la tine toata
Si te astept. Tu ma astepti?

Cauta-vei tu privirea-mi blanda,
Dori-vei tu surasul meu,
Seara,-n lumina cea plapanda
Dorind in brate-ti sa fiu eu?

Ma vei cauta acolo unde
Nici orologiul nu va bate,
Acolo unde vesnicia
Din secole spre noi razbate?...

Am sa-ti ating cu mana tampla
Si pielea am sa ti-o miros
Si tot ce-atuncea ni se-ntampla
Ar fi precum un vis frumos....

Tu mana-ti vei lasa domol
Pe trupu-mi ars de asteptare
Iar sufletul - pan-atunci gol
Umplese-va iar de mirare...

Mirarea cum ca esti si sunt,
Ca nu-i nimic din intamplare,
Ca suntem doi pe-acest pamant
Sa ne iubim, uitand ca doare...

Femeia care linisteste

Azi am avut o zi incarcata. Multe de rezolvat, intosaturi de planuri, solutionari de probleme, decizii ad-hoc, multa vanzoleala si evenimente neprevazute.
As fi putut sa spun ca ziua era total compromisa. Cel putin asa era pana la ora 10 seara. Discutasem la telefon cu o prietena si incepusem sa ma lamentez. Uneori simti ca te lasa puterile.

Apoi, am mai avut un telefon de dat. Am zis: ultimul pe ziua de azi si am incheiat.

Am sunat. Desi initial eram in starea in care eram, agitata si incarcata, ceea ce s-a intamplat in acel moment a schimbat total starea mea de spirit. Nu am vorbit mai mult de un sfert de ora. Exact atat: 15 minute. Dar vocea de la celalalt capat a avut darul sa ma linisteasca. O voce linistita, calda, sfatoasa, intelegatoare si care rostea cuvintele cu multa intelepciune. Nu va pot spune ce am simtit dupa ce am terminat discutia telefonica. Aveam impresia ca imi absorbise cu un aspirator urias toate problemele dintr-o data. Desi, practic, nu-mi rezolvase mai nimic. Am facut doar simpla conversatie, insa puterea de ingaduinta a acelei femei m-a facut sa ma simt usurata de tot ce ma apasa.
Pornisem discutia de la o chestiune personala, o simpla intrebare la care ii ceream un raspuns, treaba care ar fi durat nici mai mult si nici mai putin decat formularea unei afirmatii. Da sau nu. Foarte scurt. Insa a preferat sa intre in amanunte, desi nu i-o cerusem. Poate asa simtea si ea nevoia. Asa cred. Poate ca si pentru ea aceasta discutie era necesara.
Am vorbit pana la urma si de Dumnezeu. Lucrul pe care il stiam si de la bun inceput era faptul ca era credincioasa. Chiar foarte credincioasa. Sunt rari oamenii din ziua de azi care privesc credinta asa cum trebuie. Mai toti se preocupa de bani, de averi, de pozitii sociale, de evenimente mondene, de scandaluri mai mult sau mai putin oficiale, de decaderea politica, de criza, de orice altceva, mai putin de Dumnezeu, de credinta.

Eu cred ca am uitat sa credem in Dumnezeu. L-am uitat pana si pe El. Si-L acuzam pe El ca ne-a uitat pe noi. Ei bine, eu nu cred ca El ne paraseste, ci noi il parasim pe El. Il parasim, ba cerandu-i mai mult, ceea ce nu meritam, ba cerandu-i ce nici nu ar trebui sa-i cerem, uitand ca doar banii nu ne aduc liniste sufleteasca. Si ne vindem viata pe nimicuri. Si nu mai stim care ne sunt valorile. Si nu mai stim sa privim in noi insine, ba chiar ocolim acest lucru, innabusindu-l in subconstientul nostru, de teama de a nu ne ingrozi ce descoperim in noi.
Ne-am obisnuit sa acuzam, aruncam cu pietre fara sa ne gandim la cate greseli facem noi zilnic, la cat de eronat ii calificam si la modul in care ii desconsideram deja apriori pe semenii nostri, avand mereu impresia - pe care o consolidam pana la convingere - ca suntem mai breji, ca meritam mai mult. Dar, oare chiar meritam atat de mult? Chiar meritam noi totul? Chiar degeaba ne vin pedepsele de-a dura peste cap, pana nu mai putem nici macar respira uneori, pana cand ne gâtuie cu ascutimea lor?

In fine, femeia aceasta are un mare necaz: unul din fiii ei e foarte bolnav. Iar maine, ca in fiecare zi de altfel, va merge la biserica. Ceea ce m-a miscat a fost credinta ei si faptul ca nu-si plangea de mila. Si, cu toate ca durerile ei sunt mai mari decat ale mele, am rugat-o, totusi, spre finalul discutiei noastre, sa aprinda o lumanare si pentru mine. Stiu ca o va face. Chiar daca in viata mea nu am intalnit-o personal si chiar daca locuieste la sute de km distanta de mine.

Pentru mine, ea a fost astazi: Femeia care linisteste.