Ce simti din simt...

 se-ngramadesc celulele din mine 

 în cotloane, intrând una-ntr-alta, îmbrăţişându-se singure, 

 în lipsa mâinilor tale, 

 din dor de tine. 

 fiecare zi e un baros ce bate suliti de oţel în carnea mea 

 până când braţele tale vor ajunge din nou să mă-nconjoare. 

 privirea mi-e arsă de nevederea ta 

 şi umblu oarbă pe străzi, cu cărbuni de jar în locul ochilor, 

 amuşinând ca un terrier urmele tale din vânt. 

 fără atingerea degetelor tale şi părul îmi e rebel 

 făcându-mă să arăt că o gorgonă furioasă şi răzbunătoare 

 ce nu-mi place a fi. 

 şi tot ce mănânc are gust de lacrimi şi de scrum  

 în lipsa urmei sărutului lăsat de buzele tale. 

 fierbe în mine absenţa ta şi 

 clocotele îmi umflă ochii. sunt două cazane mari, încinse. 

 iar inima mi-a devenit un gong

 şi fiecare bătaie e o autoincinerare.

 aş vrea să-ţi spun, dar tot ce-aş zice, s-a mai zis 

 aş vrea să-ţi scriu, dar tot ce-aş scrie, s-a mai scris. 

 si n-are rost.

 dar te-aş vedea... da... şi te-aş avea... 

 caci numai cel ce de-atâta timp dorul în el îl poartă 

 mai poate şti

 ce simţi din simţ... 

Simplu

Simplu,
atat de simplu!

Am invatat sa-mi decomplic viata
reducand-o la cateva lucrui de baza.
O mancare sanatoasa
un somn sanatos
si ganduri sanatoase.
Orice altceva mai poate interveni si nu e sanatos,
e redundant;  se taie.
E simplu sa traiesti chiar printre ciungi sufletesti
atunci cand inima ti-e intreaga.
O aduni, bucatica cu bucatica,
torni ubire si iertare peste ea
si se face la loc.
Chiar daca doare.

E mai simplu sa-i multumesti soarelui ca rasare
decat sa te rastesti la intuneric ca exista.
Intunericul tot datorita soarelui traieste
si din ingaduinta lui.
Niciodata un intuneric aruncat peste lumina nu va putea intuneca,
dar, intotdeauna, orice raza, cat de mica, va birui bezna.

Ganditi-va!
E simplu!
Atat de simplu!

Ieri a-ncercat ispita sa... ma ispiteasca

Ieri a-ncercat ispita
sa ma ispiteasca
"Fa ca mine!-  imi zicea-
Uite, eu sunt la moda!"
Ma uit la ea:
ea- zdrentaroasa
cu mintea-n bucati
si sufletul spart.
Ma gandesc: "Ce-o vrea
si asta de la mine,
nefericita fiinta?!"

"Ia uite-aici!" - nu se lasa ea
si-mi arata niste oameni chinuiti.
Eu nu-nteleg si-o-ntreb:
"Ce vrei cu ei?"
"Hai sa-i hulim!" - imi zice
si se-ntoarce spre ei a dispret
cu gand c-am s-o urmez.
Dar n-o fac.
"Sunt prea batrana - ii spun -
De ce te-as asculta?!"
"De ce? De-asa, c-asa sunt eu,
cand eu spun ceva,
lumea vine dupa mine..."
"Si-unde-ai ajuns? - o-ntreb.
Ea tace. E prima oara
cand nu mai are
ce sa-mi zica.

Ma-ntreb: i-o prii ei
mintea-i zdrentuita
si sufletul farame???
De-atata ispitire
se destramase...
toata...

Fericita Elise

Fericita Elise, a reusit sa inspire un suflet in care salasluia frumosul si sa-l transforme in nestemata!

Cati dintre voi nu au fredonat macar o data in viata "Für Elise" a lui Beethoven? Cine stie cine a fost aceasta femeie? Ce suflet a avut? Ce viata? Cum arata? Ce culoare de par avea? Ce ochi avea? Ce-i placea sa poarte, atunci, pe acele vremuri? Si, mai ales, ce avea ea asa de deosebit si de cursiv in ea, de a putut sa-l inspire pe muzician creand o piesa ce avea sa devina una dintre cele mai cunoscute si reprezenative din creatiile marelui compozitor al vremii, Ludwig van Beethoven?

"Für Elise" - piesa -, asa cum o stim noi astazi, este o bagatela pentru pian in La minor, compusa in jurul anului 1810. Lucrarea este supranumită Für Elise deoarece pe manuscrisul original scria Für Elise am 27 April zur Erinnerung von L. v. Bthvn (Pentru Elise, în 27 aprilie, ca amintire de la L. v. Bthvn). Au fost si la acea vreme intrebari cu privire la aceasta "Elize". Unii sunt de parere ca era vorba despre Theresa de Brunswick (Therese von Brunswick) si ca, initial, piesa trebuia sa se numeasca "Für Therese", deoarece manuscrisul se gasea in posesia Theresei de Brunswick, de care compozitorul se indragostise.  Aceste opinii nu sunt insa unanim impartasite. Altii sunt de parere ca piesa a fost scrisa ca dedicatie unei alte Therese si anume a fost compusa pentru Therese Malfatti von Rohrenbach zu Dezza, o eleva de a lui Beethoven, pe care acesta o ceruse in 1810 in casatorie, cerere care a fost din pacate refuzata. Fiica a unui mare comerciant vienez, Jacob Malfatti von Rohrenbach, ea refuza casatoria cu marele compozitor, maritandu-set ulterior cu nobilul și omul de stat austriac Wilhelm von Droßdik.

Viata joaca feste si uneori, chiar daca impinsi de curiozitate sa aflam cele mai interesante amanunte care ar putea da lumina si savoare unui lucru creat, trebuie sa ne multumim doar cu umbre ce amintesc de posibile realitati, insa fara fundamentul certitudinii.

Astfel, din dorinta de a elibera povara anonimatului si a necunoasterii, cercatarile unora au scos la iveala si o a treia alternativa si anume, ca Elise ar fi de fapt  Elisabeth Röckel, careia propiații îi spuneau Elise. O cântăreață germană venită la Viena în 1807 sau 1808. Elisabeth era sora lui Joseph August Röckel, el fiind cântărețul care a interpretat rolul lui Florestan în opera "Fidelio", într-un spectacol pe care l-a dirijat insusi Beethoven.

Iata cum taina care invaluie o astfel de piesa muzicala nu face nimic altceva decat s-o faca si mai frumoasa. O vesnica declaratie de dragoste, simpla, in cateva acorduri, insa memorabila. Acorduri de inspiratie, de romantism, note clare, curate, necomplicate si suave. Iubirea este peste tot. Nu mai are astazi importanta cine era aceasta Elise, cu atat mai putin daca ea chiar se chema asa. Important este ca a fost odata o "Elize" care a reusit sa nasca intr-un suflet de creator sensibil o piesa memorabila.

Cand mi-e dor de Eminescu. Si doar cateva vorbe.

Doar cateva vorbe...
Traim vremuri in care sa fii un romantic este echivalent cu a fi un desuet. Dimpotriva, daca ai invatat sa hulesti, esti deja considerat avangardist, modern, actual. Valori reale stau din ce in ce mai adanc ingropate, lasand, in schimb, plumburiul zilei de azi sa cotropeasca arta. Idei de marginalizati sociali sau atitudini extremiste iau locul artei. Fiinta-ti nu mai poate fremata, pentru ca este cotropita de frustrare. Sufletul nu mai cauta sublimul, pentru simplul fapt ca e prea lunga calea purificarii. Cautam rapid un mijloc facil de a ne propulsa in fata si pentru a ne erija ca lideri. Un alt termen foarte vehiculat si iubit astazi este "liderul de opinie". Chiar avem nevoie sa ne conduca cineva opiniile? Chiar nu mai suntem in stare sa avem propria opinie? Nu credeti ca nevoia noastra e cea de adevar si obiectivitate si nu cea de manipulare? De ce acceptam sa ne fie inoculate povesti cu brontozauri la ordinea zilei? Nu vedem dincolo de lucruri? Cand o sa ne deschidem iarasi sufletul la lucrurile simple si firesti, la echilibru? Ne place teribilismul si am ajuns sa ne hranim din el precum corbii din hoituri? Sau traim cu totii intr-o lume care apare ca o cutie prea mica, unde ne simtim siliti sa traim cocosati? Daca aceasta cutie e prea mica, nu ar trebui sa ne cocosam, ci ar trebui s-o spargem. De ce acceptam (unii) sa ni se spuna ce e azi "valoare"? Valorile sunt lucrurile simple, chiar unele dintre cele pe care noi le-am uitat... De ce sa nu ne intoarcem la ele? De multe ori, intoarcerea inseamna gasirea caii. Poate ar fi bine sa privim un pic si peste umar, inainte de a distruge toate podurile peste care am trecut. Poate am trecut un pod prea mult, peste o apa care nu mai duce nicaieri... Poate ca suntem pe drumul care duce spre Nicaieri, dar ne e teama sa o recunoastem si, mai rau, suntem prea orgoliosi sa ne intoarcem. Am intrat in acea masinarie care ne mananca de vii, dar ne incapatanam sa spunem ca noi o conducem. Noi nu mai conducem nimic, atata timp cat lucrurile sunt in cadere libera. Cine ar mai fi atat de naiv sa creada in astfel de iluzii? Si totusi, sunt voci care spun ca da. Ei bine, eu spun ca nu.
Va las sa ascultati ceva extrem de simplu...Sunt doar lucruri firesti...

De negru

Imi vine sa evadez din realitate si sa caut un colt de imaginatie pe care sa-l transform in traire. Dar viata nu-mi da pace.
Atarna pietre de moara de grumazul meu si ma trag in jos, incercand greu incheieturile coloanei mele vertebrale.
Ma apas pe abdomen in speranta ca muschii ma vor ajuta sa ma indrept.
Vad negru-n fata ochilor si tot ce e frumos si cunoscut dispare. Lasa in locu-i, doar un gust amar, lesios, o cale nevazuta si deloc sperata si nicicum dorita. Intrebari "De ce asa?", "De ce acum?" ma sfredelesc si ma fac sa-mi schimb viziunea despre sensul vietii.
Am vrut sa fiu oarba pana acuma si sa nu vad si pajura, doar capul. Banul se intoarce insa si-mi rade in fata: "Te-am invins!" E ca un truc pe care l-a invatat pe cand juca poker Viata cu Moartea. Sau Black Jack. Dar e doar Black. Jack nu mai e. Eu sunt proasta la poker. Iar jocuri de noroc nu am jucat niciodata. Am jucat doar jocuri de ghinion. Se pare ca la ele castig. Configuratie de looser in orice pariu. Ma ridic la suprafata doar cand ceilalti ma lasa. E ca si cand i-ar spune uleiul apei "Ridica-te deasupra mea!".
Nu mai am putere sa lupt. Mi se pare si asa inutila orice miscare.
Raman inerta. Moartea o sa vina si dupa mine. Cand?

Of, tu, tata drag al meu

Tata al meu!
Tu nu ai sa mori niciodata
Chiar daca azi te-ai dus dintre noi
esti mereu aici
esti in mine
esti in copilul meu
un pic din tine va trai mereu
si mereu te vei renaste.
Caci asa cum n-am lasat sa-ti moara numele
tot asa nu am sa las sa-ti moara sufletul.
Ai zamislit viata, dandu-ma pe mine lumii
Si viata am dat la randu-mi mai departe.
Esti in el, asa cum ieri ai fost
vei fi asa cum va sti el sa te arate lumii
ti-e sufletu-mpartit in mii de farame
pe care o sa le purtam cu noi
precum vantul poarta cenusa spulberata
fara sa stii niciodata
unde va ajunge vreun graunte din ea.
Caci nu mi-e dat sa stiu ce va fi maine
si nici unde voi poposi
si nici ce fiul me va face,
dar ceea ce stiu,
e ca prin noi ai sa traiesti mereu.
TU, TATA DRAG AL MEU!

Aseara a plecat dintre noi in lumea celor drepti iubitul meu tata. Prin plecarea lui e lumea mai saraca cu un suflet care ma iubeste. Pentru mine, odata cu el, a plecat jumatate de lume. Si pentru tot ce a fost el,  stiu ca Dumnezeu l-a iertat, primindu-l in lumea Sa.